Marele Alexandru Rosetti a fost maestrul dumneavoastră în anii de formație lingvistică. Cum v-a influențat reputatul lingvist drumul profesional?

Nu pot să spun cât de important a fost pentru mine sprijinul primit de la extraordinarul Alexandru Rosetti , cu care am avut lungi conversații în anii studenției. Spiritul lui deschis, gata să asculte idei și teorii vechi sau noi, respecta liniștit libertatea culturii. La sfârșitul studiilor, eu fiind repartizat departe de București, am fost în cele din urmă angajat la Centrul de Fonetică și Dialectologie al Academiei grație intervenției lui Rosetti, care era directorul Centrului. Tot el mi-a sugerat discret și devreme ideea de a încerca să trăiesc în Franța, spunându-mi, ca din întâmplare, că filosoful francez Henri Bergson, unanim admirat, copilărise în Anglia, nu în Franța, mesajul tacit fiind „cine are urechi de auzit să audă“. Iar când, cu câțiva ani mai târziu, înscris la doctorat la Paris, l-am revăzut și l-am rugat să-mi scrie o recomandare pentru un post în Canada, Rosetti a redactat o scrisoare elogioasă în franceză, care a contribuit la succesul candidaturii mele.

Despre sentimente și luciditate

Ați avut o relație specială și cu Mihai Șora. Cum v-a schimbat percepția asupra gânditorilor epocilor anterioare și viziunea asupra adevăratului respect pentru cultură?

Ca student, fusesem atras de rigoarea structuralismului lingvistic, care mi se părea mult mai rațional decât ideologia – sau mai bine zis vorbăria – oficială de atunci. Datorită admirabilului profesor Emanuel Vasiliu, învățasem și teoriile lui Noam Chomsky, inspirate de filosofia științei promovată de gânditorul austriac Karl Popper. Mihai Șora, pe care l-am cunoscut la mijlocul anilor ’60, înțelegea, dimpotrivă, lumea cu ajutorul unei sinteze între, pe de o parte, bunul-simț promovat de Aristotel și de scolastica medievală, și pe de altă parte, profunzimea interioară descrisă de gânditorii existențialiști. De o luciditate intelectuală inegalabilă, gata să asculte și să argumenteze, Șora m-a convins, după lungi discuții, că teoriile bazate pe formalizări matematice, oricât de utile ar fi în științele exacte, nu sunt suficiente pentru înțelegerea gândirii umane, a vorbirii, a sentimentelor și a comportamentelor morale. În bogata lui bibliotecă de cărți franceze am putut citi cărți scrise de autorii mei iubiți Charles Péguy și Léon Bloy, dar pe care nu le cunoșteam, de pildă „Note Conjointe“, despre Bergson, de cel dintâi și jurnalul celui de-al doilea. Dar, mai ales, grație lui Șora, am descoperit gândirea Simonei Weil, de care de atunci nu m-am mai despărțit.

Spuneați la un moment dat: „În ce privește viața personală, prezența lui Nicolae Steinhardt a fost cred cea mai importantă“. Care sunt cele mai speciale amintiri legate de Nicolae Steinhardt, pe care l-ați cunoscut foarte bine?

Nicolae Steinhardt, căruia noi îi spuneam Nicu, era unul dintre cei mai buni prieteni ai părinților mei. De o cultură și de un umor fără seamăn, vizitele lui, ca și excursiile cu tramvaiul la marginile Bucureștiului, pe care le organiza din când în când, erau o sărbătoare și pentru mine și pentru sora mea Veronica, autoarea unei frumoase cărți de amintiri despre el. Nicu citise tot, știa tot, râdea de orice cu seninătate și bucurie. Tatăl meu, avocat, l-a apărat în 1960 în procesul Noica, dat fiind că Nicu refuzase să fie martor al acuzării și că, deci, a fost imediat arestat, anchetat, acuzat și bătut. Curajul și onestitatea lui în acest proces dezgustător mi-au luminat tinerețea. De la el am înțeles că este posibil să nu minți, să nu cedezi, să rămâi aliat cu adevărul și, cum a demonstrat conversiunea lui în închisoare, să faci apel la ceea ce e dincolo de această lume.

„Dacă liberalizarea comunismului inițiată în Cehoslovacia continua, aș fi rămas acasă“

Ați plecat din România în 1969. Care au fost motivele acelei plecări și cum a fost adaptarea la Franța?

Dacă liberalizarea regimului comunist inițiată în Cehoslovacia în anii 1966-1968 ar fi continuat, dacă în loc să ocupe militar această țară conducătorii sovietici ar fi contribuit la normalizarea vieții în Europa de Est, aș fi rămas cu siguranță acasă. Ocuparea Cehoslovaciei în august 1968 m-a convins însă și pe mine și pe prietenii mei că sistemul dictatorial, deși nu va supraviețui pe veci, va continua, probabil, să existe cel puțin încă o generație. Am avut ocazia să plec în vizită la bunica mea stabilită de multă vreme la Paris și am rămas un an în Franța înscris la doctorat, după care am obținut un post la Universitatea din Ottawa. Nu plecasem definitiv, voiam să văd ce se va întâmpla. Calmul, pacea din capitala Canadei m-au cucerit și, dată fiind agravarea situației din țară, nu m-am mai întors decât în vizită și numai după 1990. În anul petrecut în Franța am cunoscut câteva personalități cu totul remarcabile: Emil Cioran și Gabriel Marcel, care m-au sprijinit cu generozitate, Eugen Ionescu cu a cărui fiică, Marie-France, am rămas bun prieten, Alain Besançon și Jules Monnerot, critici străluciți ai dictaturii comuniste, Algirdas Greimas, remarcabil lingvist, directorul tezei mele. Tot atunci am putut să observ urmările faimosului Mai 68, care continuă până în ziua de azi să excercite o influență ideologică remarcabilă. Eugen Ionescu, îmi amintesc, era de acord că piesa lui, „Rinocerii“, capta foarte bine nu numai dictaturile bine cunoscute, ci și noul drog colectiv inventat atunci. Cioran era și el șocat. Trăind retras, ascetic, într-un micuț apartament la ultimul etaj al unui bloc parizian vechi și fără lift, revolta acestor studenți proveniți din familii bogate și fără griji i se părea de neînțeles.

Cum ați regăsit francofonia în Canada?

Anii în Canada, revenirile frecvente în Franța m-au apropiat din ce în ce mai mult de lumea francofonă, a cărei vitalitate am admirat-o și continui să o admir. Și la Montreal, unde am predat literatura franceză, și mai apoi la Princeton și la Chicago, am sprijinit studiul unei francofonii globale , a cărei literatură provine nu numai din Europa, ci și din Canada, din insulele Caraibe, din Africa Centrală și de Nord, ca și din Sud-Estul asiatic. Și, bineînțeles, de-a lungul anilor am cunoscut și admirat mulți intelectuali francezi și francofoni, de la regretații Roland Barthes, Claude Bremond și Marc Fumaroli, la eruditul Michel Zink, vivacele Antoine Compagnon și inovatoarea Françoise Lavocat.

Ce vă lipsește cel mai mult legat de România?

Umorul, gustul, o anumită detașare, aprecierea discretă a calității, și, bineînțeles, faptul de a fi cu adevărat acasă.

Literatura, dincolo de rațiune

Acum, iată, după o viață dedicată culturii franceze, ați primit Marele Premiu al Academiei Franceze pentru Francofonie. Ce sentimente vă încearcă legat de obținerea acestui premiu important?

Surpriza, bucuria și o recunoștință profundă față de cei care mi l-au acordat.

Cum trebuie „ascultată“ literatura?

Cred că cei mai mulți cititori, cel mai des, urmăresc ce se întâmplă în romane sau în piesele de teatru, ce fac personajele, de ce, cu ce scop. Merită să fie admirate? Condamnate? Luate în râs? Jocul literar ne invită să participăm, fără să intervenim, la spectacolul pe care ni-l propune. Și să reflectăm, imediat sau mai târziu, la ce am văzut.

Cum poate fi cultivată propensiunea pentru literatura autentică?

Greu de spus. Poate că rostul literaturii este să ne arate cum, vorba lui Pascal, „inima are rațiunile ei pe care rațiunea nu le cunoaște“.

Trăim într-o perioadă de supra-producție intelectuală și artistică. Putem spune că este o armă cu două tăișuri?

Riscurile bogăției! Abundența îi poate ispiti pe oameni să devină risipitori și, vai!, nepăsători.

CV

Profesor în SUA, Cavaler în Franța

Nume: Toma Pavel

Data și locul nașterii: 4 aprilie 1941, București

Studiile și cariera:

În 1962 a absolvit Facultatea de Filologie a Universității din București, iar apoi lucrează ca cercetător la Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale de sub conducerea lingvistului Alexandru Rosetti.

În 1963 înființează, alături de alți colegi și prieteni, Cercul de Poetică și Stilistică din București.

În 1969 pleacă în Franța.

În 1971 își susține lucrarea de doctorat la Universitatea din Paris, sub îndrumarea lui A.J. Greimas. În același an primește postul de profesor în cadrul Departamentului de Lingvistică al Universității din Ottawa, pe care îl ocupă timp de zece ani.

Între 1981 și 1986 a fost profesor la Universitatea din Montréal, iar până în 1989, predă la Universitatea Santa Cruz, California.

În perioada 1990-1998 a fost profesor de literatură comparată și limbi romanice la prestigioasa Universitate Princeton.

Din 1998 a fost numit profesor emerit la Universitatea din Chicago, și tot acolo este șeful Departamentului de Limbă Franceză.

A primit titlul de Cavaler al Ordinului Artelor și Literelor, iar anul acesta Marele Premiu pentru Francofonie, care se acordă anual începând din 1986.