Astronomii au folosit date de arhivă de la telescopul spaţial Hubble şi de la alte observatoare pentru a analiza proprietăţile spectrale ale stelei pitice albe G238-44. Elementele detectate arată că steaua moartă înghite resturi atât din partea interioară, cât şi cea exterioară a sistemului său. Este un caz de „canibalism cosmic”, spun autorii studiului publicat pe site-ul telescopului Hubble, potrivit Digi24.
„Nu am văzut niciodată ambele tipuri de obiecte adunându-se pe o pitică albă în acelaşi timp. Prin studierea acestor stele pitice albe, sperăm să înţelegem mai bine sistemele planetare care sunt încă intacte”, a spus Ted Johnson, autor principal al cercetării şi absolvent al Universităţii din California, Los Angeles, într-un comunicat.
G238-44 a fost o stea asemănătoare Soarelui, care şi-a pierdut straturile exterioare şi care nu mai arde combustibil prin fuziune nucleară. Descoperirea că rămăşiţele stelare captează simultan materie din centura sa de asteroizi şi din regiunile asemănătoare centurii Kuiper, de la marginea sistemului solar, inclusiv corpuri de gheaţă, este semnificativă deoarece sugerează că un „rezervor de apă” ar putea fi o caracteristică obişnuită în zonele exterioare ale sistemelor planetare.
„Viaţa, aşa cum o ştim noi, are nevoie de o planetă stâncoasă acoperită cu o varietate de elemente, cum ar fi carbonul, azotul şi oxigenul. Abundenţa elementelor pe care le vedem pe această stea pitică albă par să necesite atât un corp stâncos, cât şi unul bogat în substanţe volatile. Este primul exemplu pe care l-am găsit studiind sute de stele pitice albe”, a spus Benjamin Zuckerman, profesor emerit la Divizia de Astronomie şi Astrofizică a UCLA şi coautor al cercetării.
Când o stea precum Soarele se extinde şi devine un gigant roşu, la sfârşitul vieţii sale, pierde masă prin eliberarea straturilor sale exterioare. O consecinţă a acestui fapt poate fi împrăştierea gravitaţională a obiectelor mici, cum ar fi asteroizii, cometele şi sateliţii, către planetele mari din sistem. Lovite astfel, obiectele care supravieţuiesc pot fi aruncate în orbite foarte excentrice.
„După faza gigantului roşu, steaua pitică albă care rămâne este compactă – nu mai mare decât Pământul. Planetele ajung să se apropie foarte mult de stea şi experimentează puternice forţe de atracţie care le rup în bucăţi, creând astfel un disc de gaze şi praf care, în cele din urmă, cade pe suprafaţa stelei pitice albe”, a explicat Johnson.
