Țara în care ne mor salvatorii
În România, salvarea oamenilor funcţionează de minune pe hârtie, iar la paradele dedicate zilei naţionale structurile de intervenţie ale statului defilează cu echipament de salvare de ultimă oră. În practică, în România, ne mor salvatorii, iar echipamentul expus nu apare în acţiunile de salvare. Sau, dacă apare, de fapt, nu funcţionează.
De ieri, patru familii au rămas fără mame, fără soţi, fără copii, iar un prunc nu a mai apucat să se nască. Toate acestea, doar pentru că patru oameni şi-au dedicat viaţa şi şi-au tocit coatele pe băncile şcolilor pentru a salva alte vieţi. Însă, într-un sistem şchiop, surd la nevoile reale în domeniul salvării, au murit.
Ieri a fost parcă o reluare a tragediei din Apuseni, când o tânără şi un bărbat au scăpat cu viaţă căderii de la 2.000 de metri, dar au murit de frig, într-o Românie a incompetenţei şi a indiferenţei.
În tragedia de ieri, prima victimă, Laura Vizireanu, a fost găsită şi adusă la mal de civili. Echipele de salvare nu au putut ajunge mai repede, pentru că, deşi au venit la faţa locului cu o barcă pneumatică, nu au putut porni motorul.
Pilotul şi copilotul elicopterului au fost găsiţi după cinci ore, iar asistenta ce se afla la bord, ce de abia aştepta să fie mamă, a murit îngheţată, cu pruncu-i nenăscut în pântec.
De dimineaţă, la prima oră, unul dintre mai-marii echipelor de salvare, preciza, pe un post de televiziune, că acei oameni „ar fi avut şansa să trăiască, dacă ar fi fost găsiţi mai repede”.
Da, acei oameni ar fi avut o şansă la viaţă dacă totul în ţara asta nu ar fi atât de politizat; dacă nu ar funcţiona reforme doar pe hârtie; dacă am putea să ne apreciem şi să ne folosim de oamenii competenţi, specializaţi pe dezastre, care refuză să îşi facă treaba în funcţie de preferinţele politice ale unuia şi altuia.
Ştiaţi că în România avem un singur medic specializat pe dezastre, expert internaţional NATO, pe numele lui Nicolae Steiner? La peste 75 de ani, acest om ştie ce este de făcut în asemenea cazuri. Sistemul, însă, nu-i dă voie să aplice ceea ce a învăţat de-a lungul a zeci de ani. Nu faci sluj în faţa guvernanţilor, nu ai la dispoziţie condiţiile de a-i învăţa şi pe alţii cum să fie mai eficienţi, cum să intervină mai repede în dezastre şi calamităţi, cum să fie investiţi bani în echipament profesionist, fără „parandărăt” pentru şefii partidelor politice.
Să vă povestesc şi despre alţi oameni, care, chiar dacă nu au condiţii şi echipamente sofisticate, ştiu să-şi facă meseria, dincolo de scenele amăgitoare ale politicii.
3:00 dimineața. Telefonul soţului meu sună. El e salvator montan. Sunt cei de la dispeceratul Salvamont de la Brașov, care-i fac legătura cu un turist rătăcit în Retezat. Turistul, speriat, înfrigurat, povestește unde a vrut să ajungă și că s-a rătăcit, împreună cu un prieten. Soţul meu îl întreabă: ”Ce vezi?”. El: ”Brazi și stânci”. ”În fața ta ce vezi?”. ”Un vârf de munte”, răspunde turistul. ”Stâncile din fața ta sunt grupate câte trei și mai e una puțin mai departe?”. ”Da”, răspunde rătăcitul uimit. ”Coboară încă 200 de metri și vei ajunge la poteca marcată. De acolo în jumătate de oră vei ajunge la refugiu. Coboară acum și spune-mi dacă ai dat în ea”. Turistul, din ce în ce mai uimit: ”Da, am ajuns la ea. Se vede marcajul”. După alte 30 de minute, soţul meu primește încă un telefon că cei doi au ajuns cu bine la refugiu.
Apoi, el, văzându-mi mirarea, îmi explică: ”Atât am bătut munții ăștia în lung și-n lat, încât cunosc fiecare piatră, la orice oră din noapte. Problema este că acesta e un caz fericit, dar la noi nu prea funcţionează partea de prevenire, că nu avem cu ce. Dar eu m-am săturat să culeg morţi de pe potecile munţilor”.
Câteva săptămâni mai târziu, eram la cumpărături. Tocmai ieșeam din magazin, iar la colțul lui erau cinci fetițe cu bicicletele. Nu apucăm să facem 20 de metri, că se aude un scrâșnet înfiorător de cauciucuri și vedem, ca-n reluare, cum o mașină pierde controlul și se îndreaptă spre fetițe. Se izbește cu putere în stâlpul din marginea drumului, dar una dintre fete tot alunecă sub mașină. Soţul meu îmi aruncă plasele și, în timp ce lumea fugea, țipând îngrozită, să scape, el aleargă cu viteză înspre locul accidentului. Scoate fetița de sub mașină, îi acordă primul ajutor, vorbește cu ea și sună la 112. După ce vede că mai mare este sperietura decât rănile, se îndreaptă spre șoferul mașinii, plin de sânge, care era să fie linșat de mulțimea furioasă. Îi acordă și lui primul ajutor și așteptăm paramedicii.
Iunie, 2010. Echipa Search and Rescue Service (SARS) România este singurul ONG care participă la Campionatul European de Salvare Urbană Grimpday, din Namur-Belgia și prima țară din estul Europei. Cu uniforme luate pe datorie, cu un şofer coborât de pe maşina de gunoi a Primăriei Vulcan, care era să ne omoare de vreo 30 de ori pe autostradă, cu slănină, ceapă și conserve, obosiți după cei aproape 2.000 de km parcurși până-n Belgia, ajungem la briefingul din ziua dinaintea concursului.
Echipa a fost formată din Sorin Sanda, soţul meu, ofițerul coordonator al Diviziei de Salvare a SARS și salvator montan, Gabriel Miklos (salvator montan), Dinu Radu (salvator montan), Ovidiu Sandu (alpinist utilitar), Ovidiu Carmen (polițistă la Explozibili în Craiova) și Victor Moisuc (angajat al unui laborator medical din Slatina). 30 de echipe s-au înscris atunci în concurs și toate erau de pompieri, trupe de comando sau paramedici, plătiți de statele din care făceau parte, state care le-au plătit și taxa de participare de 400 de euro, deplasarea, cazarea etc.
Când s-a anunțat numele echipei și țara din care facem parte, spaniolii și italienii au început să râdă de noi, în timp ce francezii șușoteau discret între ei. Ba chiar șeful pompierilor din Veneția, un individ îndesat, chel, în timp ce băieții noștri urcau pe scenă, le spunea colegilor să-și ascundă telefoanele, ”să nu le fure românii”.
A doua zi, însă, a fost nebunie. După ce la start organizatorii ”ne-au uitat” și echipa SARS a intrat ultima în concurs, de la a doua probă au început cu mirarea, arbitrii strigându-și prin stații, încântați: ”Românii sunt nebuni! Românii kamikaze!”. Așa a mers toată ziua, iar susținătorii celorlalte țări veneau să-i privească și să-i aplaude pe ai noștri, că ”n-am mai văzut așa ceva!”. La ultima probă, în cadrul căreia trebuia să te cațeri pe un picior de pod și Sorin era primul, unul dintre arbitri îmi spune: ”E agil ca o pisică”. ”Normal, doar e alpinist de 30 de ani”, răspund. ”Dar câți ani are?”. ”50”, mai spun. ”Imposibil! Nu arată! De unde știi că are 50 de ani?”. ”E soțul meu”, răspund, și mai mândră.
După probe a venit și seara premierii, când SARS România a obținut locul 5, fiind depunctată deoarece, în loc să aibă staţii laringo, şi-au dat comenzile, prin semnale ce imită strigătele marmotelor. Când a fost anunțată echipa SARS, absolut toți, sute de oameni din acea sală, inclusiv cei care râseseră de noi cu o seară înainte, s-au ridicat în picioare și au aplaudat minute în șir. La înmânarea premiului, organizatorii concursului ne-au spus că ”dacă aș fi în România și aș avea nevoie să fim salvați, am vrea să fim salvați de SARS”.
Ajunși în țară, după ce au aflat poziția bună pe care au obținut-o, șefii lui Sorin (TOȚI puși politic) au început să se umfle în pene: ”Ăștia sunt băieții noștri!”. Au uitat că au promis că, dacă va participa la acest concurs de salvat vieți, îi vor pune nemotivat, iar el a trebuit să-și ia concediu de odihnă. Au uitat că, ani de-a rândul, și înainte, și după concurs, l-au persecutat politic, sugerându-i sau spunându-i în față să-și dea demisia, fiindcă profesionalismul lui îl deranja pe unul dintre primarii Văii Jiului.
Au uitat că au încercat să-l facă de nenumărate ori să-și dea demisia, neținând cont că Sorin a câștigat numeroase Raliuri Salvamont (pe vremea când participau câte 30 de echipe; nu ca acum, când Hunedoara se laudă că a obținut locul 3, din trei echipe participante). Mircea Moloț, fostul președinte al Consiliului Județean Hunedoara (acum arestat la domiciliu), probabil c-a uitat când a venit la Uricani să-i ceară unui om – care, după 30 de ani de antrenorat în alpinism și escaladă, a obținut 93 de medalii împreună cu sportivii săi – să-și dea demisia, pentru că-l deranja pe primarul PSD al Uricaniului.
Am scris aceste rânduri cu gândul la tragedia de ieri, când patru oameni, specializaţi în salvarea vieţilor, au murit îngheţaţi, pentru că cei care ar fi trebuit să-i salveze nu au ajuns la timp. Am scris aceste rânduri cu gândul la tragedia în care, la începutul acestui an, o tânără a murit cu lacrimile îngheţate pe obraz, iar pilotul Adrian Iovan şi-a dat viaţa în încercarea disperată de a-şi salva colegii, într-o Românie în care până şi salvarea omului are iz politic. Într-o Românie în care profesioniştii sunt daţi la o parte, pentru că refuză să facă sluj în faţa îmbuibaţilor din politică. Dar aceşti oameni, de multe ori anonimi, cu salarii modeste, fac performanţă în continuare, chiar dacă nu au echipamente de zeci de mii de euro. Şi nu, nu salvează vieţi pe hârtie, ci real. Şi la timp.
