Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității a publicat nemulțumirile diplomaților sovietici la adresa României, țară care, din punctul lor de vedere, trebuia să fie supusă ocupantului rus.

Conform notei nr.83, ce privea aspecte din activitatea și comentariilor diplomaților din statele socialiste acreditați în RPR, aflăm că Ivan Kuzmici Jegalin, ambasadorul URSS la Bucureşti din 1965, reclama: „Bulgarii sunt într-adevăr prieteni sinceri ai ruşilor, nu ca românii, care s-au purtat ca nişte hoţi. România a procedat ca Albania, care a fost ajutată să-şi construiască uzine, să-şi dezvolte ţara, apoi ne-a dat cu piciorul. Şi voi, deşi sunteţi o ţară mică, aţi procedat identic. (…) În cadrul relaţiilor comerciale ne daţi numai ce vreţi. Deşi România este o ţară săracă, totuşi face pe nebuna, fără să vadă ce este în jurul său! Nu e capabilă să aibă un lucru ca lumea, în afară de alimente. Dacă vrei să cumperi o stofă bună, trebuie să mergi în Occident, căci aici nu găseşti aşa ceva. (…) Pentru mine este clar de acum că românii vorbesc una şi fac alta. Sunteţi sub influenţa capitaliştilor şi de aceea pe noi ne trataţi mai rău ca pe orice duşman. Bulgarii sunt primitori, prieteni adevăraţi! Greşeala ruşilor constă în aceea că au creat posibilităţi prea mari de dezvoltare românilor şi acum aceştia s-au deşteptat şi fac pe nebunii. (…) Gheorghiu-Dej a uitat că ruşii l-au scos din închisoare şi l-au făcut conducător al ţării! Acum le întoarce spatele!”.

Din punctul de vedere al lui Arcadie Hitrov, Secretar II Ambasada URSS la Bucureşti, „De toate aceste lucruri se fac vinovaţi conducătorii români, care până şi în fabrici au prelucrat cu muncitorii materiale din care reieşea că ruşii v-au furat şi exploatat. Noi v-am adus tehnicieni, oameni de ştiinţă, v-am acordat toată atenţia, iar acum dovediţi o totală lipsă de recunoştinţă. Peste puţin timp o să vă vindeţi complet imperialiştilor, cărora le căraţi grâul şi tot ce aveţi. (…) Atât Jegalin – ambasadorul nostru – cât şi restul personalului ambasadei, suntem foarte supăraţi de lipsa de politeţe a românilor faţă de sovietici. De foarte mult timp nu s-a mai vorbit nicăieri despre faptul că tov. Gheorghiu-Dej a invitat undeva pe ambasadorul sovietic, aşa cum proceda altă dată!”

După 23 August 1944 a început sovietizarea României. Istoricul Costin Scurtu, directorul Muzeul Militar Naţional Ferdinand I – filiala Constanţa, spune că 23 August 1944 nu a însemnat sfârşitul războiului pentru România, ba dimpotrivă, greul abia a început. Pentru ţara noastră a început perioada de ocupaţie sovietică, care a durat până în anul 1958. „În manualele lor, ruşii spun că ei au eliberat Bucureştiul la 1944 de naţionalişti şi de români fascişti“, spune istoricul.

La Constanţa, scrie istoricul Alesandru Duţu, în zorii zilei de 29 august 1944 amiralul F.I. Oktiabrski, comandantul Flotei sovietice din Marea Neagră, a transmis următorul ultimatum:

„1. Toată flota românească de război şi auxiliară să fie mutate la Sulina şi predate Comandamentului maritim sovietic; 2. Toate echipajele navelor germane de război şi auxiliare să fie arestate, iar navele să fie aduse la Sulina; 3. Toate hărţile şi documentele relative la barajele de mine pe Marea Neagră şi Dunăre să fie predate Comandamentului maritim sovietic; 4. Răspunsul la prezentul ultimatum îl aştept cel mai târziu până la 29 august, orele 12. 5. În caz de refuz de a accepta ultimatumul de faţă sau de neprimirea răspunsului, cu începere de la orele 15 din 29 august voi începe atacul flotei şi bazei dvs. de pe mare şi din aer”.

În conformitate cu instrucţiunile primite din partea guvernului român, contraamiralul Horia Macellariu a răspuns că forţele române începuseră deja luptele împotriva forţelor germane ,,pe care le-au alungat de pe litoralul românesc” şi, ca urmare, nu vede ,,necesitatea ultimatumului”.

Precizând că flota română era gata să coopereze cu cea sovietică, comandantul Forţelor maritime române arăta că aşteaptă în acest sens ,,directiva de luptă de la Comandamentul Flotei Roşii din Marea Neagră împotriva germanilor”, precizând că ,,nicio navă germană de război sau auxiliară nu se mai găseşte în porturile militare române, ele fiind alungate“.

Aprobând poziţia adoptată de Horia Macellariu , generalul Gheorghe Mihail, şeful Marelui Stat Major a ordonat: ,,Marina română va coopera cu Flota sovietică numai în unităţi constituite române, sub comandă română, care intră sub comandamentul Flotei sovietice şi numai în lupta contra forţelor germane”.

Tot la 29 august, în Constanţa au pătruns şi primele elemente ale unei brigăzi motomecanizate sovietice cărora locotenent-comandorul Boris Levitski, delegatul Comandamentului teritorial Dobrogea, le-a urat ,,Bun venit!”, seara contraamiralul Horia Macellariu oferind comandanţilor sovietici o masă la restaurantul ,,Cancevici”.

Comandament sovietic în Constanţa

A doua zi, atitudinea sovieticilor s-a schimbat, contraamiralul Azarov, sosit în noaptea de 29 spre 30 august (orele 2.40) cu primele motocanoniere sovietice (pilotate de canonierele române ,,Dumitrescu” şi ,,Ghiculescu” şi de Vedeta nr. 7), a cerut instalarea a câte unui ofiţer controlor sovietic la fiecare navă, interzicerea mişcării navelor româneşti în port sau ieşirea lor în larg, instalarea unui comandament sovietic în oraş, blocarea tuturor carburanţilor, controlul tuturor materialelor din depozite, precum şi ,,automobile şi locuinţe în port pentru o mie de militari şi pentru comandant o vilă care să nu aibă nici o altă casă împrejur”.

Natura raporturilor cu noul aliat sovietic avea să fie precizată cu claritate de comandamentul sovietic în dimineaţa zilei de 30 august 1944, când locotenent-comandorului Boris Leviţki i s-au pus în vedere că ,,sovieticii sunt în Constanţa în calitate de învingători” .

Sovieticii au numit, la 31 august, ofiţeri de legătură pe navele româneşti, care au interzis orice mişcare a navelor (şi chiar a tunurilor), intrarea în port fiind permisă doar navelor sovietice. Măsurile luate au pus comandamentele române în situaţia de nu îşi mai putea îndeplini aşa cum trebuie atribuţiile funcţionale.

Ofiţerii controlori aflaţi la bordul navelor, deşi se purtaseră iniţial corect şi rezervat, au interzis orice mişcare a navelor române în portul Constanţa şi au respins cererea Comandamentului Litoralului Maritim şi Fluvial de a face ,,ascultare şi patrulare la capetele barajului de mine”.

Cum au vrut să întoarcă armele împotriva ruşilor

Pentru a ieşi de sub ocupaţia sovietică, în toamna anului 1944, mai mulţi legionari au fost trimişi în România pentru a organiza rezistenţa armată, fiind vorba de aproximativ 100 de legionari paraşutaţi şi 17 ofiţeri şi subofiţeri germani, scopul lor fiind de a dezorganiza liniile de aprovizionare sovietice, mai ales în zona Transilvaniei.

„Câţiva dintre ei au fost prinşi. Aşa a fost cazul lui Constantin Stoicănescu şi şeful corpului german din România, Andreas Smitch. Ei au fost interceptaţi de două avioane vânătoreşti româneşti, la cererea ruşilor. Au fost răniţi grav şi duşi în închisoare. După ce au fost interogaţi, au apărut primele informaţii despre intenţia serviciilor secrete germane care doreau să dea cu ajutorul legionarilor o lovitură de stat în sens invers“, povesteşte istoricul.

Unii dintre ei au fost ajutaţi de generalul Gheorghe Avramescu să evadeze în direcţia Germaniei, deci să treacă de linia frontului, şi au ajuns cu bine la Viena. Este vorba de Ilie Vlad Sturza, care era ginerele lui Avramescu, şi Ion Sângiorgiu, care a şi intrat în guvern.

Serviciile secete germane erau conştiente de faptul că erau mulţi români care ar fi dispuşi să întoarcă armele, care ar veni de partea lor. Problema era că, din punct de vedere militar, scenariul nu prea era realistic. Operaţiunea a început să se clatine după capitularea diviziei conduse de generalul Platon Chirnoagă.

Pentru că o lovitură de stat nu s-ar fi putut da fără ajutor militar, Guvernul din exil a avut o puternică corespondenţă cu generalul Avramescu şi a urmărit să atragă, după modelul lui Chirnoagă, întreaga armată condusă de Avramescu de partea Germaniei, să întoarcă armele împotriva ruşilor. „Necazul cel mare a fost că, după dezastrul diviziei conduse de Chirnoagă, el a intrat în atenţia ruşilor. Mai mult decât atât, britanicii au monitorizat toate transmisiunile dintre generalul Avramescu şi guvernul de la Viena“. S-a format un corp de armată din rândul acestei divizii capturate care a luptat împotriva ruşilor, iar Planton Chirnoagă a fost numit ministru de război în guvernul lui Sima.

Operaţia era gândită pe fondul unei ofensive germano – ungare în zona Balaton, care a avut loc, dar care a eşuat în martie. Consecinţele ar fi fost dramatice pentru România, consideră istoricul, deoarece am fi pierdut sprijinul ruşilor în problema Transilvaniei. „Ungurii, cu toată emigraţia lor în lumea anglo-saxonă, reuşiseră să-şi alieze nişte politicieni care n-au prea vrut să dea jumătatea Ardealului de nord înapoi României. Stalin ne-a sprijinit zicând că românii au făcut primul pas la 23 august 1944 şi că am avut un pretext să îi atacăm, dar ungurii niciunul. «Românilor le luasem Basarabia, dar lor nimic»“.

Întreaga operaţiune a eşuat după ce generalul Gheorghe Avramescu a fost ucis în condiţii încă neelucidate, după ce maşina în care se afla a fost fie atacată de un avion german, fie de NKVD.