Profesorul Sorin Cucerai realizează o analiză a României contemporane pornind de la datele statistice esențiale.

Cifrele arată că România a ajuns la un nivel de prosperitate fără precedent în istorie, reușind un salt calitativ foarte important în ultimii 20 de ani.

Profesorul Cucerai explică în trei puncte de ce românii au motive reale de mândrie națională:

„1. Suntem o democrație

România este o democrație propriu-zisă din 1996 încoace.

Adică niciodată de la fondare (1859) și până în 1996 n-a fost, dar din 1996 încoace este. Nu ultrasofisticată, nu avansată, pe alocuri șchioapătă rău – dar, una peste alta, o democrație.

Știu că în mentalul colectiv lucrurile arată altfel, dar adevărul de fapt e ăsta: România este o democrație abia din 1996 încoace.

Până în 1996 România a avut doar regimuri dictatoriale (a doua parte a domniei lui Cuza; dictatura regală; cea legionară; cea antonesciană; și, în fine, cea mai lungă – cea comunistă) sau regimuri autoritar-concurențiale, cu pluralism politic dar în care regulile jocului sunt făcute în favoarea partidului care deține puterea sau a decidentului ultim (prima parte a domniei lui Cuza; regimul regal dintre 1866 și 1939; scurtul interregn dintre 1944 și 1947; și, în fine, perioada primelor două mandateale lui Ion Iliescu, între 1990 și 1996).

[Scurtă notă despre regimul regal. Între 1866 și 1939 lucrurile funcționau în felul următor: regele numea prim-ministrul; prim-ministrul forma guvernul; guvernul organiza alegeri;

guvernul câștiga, în mod miraculos, alegerile și își asigura astfel o majoritate parlamentară; după o vreme, regele îl invita pe prim-ministru la Sinaia și, din considerente de oportunitate politică, îi cerea demisia și dizolvarea guvernului; după care numea un nou prim-ministru și procesul era reluat de la capăt.

Adică, pe scurt, lucrurile funcționau fix invers decât într-o democrație: în loc ca majoritatea parlamentară rezultată din alegeri libere să dea guvernul, așa cum se întâmplă în orice democrație, în cazul regimului regal de la noi guvernul își crea (artificial) o majoritate parlamentară, fiindcă cel care organiza alegerile dispunea de toate pârghiile pentru a putea determina rezultatul votului.]

Revin la adevărul de fapt, acela că România este o democrație doar din 1996 încoace. El e unul extrem de important, fiindcă dovedește că și o țară fără niciun fel de antecedente, repere interne și valori democratice, care a cunoscut exclusiv regimuri dictatoriale sau autoritar-concurențiale, poate deveni o democrație.

Iar asta este ceva dătător de speranță pentru toate țările care, la fel ca România, nu au în istoria lor modernă și contemporană episoade democratice. Dacă noi am putut să devenim o democrație, cu siguranță vor putea și alții.

Așa încât ar merita să promovăm reușita asta a noastră. Și să fim (foarte) mândri de ea – fiindcă, la urma urmei, chiar nu e ușor să devii o democrație când n-ai fost așa ceva niciodată.

2. Suntem o economie prosperă și principala putere economică din estul Europei

(dacă luăm în calcul doar țările exclusiv europene, nu și Rusia, care e o țară mixtă din punct de vedere geografic)

Și am reușit asta în doar 20 de ani – între 2000 și 2020.

Cu doar 40 de ani în urmă, PIB-ul Ungariei era mai mare decât cel al României. De PIB-ul Greciei nici nu mai vorbesc.

Azi, PIB-ul nostru e mai mare decât al tuturor statelor balcanice (inclusiv Grecia), al Ungariei, al Cehiei, al Ucrainei, al Belarusului. Mai mare și decât cel al Portugaliei sau al Finlandei, lucru care chiar și cu 20 de ani în urmă ar fi părut de neimaginat.

Și am plecat de jos, de foarte jos. După standardele de azi ale Băncii Mondiale, de la formare și până la comuniști România a fost o low income economy: cu minim 80% din populație ocupată în agricultură, cu o rată a urbanizării între 16% (la începutul peroadei) și 24% (la sfârșitul perioadei), cu o rată uriașă a analfabetismului și cu condiții de viață precare (mai puțin pentru elita urbană).

Comuniștii au preluat o țară de lumea a treia și au dus-o, din punct de vedere economic, până la nivelul de lower-middle income economy. În 42 de ani.

În 2000, România continua să fie o lower-middle income economy. În doar 20 de ani, am trecut întâi la nivelul de upper-middle income economy – și ulterior la cel de high income economy. Adică în doar 20 de ani am urcat două trepte de dezvoltare. Două, nu una (cât au reușit comuniștii în 40 de ani).

Da, prin comparație cu economiile occidentale, suntem încă relativ săraci. Dar 80% dintre oamenii de pe planetă, când privesc la România privesc în sus, spre un nivel de trai la care ei nu au acces.

Așa ceva este fără precedent în istoria României. Fiind membri UE, tindem firesc să ne comparăm cu celelalte state membre, mai ales cu membrii vechi, cei din Vest. România este astăzi un milionar mutat în cartierul miliardarilor. Când te compari cu miliardarii din cartier, ești sărac: nu ai câte un avion privat pentru fiecare membru al familiei, ai doar un avion pentru toată familia. Altfel însă ești milionar – nici măcar middle class, ci de-a dreptul milionar – și toți ceilalți din afara cartierului te tratează în consecință.

Nivelul de dezvoltare economică și de prosperitate al României este fără precedent. România nu a făcut niciodată în istoria ei parte din clubul țărilor bogate. Până acum, când avem locul nostru în acest club.

Realitatea României ca economie bogată este atât de nouă încât încă nu ne-am adaptat cultural la ea. N-am apucat s-o internalizăm. Dar ea este (ar trebui deja să fie) un motiv puternic de mândrie.

3. Suntem membri ai NATO (din 2003) și ai UE (din 2007)

Fără comentarii.

În concluzie: fiind în ultimii 200 de ani o țară săracă și autoritară (fie în sens hard, fie în sens soft) de la periferia circuitelor economice și culturale mari, am produs o serie bogată de ficțiuni compensatorii: strămoși fictivi și întemeietori de lumi aiuritoare (daci, burebiști, lupi șamd), domnitori de o vitejie supranaturală (și oricum înzestrați cu toate virtuțile), sfinți care au răspândit creștinismul în toate multiversurile, inventatori de pixuri și de calorifere, mitul Constituției de la 1866 (despre care toți știm că a fost cea mai liberală din Europa deși n-a fost nici pe departe așa ceva), mitul regalității, mitul interbelic, cel al grânarului Europei, și până la poveștile cu tancurile cu laser ale lui Ceaușescu și cu fabuloasa lui industrie.

Dar toate astea sunt exact ce sunt: ficțiuni compensatorii, menite să te facă să uiți că ești sărac, abrutizat de dictatori (fie din cei cu mână de fier, fie din cei cu mănușă de catifea) și periferic. A le trata ca motive de mândrie e lipsit de gust. Și contraproductiv.

Mai ales când chiar avem motive reale de mândrie, pe care le ignorăm: România democrată, România cu o economie care ne aduce în clubul țărilor bogate, România parte din NATO și România parte din Uniunea Europeană.

Exceptând fondarea țării, obținerea independenței și expansiunea teritorială de la sfârșitul primului război mondial, toate evenimentele astea colosale și fără precedent – transformarea României într-o democrație, accederea la statutul de economie dezvoltată și de principală putere economică regională, aderarea la NATO și la UE – s-au petrecut în timpul vieții noastre (ba chiar cu contribuția noastră directă sau indirectă, mai mică sau mai mare).

Suntem primii locuitori ai unei Românii democratice. Părinții, bunicii și străbunicii noștri n-au cunoscut, dacă au trăit în România, un regim democratic în care să aibă drepturi politice reale. Noi trăim într-o astfel de țară, deși n-am emigrat.

Suntem primii locuitori ai unei Românii dezvoltate (high income economy după standardele Băncii Mondiale; very high human development după standardele ONU), principala putere economică din estul Europei, din sud (Grecia) până în nord (Finlanda). Părinții, bunicii și străbunicii noștri n-ar fi îndrăznit să-și imagineze așa ceva fiindcă, statistic vorbind (deci cu excepțiile de rigoare), erau fie săraci, fie îngrozitor de săraci. Noi trăim într-o astfel de țară, de neimaginat pentru ei, deși n-am emigrat.

Suntem primii locuitori ai unei Românii apărate de NATO, cea mai puternică alianță de securitate din lume – și ai unei Românii care îți conferă automat statutul de cetățean european, cu drepturi civile și politice apărate la nivel (aproape) continental. Părinții, bunicii și străbunicii noștri, presupunând că au avut norocul de a se naște în minoritatea educată și care nu era disperată de foame, aveau coșmaruri încercând să reușească să apere de unii singuri toate granițele țării – și călătoreau prin Europa doar cu pașaport (și, pe vremea comunismului, cu voie de la stăpânire). Ei doar visau la o țară cu granițe sigure – și poate chiar și la o țară care să le recunoască statutul de cetățeni europeni. Noi trăim într-o astfel de țară, deși n-am emigrat.

Țării ăsteia îi doresc la mulți ani!", scrie Sorin Cucerai pe Facebook.

Distribuie Distribuie Comentarii