Într-o istorie medievală a românilor extrem de zbuciumată, câțiva voievozi s-au făcut remarcați, pe plan european, prin priceperea lor pe câmpul de luptă. Cu calitățile reale de strategi, aceștia au reușit să obțină victorii zdrobitoare contra unor inamici superior numeric și mai bine echipați.

Istoria medievală a românilor a fost marcată în cea mai mare parte de războaie interne, lupte pentru tron și invazii. Trupele străine erau, de cele mai multe ori, aduse în țară chiar de moldovenii sau de valahii care doreau să capete tronul cu ajutorul turcilor, ungurilor sau polonezilor.

Toate aceste războaie civile și intervenții străine au inhibat viața economică, au făcut ca așezările urbane să fie puține și de mai mică importanță decât cele din Europa Centrală sau Vestică, iar principatele marcate mai ales de instabilitate.

În tot aceste peisaj medieval sumbru au existat însă și personalități care s-au remarcat prin încercări de reformă culturală, politică și administrativă, asigurând perioade de prosperitate și liniște.

Totodată o parte a voievozilor români s-au făcut remarcați ca generali și strategi remarcabili pe câmpul de luptă. Ei au reușit să impresioneze contemporanii prin isprăvile lor de arme și mai ales prin victoriile incredibile obținute în fața unor inamici cu forțe superioare numeric, dar uneori și mai bine echipate.

Inteligență, gândire strategică, adaptare la mediu

Când venea vorba de confruntări cu marile puteri ale vremii, de obicei, românii erau în inferioritate numerică și ca echipament militar.

Pentru a anula avantajul numeric al adversarului și al cavaleriei greu înarmate, de exemplu, care lipsea la români, voievozii erau nevoiți să apeleze la tot felul de strategii și soluții ingenioase. Evident, cei care se pricepeau și cei care dădeau dovadă de gândire strategică remarcabilă.

Exemplele sunt destul de numeroase în istoria românilor. Câteva sunt însă cu adevărat incredibile, cu răsunet în lumea medievală.

Capcana celebră de la Posada

Una dintre acestea a fost fără îndoială bătălia de la Posada (Prahova). În anul 1330, arogantul rege al Ungariei, Carol Robert de Anjou pornea în fruntea unei trupe de 30.000 de oșteni, printre care și numeroși cavaleri greu înarmați, pentru a-l aduce sub ascultare și a-l pedepsi pe vasalul său, Basarab I, domnitorul Valahiei. Carol Robert credea că va fi o expediție ușoară, mai ales că trupele valahe erau puțin numeroase, nu aveau cavalerie și nici infanterie greu înarmată. Erau în mare parte cavalerie ușoară și trupe pedestre, la fel, ușor înarmate.

Inteligența lui Basarab, precum și modul său de a se adapta situației au făcut diferența. Domnitorul valah l-a atras pe regele Ungariei, cu tot cu armată într-un canion îngust, numit posadă. A fost foarte ușor, mai apoi pentru arcașii valahi, cățărați pe dealuri, dar și pentru infanteria ușoară să facă prăpăd în rândul oștenilor unguri. Restul infanteriei, înarmată cu topoare, spade și ghioage au completat măcelul, tăind orice cale de retragere.

„Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi, alergând din toate părţile, arunca săgeţi asupra oastei ungurești care era în fundul văii, pe un drum, care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie strâmtă unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau în luptă, pentru că din pricina urcuşului prăpăstios... nu se puteau sui împotriva românilor pe niciuna din râpile de pe cele două laturi ale drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind şanţurile săpate acolo, ci ostaşii regelui erau cu totul prinşi, ca nişte peşti în vârşă sau în mreajă. Au căzut tineri şi bâtrâni, principi şi nobili, fără nicio deosebire”, se arată în Cronica pictată de la Viena.

Trucurile lui Ștefan cel Mare

Ștefan cel Mare, la rândul său, a apelat în câteva rânduri la asemenea trucuri strategice.

În celebra bătălie de la Vaslui din 1475, cu doar 40.000 de oameni, el trebuia să facă față unei armate otomane de aproximativ 100.000 de luptători, printre care și faimoșii ieniceri. Ștefan alege ca loc al bătăliei o mlaștină din zona Vasluiului. Întărește un deal, pe care pune piesele de artilerie și așteaptă cu toate trupele ascunse. Practic, arde tot în calea otomanilor, în afară de o „cărare” de sate care să-i conducă direct în capcana din mlaștină.

Pe o vreme cețoasă, Ștefan folosește buciumașii pentru a induce în eroare trupele otomane și le bagă direct ca într-o pâlnie, în inima mlaștinii, fără să se mai poată desfășura. Turcii sunt loviți de artilerie și de arcași, în imposibilitate de retragere sau de organizare într-un fel, iar apoi se intră în lupta corp la corp, la spadă, pumnal sau secure, acolo unde moldovenii erau experți.

„Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi acei care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi în valuri. Aproape toţi prizonierii, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă”, spune Jan Dlugosz.

Tot Ștefan cel Mare a obținut o importantă victorie împotriva polonezilor, de această dată, în bătălia de la Codrii Cosminului.

Trupele regelui polonez Ioan Albert erau numeroase și foarte bine echipate, inclusiv cu renumiți cavaleri greu înarmați, echivalentul tancurilor din ziua de astăzi. După un asediu eșuat al Sucevei, polonezii sunt lăsați să se întoarcă acasă. Sunt așteptați în codrii Cosminului, astăzi Ucraina, și măcelăriți cumplit de moldoveni.

Ștefan a apelat la o strategie ingenioasă. El a pus oștenii să taie pe jumătate copacii și i-au prăvălit peste armata poloneză care traversa pădurea. Cei care au scăpat au fost luați în primire de infanterie și arcași.

Mihai Viteazul la Călugăreni a folosit, de asemenea, avantajul mlaștinii pentru a face față armatei lui Sinan Paș. Un episod asemănător a avut loc și la Rovine, în timpul lui Mircea cel Bătrân.

Războinici căliți în luptă, curajoși, cu atacuri rapide și neașeptate

Dacă nu erau mulți, erau în schimb experimentați și foarte buni luptători. Cel puțin așa erau priviți valahii și moldovenii în epoca lor.

Mitul comunist al țăranului care învingea armatele otomane, poloneze sau maghiare, cu coasa sau furca, este de mult considerat doar o poveste științifico-fantastică, cu iz naționalist. De fapt, voievozii cu rezultate excepționale pe câmpul de luptă se bazau pe trupe foarte bine pregătite, călite în luptă, dar și pe mercenari.

Desele războaie civile i-au transformat pe moldoveni și pe valahi în luptători căliți în focul războiului. Răzeșii moldoveni reprezentau o forță redutabilă, atât ca infanterie, dar mai ales drept cavalerie ușoară. La aceștia se adăugau „vitejii”, recrutați din rândul boierimii mici și mijlocii, o forță de elită, un soi de trupe speciale ale vremii, capabili să lupte cu orice armă atât călare, cât și pedestru.

„Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său „Vitejii lui Ştefan cel Mare”.

Nu lipseau trupele de arcași călare sau arcași pedeștri și nici trupele boierești bine înzăuate. Iată ce spuneau călătorii și diplomații străini despre oștenii moldoveni, din timpul lui Ștefan cel Mare și apoi al urmașilor săi. „Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, arăta medicul veneţian Matteo Muriano, într-o scrisoare către dogele Republicii Veneţiei.

Un alt călător străin, tot italian, Maria del Chiaro, scria că moldovenii erau o forță redutabilă pe câmpul de luptă, temuți mai ales în încăierările corp la corp, fiindcă erau voinici și pricepuți în mânuirea armelor. „Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Sunt înarmaţi cu suliţe foarte lungi, cu scut şi cu sabie încovoiată, arme îndeosebi turceşti. Câţiva folosesc buzdugane de fier şi cei mai mulţi securea. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de turci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza italianul în secolul al XVI lea.

Totodată, contrar percepției generale că infanteria formată din țărani era forța armată a Principatelor, mărturiile călătorilor străini arată că de fapt românii se bazau, mai ales pe cavalerie.

În cazul Moldovei, de exemplu, cronicarul polonez Martin Bielski vorbește despre superba cavalerie ușoară răzeșească, cea care făcea ravagii mai ales în misiunile de hărțuire sau în flancuri. „Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă (...) Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube“, scria polonezul.

Totodată, o parte a voievozilor au folosit și mercenari. Ștefan cel Mare avea panțiri nemți și tunari italieni, iar Mihai Viteazul - haiduci balcanici și mercenari cazaci.

Personalități puternice care-și conducea oamenii în luptă

Totodată, momentele de glorie militară a românilor în Evul Mediu au fost scrise de personalități aparte. Este vorba despre voievozi care au inspirat într-un mod aparte trupele, mai ales prin exemplul personal.

Este cunoscut faptul că Ștefan cel Mare, pe lângă faptul că era un comandant excelent, era și un războinic de temut. În bătălia de la Vaslui a comandat personal, în focul luptei, cavaleria boierească și domnească. Legendele spun că au murit mai mulți cai sub domnitor în timpul bătăliei.

Ștefan era să-și piardă viața în bătălia de la Șcheia, fiind prins în mijlocul luptei, sub cal. Celebra rană a căpătat-o conducându-și trupele pe scările de asediu de la Chilia.

„Toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători”, scria Jan Dlugosz,un cronicar polonez.

La rândul său, Mihai Viteazul și-a îmbărbătat trupele intrând în luptă de fiecare dată. Impresionantă a fost intervenția de la Călugăreni, acolo unde înarmat cu o bardă cu două tăișuri a făcut ravagii în rândul otomanilor, reușind să-l doboare și pe Sinan Pașa.

Vlad Țepeș a fost protagonistul ingeniosului atac de noapte, unde deghizat, alături de 10.000 de călăreți, a făcut prăpăd în tabăra otomană.

Ioan Vodă cel Viteaz, remarcabil prin forța sa fizică, precum și Radu de la Afumați au fost de asemenea comandanți carismatici care au luptat în fruntea trupelor.