Cea mai vestită delicatesă a Deltei Dunării rămâne storceacul, un preparat pe care pescarii de sturioni din Sfântu Gheorghe l-au făcut celebru.

La Sfântu Gheorghe a trăit cândva cea mai mare comunitate de pescari de sturion, peștele nobil al Deltei Dunării. Fie că este morun, nisetru, păstrugă sau cegă, acest pește era mâncarea de zi cu zi a cazacilor zaporojeni care s-au stabilit pe aceste ținuturi dobrogene. Cum toți bărbații satului erau plecați cu mult înainte de răsăritul soarelui pe baltă, la pescuit, au căutat să facă un preparat care să se gătească ușor, dar care să le dea și puterea să se lupte cu furtunile din Marea Neagră, dar și cu monștrii marini. Așa s-a născut storceacul.

Rețeta tradițională

Eduard Acsente, născut în locul unde cel mai vechi braţ al Dunării îmbrăţişează Marea Neagră, la Sfântu Gheorghe, a promovat istoria locului unde, cândva, icrele negre se mâncau cu polonicul și unde se prindeau moruni de sute de kilograme. „Denumirea corectă a preparatului este storceac, nu storceag, cum văd că se spune peste tot. Este un cuvânt care provine din limba ucraineană și înseamnă «ceva gătit repede»“, explică el pentru „Weekend Adevărul“.

Rețeta storceacului era foarte simplă: se puneau la fiert câteva legume, ceapă, cartofi și morcovi, timp de 20 de minute, și apoi se adăugau bucăți mari de morun, care mai fierbeau încă maximum 10 minute. Apoi, preparatul era acrit cu zerul care rămânea după ce se închega iaurtul. „În perioada comunistă nu prea exista oțet și atunci gospodinele acreau storceacul cu ce aveau la îndemână. Cred că, pe lângă carnea de morun, zerul obținut după ce se lăsa laptele la prins și se închega îi dădea acea savoare deosebită preparatului nostru. Nu se punea orice zer proaspăt, ci acel care era acrit, după trei zile“, mai spune el.

Radu Anton Roman a „vândut rețeta de storceag“

Denumirea de „storceag“, spune Eduard Acsente, a fost dată de Radu Anton Roman, omul de televiziune care a colindat Delta Dunării alături de Jacques-Yves Cousteau . Ajungând în Sfântu Gheorghe, a aflat de rețeta tradițională a localnicilor și a făcut-o cunoscută, numai că a greșit numele preparatului. „Storceagul se mănâncă într-un singur loc din România: la Sfântu Gheorghe, Delta Dunării. E un amestec de bucătărie ucraineană şi românească, o reţetă un pic pestriţă – şi continentală şi pescărească totodată –, dar lejeră. Se poate face şi cu şalău, şi cu ştiucă, şi cu somon sau alt peşte alb de mare (nu merge însă, zic eu, cu somn sau crap, care-s graşi şi întorc gustul). Tăria nu se leagă cu ciorba uşoară, ci un vinuţ mic şi poznaş, un Sauvignon adolescent de pe dealurile Tulcii, alb la piele şi mai mult decât fraged, infantil, Se poate bea şi un vin uşor şampanizat roze, specific zonei Deltei, produs pe Grindurile Letea şi Caraorman“, scria Radu Anton Roman.

Eduard Acsente spune că omul de televiziune „nu a înțeles numele corect al preparatului, iar localnicii, miștocari, au râs de el și așa le-a vândut Radu Anton Roman rețeta de storceag. E bine că îi zic storceag pentru că nu este rețeta tradițională“, încheie Eduard Acsente.

Mâncare de primăvară la Chilia Veche

O rețetă asemănătoare de storceac a ajuns și pe celălalt braț al Dunării, la Chilia Veche, numai că, aici, preparatul s-a făcut cu alte ingrediente. Lucica Lavro, urmașa unei familii de basarabeni, care s-a stabilit aici, a aplicat pentru un proiect de punct gastronomic local și le prepară turiștilor ciorba de pește așa cum a moștenit-o de la bunici. „Storceacul, care se mânca până la Nașterea Sf. Ioan Botezătorul (n.e. – 24 iunie), era un preparat făcut din sărăcie. El se făcea cu puține legume, întrucât primăvara acestea erau pe terminate în gospodăriile oamenilor din Delta Dunării: se puneau la fiert un morcov ca să dea culoare și gust, doi-trei cartofi foarte mărunți și ceapă. Ca pește, se folosea cega, care migrează pe Dunăre, ca și scrumbia, dar și nisetru, morun“, spune femeia.

Și pe vremea aceea cega era un pește scump. Pescarul care îl prindea primea numai capul, restul era predat la cherhana. Și atunci, pescarii, povestește Lucica Lavro, tăiau de-un lat de palmă partea grasă dintre trunchi și cap, care se numea șeică, și nu se prindea nimeni.

Înainte de a fi puse la fiert, bucățile de carne de pește se țineau în zer, pentru ca să prindă acreală și carnea să se strângă. Un alt secret al preparatului este faptul că sturionul se tăia în diagonală, în ștrec, cum zic ei, pentru a nu se răsfierbe. Supa astfel obținută se acrea doar cu zer scurs de la brânza proaspătă, dar și cu zeama care rămânea după ce se bătea untul. În storceac se puneau pesmeți – niște bucăți de pâine stropite cu ulei, peste care se presăra cimbru. Apoi, aceștia erau puşi la uscat în saci de pânză care erau agățați de grindă, de-a lungul camerei.

„Storceag din plătică“

În prezent, majoritatea pensiunilor din Delta Dunării, și nu doar de aici, oferă turiștilor „storceag“, un preparat care nu are nimic de-a face cu delicatesa pe care o mâncau altădată oamenii din baltă. Este adevărat, rețeta s-a îmbunătățit, supa în care au fiert legumele și peștele fiind dreasă cu smântână și ou, iar în loc de zer se toarnă mult oțet.

Din păcate, spun localnicii Deltei, s-a ajuns ca unii bucătari să facă storceac și din plătică sau din orice alt pește care este la îndemână. Preparatul tradițional a început să dispară după ce s-a interzis pescuitul la morun și la peștele nobil, care cândva era pe orice masă, acum se poate achiziționa doar din crescătorii.