Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“ , istoricul și scriitorul Stelian Tănase vorbește despre două momente importante atât pentru istoria noastră, cât și pentru cea internațională: 1968 și 23 August 1944.

1968 a fost o bornă în istoria comunismului, dar mai ales în România. Oamenii nu au fost atât de surprinși de tancurile sovietice care striveau străzile capitalei cehe, Praga, cât de discursul liber și curajos al lui Nicolae Ceaușescu. Sfidarea Kremlinului a însemnat nașterea unei noi ramuri a comunismului, denumită simbolic „ceaușism“.

„Weekend Adevărul“: Cum s-a ajuns la momentul din Cehoslovacia din august 1968?

Stelian Tănase : Momentul din ’68 este generat de Primăvara de la Praga, de reformele lui Alexander Dubček. Cehoslovacia era țara cea mai dezvoltată din estul Europei, fenomenele sociale, plus tradiția comunistă de stânga – în perioada interbelică, Partidul Comunist de stânga era membru al Parlamentului în Cehoslovacia, fiind al treilea ca mărime, funcționând în legalitate. Cehoslovacia a fost ultima țară care s-a sovietizat, în februarie 1948, iar comuniștii au preluat puterea sub o aparență de formă constituțională. Deci exista această tradiție a stângii, care a făcut să existe și o reformă internă. În ’68, partidul comunist cehoslovac era copt pentru a putea trece la niște schimbări. Ei voiau un comunism cu față umană, nu precum cel promovat de Leonid Brejnev. Comunismul promovat de partidul comunist din Cehoslovacia este preluat mai târziu de Mihail Gorbaciov. Și comunismul lui Dubček, și cel al lui Gorbaciov veneau din tradiția bolșevică a lui Lenin. Lenin este detestat de Putin, care s-a întors la Romanovi și crede că Rusia este imperiu. Primăvara de la Praga a fost un moment care voia să transforme în politică această tradiție „liberală“ a unui comunism mai deschis, mai tolerant: aveau o problemă cu rolul sindicatelor, existența cenzurii și tratamentul presei, statul legal – drepturile omului. Ei au vrut să le reglementeze în sensul lumii moderne. Această formulă de comunism pe model sovietic nu putea să supraviețuiască într-o lume care s-a schimbat profund din ’44, Occidentul și lumea europeană erau într-un alt punct. După boomul economic occidental și reformele pe care capitalismul le-a făcut, comunismul pierdea trenul complet.

Plus saturația față de sovietici...

Da, era o saturație cu sovieticii, pe care nu îi mai suporta nimeni, dar era un dat: toată lumea știa că rușii nu mai pleacă din Polonia, Cehoslovacia sau România. Ei considerau că acele cuceriri din război – ceea ce le-a cedat Occidentul prin tratatele de pace de la Teheran, Ialta, Potsdam și înțelegerea Churchill-Stalin de la Moscova în octombrie 1944 – erau pe veci, un fel de „proliferarea comunismului în lume“, cum spunea Lenin. Însă, așa cum spuneam, din ’44 până în ’68, lucrurile se schimbaseră foarte mult în Europa. Reformele din Cehoslovacia au pornit de la vârful partidului – Dubček – în jos. Chiar în acel an fusese înlocuit fostul conducător de partid, Rudolf Slánský, comunist stalinist cu trecut pătat, cu Dubček, omul dispus la reforme, însă școlit la Moscova. La această propunere de schimbare venită din partea lui Rudolf Slánský, Brejnev, alături de alți lideri comuniști, au reacționat negativ. Ei au spus că dacă se fac schimbări, se prăbușește tot sistemul.

Ceaușescu, discurs liber către un viitor îngrădit

Iar Dubček ce a făcut?

Pe de-o parte, Dubček a continuat reformele cu prudență: ce a făcut el în ’68 era foarte puțin, nu atingea cu nimic esența comunismului/dictaturii. În august, când Brejnev a observat că Dubček continuă, chiar dacă îl avertizaseră de multe ori să se oprească, sovieticii au intervenit cu tancurile. Cinci țări au intervenit în Cehoslovacia, fără România. Ceaușescu nici nu a știut prea multe, nici nu a fost poftit pentru că le era teamă că îi spune lui Dubček care i-ar fi putut anunța pe americani. Oricum, atunci era un dialog foarte interesant la distanță între București și Washington. În anii ’90 am citit o colecție de ziare franțuzești în care apăruseră analize pe această situație echivocă, ambiguă a lui Ceaușescu și ce s-ar putea întâmpla. Brejnev a hotărât să distrugă Primăvara de la Praga – procesul de reforme foarte modeste, chiar naive, dar pe care nu le-au putut accepta –, a trimis armata, a băgat în această murdărie și câteva țări aliate pentru a nu părea că URSS-ul este diavolul.

Ce s-a întâmplat mai exact în România?

Atunci s-a întâmplat cel mai bun lucru al lui Ceaușescu: a doua zi după invazia Cehoslovaciei, a ieșit la balcon și a protestat la adresa acestei situații, gândindu-se, bineînțeles, la situația lui. Biroul politic s-a întâlnit cu o seară înainte, a scris un comunicat sec despre acest subiect, doar că Ceaușescu s-a isterizat în balconul CC-ului și a început să vorbească liber, având cel mai bun discurs. Lumea i-a acceptat punctele de vedere, s-a simțit mândru de el, l-a susținut în această poziție, însă de aici s-a tras toată situația politică a României de după acest moment: Ceaușescu a trecut la dictatura naționalistă din anii ’70-’80. El s-a temut că Brejnev va intra în România sau că îl va schimba într-o formă sau alta pentru că erau mulți agenți sovietici printre activiștii de la vârful partidului. Părerea mea este că dacă nu exista acest episod – discursul lui Ceaușescu din balcon, care i-a dat glorie – România ar fi evoluat într-o formulă reformistă până în ’89 și nu am fi avut masacrul din decembrie, armata n-ar fi tras, deci n-ar fi fost Revoluția.

Sustragerea Occidentului

A fost un punct de cotitură la nivel european, cum a fost ’56, un semnal pentru țările din lagărul comunist?

Și în situația din ’56, și în timpul revoltelor din Polonia din ’70, ’80, și în ’68, Occidentul s-a sustras, nu avea timp să piardă resurse în nebunia din Est, să mestece această tocană care însemna Kremlinul, și și-a văzut de treaba lui: progres economic, prosperitate... Astfel că Occidentul a uitat în trei zile Cehoslovacia, nu a trecut la represalii, dimpotrivă, în 1975 au ajuns la Acordul de la Helsinki, în care a livrat Europa de Est Uniunii Sovietice, au recunoscut că sunt mai multe sisteme și așa mai departe. Momentul Helsinki, pe care toată lumea îl laudă, a fost cel mai jos moment al Occidentului, fiind consecința imediată a fenomenului Primăvara de la Praga și a invaziei Cehoslovaciei. A fost München 1938, când Hitler și Neville Chamberlain s-au înțeles să vândă Cehoslovacia și toată Europa, de fapt. Helsinki a fost exact acest moment al Occidentului prin faptul că a fost de acord să stea la masă cu URSS-ul, a acceptat niște termeni îngrozitori ai tratatului, dar mai ales că a acceptat existența sistemului sovietic pe picior de egalitate. A fost o capitulare cu multe consecințe. Adevărul este că s-a întâmplat ceva paradoxal. Acordurile de la Helsinki au generat rezistența est-europeană prin faptul că a impus respectarea drepturilor omului, iar intelectualii de la Moscova, Varșovia, inclusiv de la București, au invocat Acordurile de la Helsinki și semnătura lui Brejnev ca să își ceară drepturile pe care le-au acceptat pe hârtie. A fost o luptă dură între disidenți și liderii comuniști care a dus la prăbușirea comunismului. După semnarea acordurilor, puteai invoca drepturile tale ca să contești regimul comunist, ceea ce a fost fatal pentru comuniști. Odată cu aducerea în ’79 a Papei Ioan Paul al II-lea la Vatican, și alegerile lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher ca șefi ai statelor respective, URSS-ul a intrat în corzi pe propria semnătură de la Helsinki. Ceva care părea execrabil din partea Occidentului s-a transformat în ceva opus, pentru că în țările respective, lumea a înțeles că drepturile omului trebuie respectate inclusiv de comuniști. Asta i-a costat pe comuniști. Regimul stătea pe opresiune și cenzură, iar în momentul în care nu le-a mai avut, s-a prăbușit.

Această formulă de comunism pe model sovietic nu putea să supraviețuiască într-o lume care s-a schimbat profund din ’44, Occidentul și lumea europeană erau într-un alt punct.

„Noi trăim încă în siajul comunismului și efectele lui sunt departe de a fi rezolvate: o stare de sărăcie, cu oameni stricați“

Săptămâna aceasta s-au făcut 79 de ani de la momentul 23 August. A fost începutul sfârșitului unei lumi pe care oamenii o știau altfel, mai ales pe noi, cei din Est, ne-a adus fără să vrem o nouă cultură, tradiții care au rămas împământenite zeci de ani, pe unele încă le urmăm.

Momentul care începe în august ’44, deci când România este ocupată de Armata Roșie, nu a trecut. Noi trăim încă în siajul perioadei comuniste și efectele acesteia sunt departe de a fi rezolvate. Noi suntem încă într-un mecanism social, politic, într-o stare de sărăcie și cu oameni stricați, pentru că 50 de ani de comunism au stricat omul. Neagu Djuvara făcea această remarcă după ce a lipsit din țară o jumătate de secol, iar când s-a întors a găsit alți români. Avem impresia că suntem liberi, că după 30 de ani s-au schimbat atâtea lucruri, dar, de fapt, foarte puține și mai ales oamenii nu s-au schimbat, suntem la același material uman stricat de comunism. Una este să trăiești în libertate ca om și să îți iei propriile decizii și alta este să stai 50 de ani sub o dictatură care ia decizia în locul tău și te tratează ca pe un sclav. Sunt două lumi diferite în care același om poate avea același buletin, dar este o altă persoană.

Delațiunea, firul roșu al unui secol

De ce ați ales în cartea „Zvonuri despre sfârșitul lumii. București, 1944-1953“ să urmați firul istoriei de la baza societății? Nu este o carte doar despre evenimente politice, ci una care merge spre evenimentul cotidian, ce se întâmpla în piață, în mahala, la ce se uita lumea, de ce nu mai avea timp...

Ca om care cercetează arhivele și care citește cam tot ce se publică și în România, dar și în străinătate, am constatat că această „societate“ este ignorată și nu apare în lucrările importante – despre Stalin, Churchill, Roosevelt. Eu am vrut să scriu o carte despre partea din istorie care lipsea, adică societatea, lumea, omul cotidian. M-a interesat ce se întâmplă cu acest om când vine o armată străină – cea rusă –, care îți ocupă orașul, țara și este peste tot. Pe scurt, m-a interesat istoria mică, a societății. Cercetarea a durat câțiva ani pentru că este foarte greu să faci o istorie a vieții cotidiene: cum se îmbrăcau oamenii, cât costa pâinea, ce slujbe și obiceiuri aveau. Am găsit o lume foarte spectaculoasă. Am scris cartea cu o stare de fascinație, fiind tot timpul pasionat de subiect. Aș adăuga încă 100 de pagini cărții pentru că am descoperit lucruri care mi-au scăpat. Oferta pe care o are societatea românească este mult mai mare decât am bănuit eu: foarte multe personaje interesante, situații... Spre exemplu, nu am scris nimic despre Maria Tănase, care este cea mai importantă cântăreață și reprezentanta ethosului, semnifica chintesența acestei spiritualități, a culturii orale. În anii ’44-’53, cu ea se întâmplă lucruri foarte interesante.

Odată cu întoarcerea armelor, începe și o epocă a delațiunii – „obligația cetățenească de a informa“, care supraviețuiește și acum.

Această proliferare a delațiunii nu începe la 23 august 1944, ci încă din anii ’30: și Carol al II-lea cultiva pupincuriștii și spunea chiar: „N-am fundul atât de mare cât vor să îl pupe“. În cercurile camarilei se cam cultiva șoptitul la ureche. Însă realul debut al acestei epoci a fost dictatura lui Antonescu: foarte mulți au fost scoși din joc. Spre exemplu, mulți se văitau că X face afaceri cu un evreu sau Y este evreu, deși îl cheamă Ionescu. Atunci erau doar delațiuni, dar după momentul 23 August, delațiunea devine un fenomen de masă, fiind cultivat de instituții, generat de presă – se credea că fenomenul va dispărea, însă era abia la început. În anii ’80, lumea românească trăia din delațiuni, erau un instrument de a supraviețui, de a-ți crea avantaje, de a obține carne sau un pașaport pentru a merge la plajă în Varna. Delațiunea ajunsese o monedă de schimb. Și eu sunt victima unui delator și m-am trezit cu securistul la ușă de mai multe ori. Până a căzut regimul, telefonul meu a fost ascultat, eu am fost urmărit și nu știam, am aflat din dosarele de la CNSAS. Începând din 23 martie 1982, am fost urmărit 24/24 de ore, filat, telefonul și scrisorile mi-au fost interceptate, iar două cărți, interzise. Atât de amplu era fenomenul.

Occidentul, interesat să fie orb

În recentul volum, amintiți și de începerea procesului Kravchenko. De ce Occidentul nu a crezut povestea despre lagărele sovietice atunci, ci abia odată cu publicarea volumului „Arhipelagul Gulag“, de Aleksandr Soljenițîn?

Erau interesați să facă pe orbii. În ultimii 30 de ani, cât m-am plimbat prin Occident pentru cercetări, am observat că și astăzi pretind că nu au știut, iar acest lucru îi salvează. Dar nu este adevărat, Occidentul a știut. Kravchenko era un înalt funcționar sovietic, foarte bine informat, care a scris și volumul „Am ales libertatea“. Până la urmă, s-a sinucis la New York pentru că a fost înfricoșat de barajul de necreduli, de oameni care nu voiau să creadă că acele lucruri se întâmplau. A fost acuzat că CIA-ul i-a scris cartea, că a fost controlat, că era spion și de multe altele. Dacă Occidentul ar fi fost deschis față de el și ar fi luat semnalele lui disperate despre adevărata față a URSS-ului, cred că lucrurile s-ar fi petrecut altfel și ne-am fi putut trezi cu 20 de ani mai devreme, nu în anii ’70, odată cu scrierea lui Aleksandr Soljenițîn, când toți au recunoscut că povestea cu lagărele este adevărată. În 1928, și Panait Istrati a vorbit despre asta, precum și Emma Goldman în 1922, care conducea Internaționala Sindicală Anarhistă și a stat doi ani în Rusia în anii ’20. Ea a scris prima carte în care spune că URSS-ul este o minciună, o propagandă, iar nimic din ceea ce spune nu este adevărat. Emma Goldman era un personaj de mare autoritate, credibil, un mare lider american al sindicatelor.

Cazul lui Istrati: a plecat în URSS, bolșevic convins, fanatic, iar după 16 luni acolo, a scris: „M-am înșelat. Îmi pare rău. Lucrurile stau diferit. Este propagandă. Sunteți mințiți“. Acest mesaj nu a provocat niciun fel de catharsis, ci a fost ignorat, iar Istrati, persecutat, ostracizat. În primul rând, a fost pedepsit de editurile care au început să îi refuze cărțile, a fost călcat în picioare de presă, inclusiv la București, și a murit la 3 dimineața de TBC, în aprilie 1935, pe str. Paleologu nr. 5, unde locuia. El a spus ce avea de spus, iar discursul lui Hrușciov din ’56 a confirmat până la virgulă ce spusese Istrati. Trebuie să vedem și opacitatea Occidentului vreme de decenii întregi.