Denumit poetul plastic al florilor, Ștefan Luchian a pictat în ultimii ani din viață cu pensula legată de mâna paralizată.

Marele artist s-a născut lângă Botoșani, fiind primul copil al Elenei și al maiorului Dumitru Luchian, la 1 februarie 1868, purtând numele localităţii în care se născuse, Ştefăneşti (Ștefan).

Ulterior, familia sa s-a mutat în București, în vechea mahala a Mântulesei, pe strada Popa Soare nr. 15. La Liceul Sf. Sava din București, Luchian nu a fost prea sârguincios la carte, dar la desen nu îl întrecea nimeni. În acea perioadă, potrivit mărturisirilor sale, le făcea temele la desen tuturor colegilor „pe treizeci de gologani: atât era tariful“.

După liceu, se înscrie la Școala de Belle Arte din București, după ce refuzase să răspundă la examenul de admitere la Liceul militar. În același an se înscrie și la conservator, unde urmează flautul.

Situaţia lui financiară începuse să se şubrezească, mai ales că averea moştenită de la familie se diminua pe zi ce trecea, iar tablourile nu i se vindeau prea bine.

Pictorul şi-a întregit veniturile în acea perioadă pictând biserici şi cântând la flaut. La scurt timp, viaţa lui Ştefan Luchian avea să ia o întorsătură dramatică: apar primele semne ale sclerozei multiple, boală ce îi curmă şi şansa la propria familie, respectiv căsătoria cu cea pe care o vedea ca un „înger“, Cecilia Vasilescu.

La 31 de ani, Ştefan Luchian era aproape sărac, vânduse vila de la Şosea şi avea să se mute alături de familia Cocea, care locuia cu chirie.

Boala a avansat rapid, astfel că, în ianuarie 1902, îl găsim pe artist internat la Spitalul Pantelimon, unde îi povesteşte într-o scrisoare prietenului său Constantin Mille despre starea în care se află: „Nu v-am scris pentru că mi-a fost tare rău şi însă mi-este, dar mai puţin decât îmi era. Pe lângă paralizia picioarelor, care de la şolduri în jos îmi sunt complet amorţite şi în imposibilitate de a face ceva cu ele, apoi încă o serie de boale ce provin tot de la prima, pe care nu ştiu cum să o numesc, pentru că doctorul nu a pus încă diagnosticul. Sunt aici de o lună şi jumătate şi nu am ajuns cel puţin nici să scobor din pat, cu toate îngrijirile distinsului profesor Marinescu, ce pune pentru căutarea mea. Şi ştiinţa are o limită, aşa că bietul doctor dă şi el din umeri şi îmi recomandă răbdare“.

Artistul, aflat încă în floarea vieţii, a fost internat periodic în spital iar nepoata lui „Lorica“ povesteşte cum „într-una din acele seri, întorcându-se de la Kubler, nu a mai fost posibil să facă un pas. A luat o trăsură şi, de atunci, se ducea numai acompaniat de tatăl meu la cafenea“. În timp ce durerea îl măcina pe dinăuntru, Ştefan Luchian se îndrepta spre apogeul artistic.

Chiar dacă trupul slăbit îl trăda în fiecare zi din ce în ce mai mult, şi fiind nevoit să picteze cu penelul legat de încheietura mâinii, mintea nu l-a trădat până în ultima clipă, concentrându-şi toată atenţia şi puterea asupra pânzei.

„Judecata adâncă şi rapidă, exactitate de pizmuit în impresii, intuiţie ageră la exces. El pare că nu se găseşte în luptă cu gigantica fatalitate, ca un munte sau ca un planet. El mai pare om şi-i om între noi. El mai vrea să priceapă ca noi cu inteligenţa lui îndelung perfecţionată“, nota Tudor Arghezi.

Câteva zile mai târziu, în noaptea de 27 spre 28 iunie 1916, Ştefan Luchian avea să devină etern, asemenea florilor lui, la doar 48 de ani. Este înmormântat la Cimitirul Bellu la 30 noiembrie. Revista lui Tudor Arghezi „Cronica“ consacra un număr lui Ștefan Luchian.

Luchian devine, pe la începutul anilor ’80, subiectul unui excelent film omonim, unul dintre cele mai bune filme româneşti din toate timpurile. „Luchian“ (1981) este regizat de Nicolae Mărgineanu. În rolul titular a fost distribuit marele actor Ion Caramitru.

Peisaje

Ultima cursă de toamnă, 1892

Margine de crâng, 1903

Birt fără muşterii, 1903

Marea Neagră la Tuzla, 1904

Sălciile de la Chiajna, 1906

Fântâna de la Brebu, 1908

După ploaie, 1909

Moara de la poduri, 1909

Pe dealul Hinganilor, 1909

Vara, 1912

Sălcile de la Chiajna

Iarna

Flori

Dumitriţa, 1904

Părăluţe, 1907

Garoafe, 1907

Flori de tufănică, 1908

Anemone (În anul 2003 a fost inclusă în Patrimoniul cultural național al României)

Trandafiri, 1910

Maci, 1910

Albăstrele

Portrete

Safta florăreasa, 1901;

Moş Nicolae Cobzarul, 1906

Un zugrav – Autoportret, 1907

Fata cu basma înflorată

Compoziţii

După muncă, spre casă, 1905;

La împărţitul porumbului, 1905;

1907 – epilogul răscoalei

Lăutul, 1911 – 1912