Relațiile lui Ștefan cel Mare cu Imperiul Otoman se pot rezuma cu o simplă aritmetică: din 47 de ani de domnie, voievodul a fost în conflict cu otomanii doar 13, iar înfruntările armate au însumat șase luni.

Este știut că cei mai populari lideri ai României sunt aceia din perioada medievală, când săbiile scoteau scântei pe câmpul de luptă, oamenii își făceau cruci mari până în pământ, iar însemnările erau puține spre deloc. Însă, așa cum ne-o dovedesc cercetările aprofundate de mai târziu, mai cu seamă cele de după 1989, și voievozii noștri le-au avut pe toate, cu bune și cu rele – au atacat și au fost atacați, au suferit mari înfrângeri și s-au bucurat de nesperate victorii, au ridicat biserici și au luat oameni în robie. Acesta este și cazul lui Ștefan cel Mare, voievod al Moldovei timp de aproape jumătate de secol: un om politic inteligent, un lider militar abil, care și-a dorit stabilitate și prosperitate interne, dar și prestigiu extern.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Liviu Cîmpeanu explică, în context european și cu dovezi concrete, că Ștefan cel Mare este mai mult decât lasă să se înțeleagă manualele școlare și filmele de propagandă. După ce a studiat documente de arhivă de la noi, dar mai ales din străinătate, Cîmpeanu a reușit să ajute istoriografia română să facă un pas mare către adevăratul portret al voievodului moldovean, prin publicarea cărții „Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497“, la Editura Humanitas.

„Weekend Adevărul“: Cum a ajuns Ștefan al III-lea să fie Mare? Care a fost drumul unui voievod din Moldova medievală către celebritatea de astăzi?

Liviu Cîmpeanu: Ștefan cel Mare este o victimă a propagandei de stat – atât cea comunistă, dar și cea din perioada modernă. Națiunile moderne au nevoie de simboluri, de modele, de puncte de reper, așa că au căutat și au găsit unele în marile personalități ale istoriei. O meteahnă moștenită cam de prin perioada făuririi statului modern (n.r. – a doua jumătate a secolului al XIX-lea) este căutarea exclusivă a unor oameni politici și de arme. De ce nu vorbim despre un literat, spre exemplu, despre Grigore Alexandrescu, care a contribuit la formarea culturii și conștiinței naționale, dincolo de titanii literaturii. Sau Ioan Budai Deleanu – da, sigur, e cunoscut pentru „Țiganiada“, dar are multe lucrări istorice, spre exemplu una despre originea valahilor. Sau Spiru Haret, datorită căruia s-a început alfabetizarea. Așadar, în secolul XIX, personalitățile culturale nu erau „in“, cum se zice astăzi, ci s-au căutat mitice și, mai ales, militare, și s-au găsit: Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Tudor Vladimirescu. Apoi, toți acești eroi au fost reinventați în epoca comunistă, și văzuți prin lentila marxist-leninistă, de tribuni ai poporului, ca și cum ei au premers ideile lui Karl Marx și Friedrich Engels. Chiar un prieten de la Hunedoara îmi spunea recent despre o lucrare despre Iancu de Hunedoara, scrisă în 1952, în care se spunea că „strategia aplicată de Iancu în campaniile sale a fost preluată cu succes de însuși tovarășul Iosif Vissarionovici Stalin“. Genul acesta de abordări erau atunci la modă, nu doar la noi, ci în toată partea de est a Cortinei de Fier. Iar printre aceste modele, printre acești eroi, Ștefan cel Mare ocupă un loc de frunte. Ne-am obișnuit cu el în ipostaza de patriarh al unei obști țărănești perfecte, cu țărani fericiți și veseli, cu spirit de sacrificiu.

Nu credeți că în secolul al XIX-lea s-a încercat găsirea acestor eroi politico-militari din cauza contextului național, a faptului că oamenii nu își cunoșteau atât de bine istoria și aveau alte modele?

Da, într-adevăr, rata de analfabetism era destul de mare. Însă această mișcare nu era doar la noi, ci în toată Europa, era zeitgeistul vremii. Spre exemplu, francezii și-au căutat eroi din cele mai vechi timpuri: Carol cel Mare, Ludovic cel Sfânt, Ioana d’Arc, Regele Soare, Napoleon Bonaparte. La fel și nemții sau maghiarii și-au creat un panteon național. Dacă mergeți în clădirea Parlamentului din Budapesta, veți vedea că sub cupola principală este păstrată Sfânta Coroană, păzită de militari. Iar coloanele care susțin cupola sunt împodobite cu câte două-trei personaje din istoria patriei – de la arpadieni la Franz Joseph, când a fost construită clădirea. Este un manifest clar al puterii, al continuității și al legitimității politice. Ca o curiozitate, singurul cap neîncoronat de acolo este Iancu de Hunedoara. Apropo de Iancu, el a fost revendicat, din secolul XIX, de mai multe culturi, în afară de români și unguri: de secui, de sârbi – chiar există o legendă sârbească populară ce spune că ar fi fiul lui Ștefan Lazarevici. Este cumva anacronic ca un popor modern să își revendice un erou medieval. În primul rând, el nu s-ar fi identificat cu noi. El știa că e catolic, că e nobil și că ascultă, mai mult sau mai puțin, de regele Ungariei, dar pe el nu-l interesa dacă e sau nu român. La fel era și Ștefan cel Mare. Ba mai mult, dacă i-ai fi zis că e român, ar fi scos spada și te-ar fi tăiat pe loc. În vremea aia, în secolul XV, român însemna mai degrabă o clasă socială și nu o comunitate etnică. Iar asta reiese din documente – concret, există un astfel de înscris de la Ștefan cel Mare în care îl eliberează din robie pe un tătar și zice așa: „Îl eliberăm pe Mamai și tot sălașul lui, să trăiască după legea rumânilor din țara noastră“. Așadar, nu după legea noastră, a românilor, nu după legea românească a țării. Rumânii par să fi fost clasa cea mai de jos, clasa aservită. Pe atunci erau clar și latinofobi, călătorii străini care au trecut prin Țara Românească și Moldova spuneau că se vorbea o italiană stricată. În afară de mărturiile acestea, nu avem o altă introspecție către trecut. Bineînțeles că erau și alte etnii – ruteni, tătari, unguri, ciangăi etc.

Moldoveanul, nu „rumânul“

Atunci, până la urmă, Ștefan cel Mare ce era?

Greu de spus ce era, dacă vorbea sau nu românește acasă. Există indicii documentare cum că limba maternă a voievodului era ruteneasca. Există un document de la 1501, prezentat de istoricul Ioan Bogdan în 1912, în care este transpus un dialog al voievodului cu niște emisari regali poloni. În document este consemnat că domnul a zis, în limba rutenească, limba maternă a sa: „Bucata asta de țară am luat-o cu sabia și n-am să o dau nimănui“. Documentul este în latină, iar depoziția voievodului este scrisă în rutenește, cu caractere chirilice.

Documentul de către cine a fost redactat?

A fost redactat de către scribii prezenți la judecată. Era o judecată de graniță, o hotărnicie între Moldova și Polonia. Regele Poloniei nu a putut fi prezent, în schimb voievodul Moldovei a fost și s-a târguit cu comisarii regali pentru o provincie din nordul Moldovei, care astăzi corespunde cu zona din jurul Cernăuțiului. Așadar, este greu de spus despre oamenii de atunci, chiar și din acea zonă, că erau români. Există o mărturie chiar de mai târziu, de prin secolul al XIX-lea, despre vizita unei boieroaice moldovene la Paris, iar ei, încântați de o prezență așa de exotică, au spus că se bucură că au o româncă în mijlocul lor. La care boieroaica: „Româncă? Nu! Rumân e ăla care îmi lucră mie pământul. Eu sunt boieroaică moldoveancă!“. Deci apartenența la o clasă socială, politică, era mai puternică decât sentimentul național.

Știm sigur că Ștefan era atacat de tătari, dar și el i-a atacat pe tătari, și nu doar că i-a atacat, dar îi lua și în robie. Ștefan cel Mare a luat în robie munteni. A atacat Transilvania, și invers, bineînțeles.

Supranaturalul, model de urmat

Așadar, putem spune că nu avem până în secolul XIX ideea de sentiment național? Poate și din acest motiv i se spune „secolul națiunilor“?

El este o invenție a secolului XIX. Martin Heidegger este primul care a vorbit despre el, apoi a fost preluat nefast de ideologia nazistă. Alt exemplu: francezii au devenit o națiune abia la 1789. „Natio“ însemna, până atunci, o comunitate politică – nobilimea era o națiune, orășenimea era o națiune, nu și țărănimea. Națiunile au început să se afirme prin revoluțiile din prima jumătate a secolului al XIX-lea. Dar toate aceste idei sunt total anacronice pentru secolul XV. Chiar și în carte prezint acest subiect: moldovenii și muntenii au fost la cuțite.

Dacă din secolul al XIX-lea, oamenii au avut drept modele eroii medievali, în vremea lui Ștefan, cine era model? La cine se uitau cu admirație oamenii simpli?

Eroii lor erau sfinții, erau suprapământeni. Nu există mărturii despre eroi ai poporului. Mai târziu, poate de prin secolul XVIII, apar eroi populari, precum haiducii, cei care sfidau regulile. De atunci avem cântece de vitejie, de haiducie. Însă în epoca medievală, oamenii știau poveștile bisericești – Sfântul Gheorghe, Sfântul Ilie, Vasile cel Mare. Mai târziu, prin secolul XVII, un erou îndrăgit în rândul populației pare să fi fost Alexandru Macedon.

Dar nu aveau deloc cunoștințe despre istoria antică de pe teritoriul României de astăzi? Să știe despre Burebista sau Decebal?

Nu, abia odată cu Școala Ardeleană s-a început a se vorbi mai pe larg de această parte a istoriei. Avem, într-adevăr, și cronicarii, dar foarte, foarte timid – Miron Costin despre originile latine, Constantin Cantacuzino, chiar și Dimitrie Cantemir. Dar sunt inițiative singulare, care nu au ajuns atunci la marea masă a oamenilor.

Biserica, instrumentul puterii

Dacă ei aveau ca modele sfinții, putem spune că preoții erau un fel de instrument de propagandă pentru voievod? O modalitate de a ține oamenii laolaltă, sub aceeași idee?

Fără doar și poate, era un instrument de manifestare a puterii. Vodă construia o biserică pentru a arăta că poate să construiască una, că poate să aducă meșteri specializați din Polonia sau Ungaria, că poate să cheme pictori să picteze cu aur, că își permite să întrețină permanent câțiva călugări care să se roage pentru el și familia lui – poporul n-avea decât să se roage singur. Bisericile lui Ștefan nu au fost niște acte de bunăvoință față de poporul său, ci ele deserveau curților domnești ale lui Vodă, împrăștiate pe teritoriul Moldovei. Curtea domnească avea mai multe anexe, precum cuhnea, latrina, cămara, grajdurile, dar și o capelă.

Și avea atâtea zeci de curți? Pentru că încă de la școală am fost învățați că Ștefan a ridicat peste 30 de biserici.

Din cele 38 care i se atribuie, doar în jur de 10 sunt ștefaniene. Dar curți erau în toate ținuturile, 12 la număr, precum și cetăți – tot vreo 12. Atunci nu exista o curte fixă, ci una itinerantă – era mult mai ușor să meargă Vodă și câțiva boieri dintr-un ținut în altul să vadă care sunt problemele poporului decât să vină oameni din toată Moldova tocmai până la Suceava. Asta se întâmpla peste tot în Europa. Abia din epoca prefanariotă și fanariotă, când domnii nu mai aveau o legătură strânsă cu țara, avem atestat că erau curți stabile și domnii nu mai părăseau orașul.

„A fost mai degrabă un aliat al sultanilor, nu un inamic al lor“

Legat tot de curicula de la școală: se spune despre Ștefan cel Mare că a luptat pentru creștinism, că mereu era atacat de otomani – iar el, bineînțeles, îi învingea și apoi ridica o biserică. Totuși, el a avut alianțe cu turci... Ne puteți explica, pe scurt, care erau relațiile dintre voievod și Imperiul Otoman?

Din cei 47 de ani de domnie, Ștefan cel Mare s-a aflat în relații conflictuale cu Imperiul Otoman doar 13. În acești 13 ani, au avut loc campanii militare trei ani, dar nu consecutiv, ci șase luni adunat: două luni în 1475, două luni în 1476 și alte două în 1484. Istorici cu renume de la noi au scos în evidență, prin documente și izvoare, faptul că Ștefan a fost mai degrabă un aliat al sultanilor, nu un inamic al lor – mai ales pentru Mehmed al II-lea și Baiazid al II-lea.

Și când a schimbat tabăra?

Ștefan cel Mare și toți căpitanii de oști din vremea sa erau niște realpolitikeri, se adaptau în funcție de nevoile și necesitățile imediate. Să zicem că dacă regele Ungariei era prea amenințător, deși era suveranul voievodului Moldovei, liderul nostru nu avea nicio obligație față de el, în ciuda jurămintelor, și atunci putea trece de partea sultanului, spre exemplu. Bunăoară, Ștefan a beneficiat de ajutorul turcilor, în 1462, au atacat Chilia, care era deținută de o garnizoană maghiară în alianță cu Vlad Țepeș. Tot Ștefan a lansat o campanie de represalii împotriva Transilvaniei, cu ajutor otoman. Și, bineînțeles, la Codrii Cosminului, în 1497, când sultanul a dispus mobilizarea întregii Rumelii (n.r. – partea europeană a Imperiului Otoman). Doar că Ștefan a cerut un ajutor militar limitat din partea turcilor pentru că prezența unei armate otomane nu ar fi fost oricum de dorit – o prezență atât de mare ar fi comis abuzuri asupra populației. Atunci, el a primit un contingent ceva mai mic, de câteva mii, nu știm exact. Nu era oricum puțin, căci oastea Moldovei era cu totul de maximum 10.000 de oameni. După ce au luptat alături de moldoveni la Codrii Cosminului, turcii au mai făcut asta într-o campanie asupra sud-estului Poloniei, în provinciile Podolia și Pocuția, cea din urmă fiind luată de Ștefan cu sabia.

Ce-i al meu e doar al meu, ce-i al tău e și al meu

Tot în rândul miturilor se află și ideea că Ștefan cel Mare, ca toți voievozii de la noi, nu a atacat pe nimeni, ci invers. Înafară de campaniile pe care le-ați menționat, a mai avut astfel de acțiuni?

De exemplu, știm sigur că Ștefan era atacat de tătari, dar și el i-a atacat pe tătari, și nu doar că i-a atacat, dar îi lua și în robie. Ștefan cel Mare a luat în robie munteni. A atacat Transilvania, și invers, bineînțeles. Practic, istoria pare a fi o evoluție continuă și un eveniment este consecința unuia anterior și cauza unuia viitor.

Dar, după cum spune și poetul, „ce-i mâna pe ei în luptă“? Voia Ștefan să-și extindă teritoriul? Spre exemplu, de ce a cucerit Pocuția?

În cazul Pocuției, pretindea că are drepturi de moștenire. Și acolo a fost o afacere necurată. Regele Poloniei a luat niște bani cu împrumut de la un strămoș de-ai lui Ștefan și a dat drept garanție Pocuția. Banii au fost returnați, dar nu toți. Așa că moldovenii nu au vrut să returneze provincia până nu au primit toată suma. Polonii au luat zona cu armele, moldovenii nu au cedat și astfel au ajuns să se lupte până în 1506, când, dintr-o greșeală politică, fiul lui Ștefan a predat Pocuția polonilor.

Recunoscut de Papă cu jumătate de măsură

Ce ne puteți spune legat de faptul că despre el se spune că a fost un cruciat, că a participat în cruciadele târzii?

În primul rând, el nu avea cum să fie cruciat pentru că era ortodox, iar cruciada este un eveniment catolic. Trebuia să fie proclamat de Papă. E adevărat că uneori și-a coordonat acțiunile politice și militare cu cele ale statelor cruciate – cu Veneția, cu Ungaria. Dar nu era în numele creștinătății. Iar „Mare atlet al creștinătății“ era un titlu pe care Papa îl vântura și nu există vreun document care să ateste o astfel de numire a lui Ștefan. Există o indulgență papală prin care Papa acordă încasările din cutia milei dintr-o biserică franciscană către Ștefan cel Mare „care este un adevărat atlet al creștinătății“. Dar asta înseamnă scoaterea din context, fără a citi izvoarele.

Cum era privit Ștefan cel Mare în Vest? Știu că avea câteva prietenii la curțile europene. Cum a ajuns să își facă legături acolo?

Cel mai des, prin soli. El avea soli la Veneția, la Buda, la Cracovia, în mai multe locuri pe care voievodul le dorea. Ștefan cel Mare a căutat aliați în Vest, mai ales cu Veneția. Ce avea Veneția cu Imperiul Otoman? Ea deținea mai multe insule din Marea Egee și Marea Ionică, pentru care era în dispută cu otomanii – practic, tot zona levantină îl lega pe Ștefan de Veneția. Cum îl privea Vestul? Știa că există.

Am văzut că, la un moment dat, în carte, menționați spionii...

Da, făceau parte din stafful domnesc. Pe vremea aceea nu erau mijloace media și trebuia să îți aduni informațiile de la fața locului. Spionii erau tot felul de oameni: negustori, oșteni, călători, fel de fel de pierde-vară. Sașii din Transilvania aveau o rețea a lor, la care mai apela Ștefan – există documente clare în care voievodul le cere informații despre mișcările otomane sau chiar despre cele ale muntenilor. Informația era o monedă de schimb pe vremea respectivă.