Un călugăr grec pripășit în Țara Românească în vremuri tulburi ne-a lăsat moștenire una dintre cele mai de preț bijuterii arhitecturale și religioase, Biserica Stavropoleos. Lăcașul de cult a supraviețuit cutremurelor, incendiilor, războaielor, dar și comunismului. Cine pășește în biserica-icoană din centrul vechi al Bucureștiului retrăiește atmosfera de secol XVIII, cu hanuri boierești, calești și sfinți.

Pe vremea când caii se potcoveau, iar hangița îți aducea la masă friptură înăbușită și vin la carafă, în Bucureștii veacului al XVIII-lea a ajuns călugărul grec Ioanichie, de la Mănăstirea Gura din Epir. „Pentru acestea și smerenia mea, din frageda tinerețe am ales viața monahală și m-am închinat Domnului, lăsând la o parte ale lumii valuri, la cinstita și sfânta mănăstire din eparhia Pogonianei, slăvită cu hramul preamăriților voevozi Mihail și Gavriil, numită Gura, lângă comuna Ostanita, patria mea, zidită pe o stâncă mare“, scria arhimandritul în testament. Vrăjit de aceste ținuturi, s-a așezat la biserica lui Ghiorma Banul, unde mai apoi s-a ridicat clădirea Băncii Generale. După ce a strâns o mică avere, a cumpărat de la jupâneasa Despa locul de peste drum, de 27 de stânjeni, pe care a ridicat un han, iar mai apoi o casă cu pivniță pentru vinuri și o cârciumă, pentru a strânge banii necesari ridicării unei biserici în curtea hanului.

Altarul, pe un stânjen de loc

Cum spațiul era prea strâmt, Ioanichie i-a cerut serdarului Grigorașcu Greceanu să-i vândă un stânjen de loc „ca să-i încapă altarul“. Acesta însă i l-a dăruit „pentru pomenirea sufletelor noastre“. Dar cum spațiul tot era mic, deși constrâns, în cinci luni a ridicat o mică bisericuță cu o singură absidă și fără pridvor, la 30 octombrie 1724. Biserica era gata, dar nu avea clopotniță. Călugărul a înduplecat-o pe jupâneasa Maria, fata logofătului Radu Greceanu, să-i dăruiască un petic de pământ.

La 7 martie 1726, Ioanichie a fost ridicat la rangul de Mitropolit al Stavropolei, o veche mitropolie grecească, conform unui obicei vechi al Bisericii Răsăritului – de aici și numele bisericii care a rămas până în zilele noastre.

Biserica era tot mică și în ea nu puteau încăpea decât câțiva credincioși. Dar după ce călugărul ajunge la rangul de Mitropolit de Stavropoleos, deși nu fusese niciodată în acel loc sfânt, primește danii de la bogați, dar și ajutor de la domnul țării, Nicolae Mavrocordat. Așa a ajuns fostul călugăr să-și permită să-și mărească biserica. Din formă dreptunghiulară, lăcașul de cult se transformă în unul sub formă de cruce, iar terenul pentru altar l-a primit tot de la serdar, care capătă alt teren în alt loc.

La 8 noiembrie 1733, lucrările la biserică erau gata. Până să moară, în anul 1741, Ioanichie adaugă hanului și bisericii construite în Mahalaua Grecilor, moșii, case, vite, robi țigani, boi, taleri, pogoane de vie, mănăstirea fiind în secolul al XVIII-lea una dintre cele mai bogate și mai importante lăcașuri de cult din Țara Românească.

Testamentul lui Ioanichie Stavropolitul

Conform testamentului lui Ioanichie Stavropolitul, totul a încăput pe mâna lui Partenie, nepotul său de soră. „Cine va îndrăzni să se împotrivească la cele statornicite de mine și va încerca să stânjenească pe moștenitorul și urmașul meu, de orice stare ar face el parte sau dacă va înstrăina ceva acesta, să fie afurisit de Dumnezeu Atotputernicul și blestemat și neiertat, să aibe blestemele celor 318 sfinți părinți și purtători de Dumnezeu de la Niceea și a celorlalte sfinte sinoade“, lăsa cu limbă de moarte ctitorul uneia dintre cele mai frumoase biserici din centrul Bucureștiului.

Deși era grec, s-a folosit de meșteri români la ctitorirea ei. Frumoasa pisanie românească, săpată în piatră, alături de cea scrisă în grecește, inscripțiile românești ale frescelor din dreptul pridvorului sau din medalioanele exterioare, motivele decorative luate din vechea tradiție a țării sunt doar câteva dovezi în acest sens. Numai că Partenie a risipit averea mănăstirii și a fost alungat după numai șapte ani, în locul său fiind numit egumen Matei Ierapoleos, de la biserica Ghiormei Banul, scrie prof. Gh. Nedioglu în Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice din anul 1924.

„Odorul“ din inima Bucureștiului

Biserica a fost, în veacurile care au urmat, o atracție pentru oricine. „Dacă luăm în sus strada Poştei, care taie de-a curmezișul vechiul loc bălăcenesc, ajungem în faţa bisericii Stavropoleos. Pitită, ca la adăpostul zidurilor înalte a caselor ce o umbresc, e ca o bijuterie în teaca ei. Şi îi mulţumeşti, în gând, grecului Ioanichie care a făcut-o atât de frumoasă“, scria Gheorghe Crutzescu în cartea-document „Podul Mogoşoaei – Povestea unei străzi“.

La rândul său, revista „Albina“ vorbește despre acest „odor“ într-un număr din 1908-1909. „Biserica este însă un odor cum a zis foarte bine profesorul de la Ecole des Chartes din Franța, Reinach. Ea nu e interesantă numai prin vechimea ei, care se zice că e foarte mare, ci și prin stilul său bizantin pur. Mai este în Atena o biserică la fel, cu o vechime de peste o mie de ani, care e dată ca model de stil bizantin, și care a fost și Mitropolia Atenei, dar nu are acele frumoase și minunate arabescuri, nici pictura model bizantină ca a noastră. Am avut prilejul s-o văd pe cea din București desenată sub toate formele în care a existat mai ’nainte. Totdeauna frumoasă. Cea care e azi în ființă datează de la anul 1724 și a fost zidită de către Arhiereul Ioanichie Stavropoleos, închinând-o Arhiepiscopiei de la Pogonianis din Orient. Biserica Stavropoleos ajunse în curând la avere frumoasă, și susținea chiar în secolul XVIII o școală grecească. Aci era și o clădire lângă biserică în care locuia Egumenul și alți călugări Greci. După secularizarea mânăstirilor, ajunge filială a bisericei Zlătari, iar hanul ei de odinioară, unde trăgea, se zice, Episcopii Buzăului ca la un metoh, și chiar Episcopul Ilarion de Argeș, la care venea aci Tudor Vladimirescu“.

Cât de trainică a fost, Stavropoleos a fost grav avariată la cutremurele din 1790, 1793, 1794, mai ales „cutremurul mare“ din 1802, dar și cel din 1838 au lăsat răni adânci în structura sa. Ultima zguduire a pământului a avariat grav turla, care a fost dărâmată ulterior. Cu toate acestea, aflăm din scrierile vremii, aici funcționa o școală grecească a dascălilor Mihai şi Simon Cristidis, unde învățau 38 de școlari.

Biserica cu han

În anul 1820, Stavropoleos era considerat unul dintre marile hanuri mănăstirești din Capitală. Ce însemna aceasta aflăm dintr-o catagrafie din 18 februarie 1828: „Casele egumeniceşti erau formate din cinci odăi şi un iatac – în care stătea egumenul – o sală boltită, o sală tăvănită şi o cămăruţă mică boltită; dedesubt se aflau odăile dascălilor: o odaie cu tavan de scândură şi două cămăruţe. Hanul propriu-zis avea patru odăi de sus, dinspre poartă, un rând de odăi dinspre biserică, de sus (trei odăi cu bucătării şi cămară); alte şase odăi cu bucătării şi cămări, în fund (dintre care unele cu etaj), odăile dinspre apus (de asemenea cu etaj), douăsprezece la număr cu cămări şi bucătării, şi şapte odăi în faţa podului“.

Hanul a avut de suferit în urma cutremurelor din anii 1802 și 1838 şi după incendiile din 1804 şi 1847, care i-au grăbit sfârşitul, clădirea fiind demolată în 1871. Din construcția inițială a incintei mănăstirii și hanului s-a păstrat numai biserica, una dintre cele mai reprezentative ctitorii post-brâncovenești.

Cârmuiri vremelnice

Deși unii cereau demolarea ei, au fost şi cei care s-au încăpățânat să încerce să o renoveze și să o lase moștenire generațiilor viitoare. În funcție de cârmuire, apelurile disperate erau adresate când „domniei voastre“, când erau încheiate cu „Trăiască legiunea și căpitanul“, iar mai apoi „tovarășilor consilieri ai Monumentelor Istorice“.

În anul 1904, arhitectul Ion Mincu a început lucrările de restaurare, dorința sa fiind ca să reclădească și vechiul han, ce urma să aibă destinația de muzeu. După moartea sa, lucrările au fost continuate de elevul său, arhitectul Alexandru Zagoritz, care a murit în prima conflagrație mondială. Venirea războiului a lăsat renovarea monumentului pe plan secund, iar apoi lucrările au continuat sub conducerea profesorului C. Dumitrescu. Restaurarea picturii a fost încredințată preotului pictor Vasile Damian.

Până în anul 1940, în biserică au fost depozitate elemente de arhitectură și pietre funerare de la bisericile demolate din centrul vechi al Bucureștiului. „Cu data de 19 noembrie 1940, în urma aprobării Onor DVS., Biserica Stavropoleos, monument istoric din București, a fost redeschisă și dată din nou cultului divin ortodox. Această biserică am găsit-o goală (Biserica este un monument de artă bizantină, atât în ceea ce privește pictura cât și arhitectura. Străinii cari au prilejul a vizita Capitala noastră, vin și la această bijuterie de artă pe care o admiră, o fotografiază și se interesează de istoricul ei. În condițiunile în care se prezintă astăzi această Biserică, după 4 ani de părăsire, nu poate face o impresie frumoasă nici creștinilor noștri și nici străinilor, văzând-o neîngrijită, cu pereții exterior căzuți, ba aproape măcinați de vreme, cu clopotnița deteriorată de cutremur, iar clădirea din preajma bisericii stricată și ea de cutremur și neisprăvită nici până astăzi din anul 1904“, era strigătul de ajutor al preotului Dimitrie Iliescu-Palanca. Dorința sa era ca biserica să stea deschisă ziua și noaptea „cum am văzut în statele civilizate din Apus, Roma și Paris și chiar în Orient, Grecia și Ierusalim, întrucât în taina nopții creștinul are nevoie de reculegere sufletească și de rugăciune către Atotputernicul Dumnezeu“.

Un martir pe rugul comunismului

Dar preotul Palanca nu s-a bucurat mult de biserică, întrucât după venirea la putere a comuniștilor, în anul 1948 a fost arestat și apoi condamnat la 20 de ani de muncă silnică, acuzat de „uneltire contra ordinii sociale“, întrucât a participat la grupul de rezistenţă Vlad Ţepeş II. A trecut prin închisorile și lagărele de muncă de la Baia Sprie, Nistru, Aiud, Lugoj, Gherla, Jilava, Galați, Ostrov. „Îl văzusem în lagăr, în reverendă, o frumusețe. «Vom ieși în curând din temniță. Comunismul va cădea, iar americanii vor domina lumea după căderea comunismului. România va fi atunci o țară liberă și Biserica noastră va ieși de sub jugul actual. Eu voi ajunge ministru al cultelor»“, povestea preotul Nicolae Grebenea în „Amintiri din întuneric“.

Nu a mai apucat să vadă căderea comunismului. A murit la 17 martie 1963 în lagăr. Rămăşiţele pământeşti au fost aduse şi reînhumate în anii ’90 în curtea bisericii pe care a iubit-o atâta.

La 1 noiembrie 1991, la Stavropoleos ajunge să slujească din nou un ieromonah, părintele Iustin Marchiş, și tot atunci încep lucrările de restaurare: la pictura interioară, iconostas şi mobilier, iar la exterior, decorațiunile sculptate primesc o nouă strălucire. În anul 1995, proiectul de consolidare şi restaurare al ansamblului Stavropoleos a obținut un premiu din partea Comisiei Europene, intrând astfel în Patrimoniul arhitecturii europene. În aprilie 2008, lăcașul de cult a redevenit mănăstire.

Sfinții de pe pereți

Intrând în Biserica Stavropoleos parcă te întorci în timp, în plin secol al XVIII-lea. Nu este maiestuoasă, nu te domină, dar istoria ei e cât veacurile. Într-o zi toridă de vară este locul sacru unde te poți retrage și te poţi ruga în liniște. Mângâi smerit coloanele din piatră rece de parcă te temi să nu trezești sfinții, oameni sau doar suflete, care au trecut pe aici timp de trei veacuri. Iarna, zăpada desenează imagini de basm după ce depune fulg după fulg pe coloanele care străjuiesc pridvorul.

Mare parte dintre elementele originale, ale epocii post-brâncoveneşti, pot fi admirate și astăzi: decorul în piatră, pictura murală interioară şi exterioară, pietrele de mormânt. Icoanele sunt originale, pictate pe fond de aur. Pe peretele vestic al pronaosului sunt pictați ctitorii: Nicolae Mavrocordat cu familia şi Mitropolitul Ioanichie cu frații săi, Panait şi Nicolae, dar și boieri și dregători ai epocii care au făcut danii acestei biserici.

Iconostasul, o altă operă de artă în stil brâncovenesc, este păstrat în întregime. În urma restaurării a fost scoasă la lumină originalitatea lui acoperită de strat gros de fum și de vopsea. În partea superioară a pridvorului s-a păstrat o frescă originală bine conservată, spre deosebire de cea din interior, care s-a degradat din cauza fumului care provenea de la lumânări. Balustrada sculptată este o altă remarcabilă realizare a artei medievale românești, fiind formată din coloane în torsadă şi parapeturi cu vrejuri ce înconjoară medalioanele cu sfinți.

Biserica Stavropoleos deține și o colecție de obiecte vechi bisericești: icoane, obiecte de cult, piese de artă decorativă şi fragmente de frescă recuperate de la bisericile demolate în timpul regimului comunist, dar și o valoroasă bibliotecă alcătuită din peste 10.000 de volume de teologie, artă și istorie. Oriunde întorci privirea, te urmăresc ochii ctitorilor, care își păzesc sfânta biserică de atâtea veacuri.