Cele mai ample transformări din istoria stațiunilor de pe litoralul românesc au avut loc în anii '50, când statul român a decis sistematizarea așezărilor de pe litoralul Mării Negre. Construcțiile au luat amploare în deceniile următoare, ocupând tot mai mult loc în jurul plajelor.

În anii ‘50, statul român a decis transformarea mai multor localități de pe țărmul Mării Negre în stațiuni destinate turismului de masă, menite să găzduiască până la 200.000 de turiști.

Cum arăta litoralul românesc în anii interbelici

Cazinoul din Constanța, hotelul Rex din Mamaia și alte câteva complexe turistice de pe malul mării erau frecventate de mii de români și străini încă din perioada interbelică, însă la sfârșitul anilor ‘50, micile localități din jurul lor au intrat într-un proces amplu de transformare, ale căror rezultate sunt vizibile și în prezent.

În anii ‘50, unele stațiuni de pe litoral păstrau atmosfera romantică dominată de construcțiile interbelice. Eforie se număra printre cele mai aglomerate locuri în timpul verii, datorită plajelor cu nisip fin, protejate de faleză și a lacului Techirghiol.

„Clădirea fostului hotel Belona a însemnat până anul trecut imaginea arhitecturală cea mai pregnantă. Prin poziţie şi volum, această clădire este un promontoriu arhitectural care reclamă exclusivitate. Faleza, care se ridică cu 15 până la 20 metri deasupra plajei, este punctată de vile albe cu o arhitectură simplă. În interiorul oraşului, vilele, semănate rar în verdeaţă sau aliniate de-a lungul străzilor, au fost construite între 1930 şi 1940, într-o arhitectură, fie cu implicaţii cubiste şi aluzii plastice marine, fie transplantată direct din străzile boiereşti ale Bucureştiului”, informa revista Arhitectura în 1958.

Hotelul din Eforie, casele de odihnă şi vilele din localitate nu puteau adăposti atâția oameni câţi puteau face plajă la Eforie, iar plaja, la rândul ei, trebuia mărită pentru a cuprinde numărul tot mai mare de vizitatori.

Corturile care împânzeau terenurile libere și plajele de la Eforie erau considerate nesatisfăcătoare pentru toate nevoile turiștilor, iar restaurantele și terasele insuficiente. Același lucru se petrecea și în celelalte mici stațiuni de pe țărmul Mării Negre, arătau arhitecții epocii, care au realizat planul de sistematizare al zonei turistice de pe litoral.

În primii ani de comunism, turiștii puteau petrece zilele de vară în micile stațiuni Mangalia, Vasile Roaită (în prezent Eforie Nord), Eforie, Techirghiol şi Mamaia, însă capacitatea lor de cazare era redusă la câteva mii de locuri.

„În zona de la nord de Constanţa, utilizând numai o fâșie de 70 metri lăţime în tot lungul localităţii Mamaia, s-ar putea asigura folosirea simultană a plajei pentru 100.000 de sezonişti (astăzi pot fi cazaţi în localitate doar 1.800). La Năvodari, unde încă nu există o staţiune, plaja excepţional de frumoasă — care atinge în unele locuri 1.000 de metri lăţime —, folosită numai pe o fâşie de 100 de metri de la ţărm, ar putea primi 80.000 de sezonişti. Dintr-o sumară analiză, posibilitatea naturală a folosirii plajelor pe această porţiune de litoral studiată este de peste 200.000 de sezonişti, în timp ce posibilităţile actuale de cazare se ridică în total la 16.000- 17.000 de locuri”, informa arhitectul C. Lăzărescu, în revista Arhitectura (1955).

La mijlocul anilor ‘50, statul român a demarat planul de sistematizare a stațiunilor de pe litoral. În doar câțiva ani, mii de locuri de cazare noi au fost înființate odată cu construcția coloniilor, caselor de vacanță, hotelurilor și sanatoriilor din zona Constanței.

Clădirile au fost ridicate în ritm alert, cu costuri reduse în ce privește materialele și dotările, până la asigurarea strictului necesar celor care aveau să le ocupe.

Cum au fost proiectate stațiunile de pe litoral

Proiectele stațiunilor de pe litoral, cuprinse între Capul Midia și Capul Tuzla, au fost realizate de Institutul central pentru sistematizarea oraşelor şi regiunilor (I.C.S.O.R.), arăta revista Arhitectura, în 1958.

„În viitor, staţiunile vor avea un caracter deosebit: Costineşti şi Agigea vor fi destinate exclusiv copiilor şi tineretului, cu construcţii de tabere şi colonii; Vasile Roaită (în prezent Eforie Nord), Eforie şi Techirghiol se vor uni şi, beneficiind şi de prezenţa ghidlului, vor forma un mare ansamblu pentru odihnă şi mai ales pentru tratamente preventive şi curative, cu construcţii de case de odihnă, sanatorii şi dotări medicale. Mamaia este destinată exclusiv odihnei, recreaţiei şi sporturilor şi se va extinde până la capul Midia. Staţiunile Costineşti, Agigea şi Mamaia vor avea un caracter sezonier; la Vasile Roaită, Eforie şi Techirghiol se vor construi şi sanatorii cu caracter permanent”, arătau arhitecții de la (I.C.S.O.R.) în 1958.

Construcția stațiunilor după modelul sistematizat propus de arhitecții vremii a demarat la mijlocul anilor ‘50. În localitatea Vasile Roaită au fost construite case de odihnă pentru întreprinderi și instituții, cu o capacitate de 100 - 200 de paturi fiecare. La Eforie și Mamaia au fost ridicate hoteluri de dimensiuni mai mari, cu 1.000 - 2.000 de paturi, care urmau să fie folosite sezonier.

Tot atunci, au fost proiectate sanatorii cu 200 - 300 de locuri, dotate pentru a fi folosite în permanență.

În Costinești, în 1957 a început construcția taberei de copii, informa revista „Arhitectura” în 1958.

Tot în anii '50, au fost realizate lucrările la rețelele stradale, cele de alimentare cu apă și de canalizare a stațiunilor de litoral și de consolidare și amenajare a falezelor unora dintre stațiuni.

Cel mai adesea camerele destinate turiștilor aveau o suprafață de circa 11 metri pătrați și câte două paturi, dulapuri înzidite, un grup sanitar propriu, cu duș și wc.

„Acest tip a fost folosit la centrul de odihnă Eforie I la circa 400 de camere (60 la sută din total), la centrul de odihnă Eforie II la 1.000 de camere (în totalitate) şi la ansamblul de hoteluri O.N.T. de la Mamaia la 1000 de camere (în totalitate)”, informa revista Arhitectura, în 1958.

Mai puțin recomandată de arhitecți, din cauza costurilor mai ridicate, dar amenajate în unele hoteluri din Mamaia, era construcția de camere mai spațioase, care alternau folosirea a câte două sau trei paturi.

În schimb, cele mai reduse costuri de realizare, propuse pentru a rezolva problema cazării pe litoral, le aveau corturile de 2 - 6 persoane, cu bloc alimentar în construcții speciale, amenajate în vecinătatea unor hoteluri.

Majoritatea construcțiilor pentru turiști de pe litoral au fost realizate în anii ‘50 din zidărie portantă. Inițial la construcția clădirilor de locuit au fost folosite materiale de calitate proastă, constatau arhitecții.

„Calitatea cu totul necorespunzătoare a prefabricatelor, care le-a făcut neutilizabile în proporţie mai mare de 40 la sută şi costul lor ridicat, în condiţiile unei construcţii economice la care preţul este elementul principal de apreciere, ne-au făcut să le folosim actualmente pe o scară foarte redusă. Ele sunt înlocuite cu plăci monolit, fie în osatură, fie pe zidărie portantă, la care proiectarea specială a panourilor de cofraje refolosibile poate reduce simţitor consumul de material lemnos, ducând la uşurarea întregii construcţii şi la reducerea preţului de cost”, informa I.C.S.O.R., în 1958.

În anii ‘50, arhitecții propuneau folosirea în mare parte a materialelor locale, la construcțiile de pe litoral, Dobrogea fiind o regiune bogată în sortimente de piatră de construcții.

„Aceasta ne-a făcut, cum era şi firesc, să folosim piatra la început în mare cantitate. Lucrările de pe faleza de la Vasile Roaită, de la Eforie, băile reci şi altele sunt realizate aproape în întregime din calcar cochilifer de Techirghiol (piatră frumoasă ca aspect şi uşor de prelucrat) sau granit roşu de Măcin. Părţile orizontale expuse mai mult acţiunii apei au fost realizate din piatră de Codru sau Canara. Din păcate, preţul ridicat al acestui material ne determină să restrângem treptat folosirea lui”, arăta I.S.C.O.R.

Betonul a fost tot mai mult preferat pietrei în realizarea construcțiilor de pe litoral, arătau arhitecții.

Betonul a fost considerată mai eficient în ce privește costurile și ca înlocuitor pentru tâmplăria de lemn sau pereții de sticlă propuși în amenajarea spațiilor de cazare de pe litoral, iar în ce privește pardoselile, parchetul a fost folosit rar, fiind înlocuit cu mozaic turnat sau în plăci, mai accesibil ca preț și cu o rezistență mai ridicată, arătau arhitecții.

Mamaia, perla litoralului, tot mai sufocată de construcții

Timp de două decenii, au avut loc investiții masive în dezvoltarea stațiunilor de pe litoral.

Numărul locurilor de cazare a crescut exponențial, odată cu cel al turiștilor, iar construcțiile au ocupat tot mai mult loc în întinderea țărmului. Stațiunea Mamaia a devenit cea mai căutată destinație de vacanță de vară din România, arăta revista Arhitectura.

„Mamaia poartă o marcă distinctă, înscriindu-se printre cele mai valoroase staţiuni maritime din lume. Valoarea ei rezidă, în primul rând, în factorii naturali: plaja (emersă şi submersă) cu orientare optimă (nord-sud) şi nisip cu granulaţie fină; marea cu salinitate agreabilă, platformă continentală în pantă fină, regim de curenţi moderat, absenţa mareelor şi rechinilor; soarele şi regimul helioterm; microclimatul specific (radiaţia ultravioletă şi calorică, regimul eolian — în particular al brizelor); prezenţa lacurilor de apă dulce — Siutghiol (lacul de lapte) şi Tăbăcăriei”, informa revista Arhitecura, în 1977.

Aproape 20 la sută din zona de plajă a stațiunii Mamaia era ocupată însă de construcții și amenajări, iar unele dintre acestea au scăpat de sub control arhitecților.

„Unele «anexe» ale construcţiilor de plajă au aspect de bidonville, cu acareturi-magherniţă, garduri şi compartimentări derizorii, trotuare şi dulaje instabile. Numeroase gherete, cabine, chioşcuri, pergole, terase şi platforme au proliferat ca ciupercile, înmulţirea lor continuă, an de an, pe amplasamente stabilite — de cele mai multe ori — după criteriile celor interesaţi a le exploata. Curţi interioare, depozitări de ambalaje şi deşeuri, grătare, coşuri şi acoperiri eteroclite — din tablă, panouri, de P.F.L., placaj tego, folii din plastic, cartoane, plăci de azbociment, stuf, plăci melaminate sau chiar polistiren expandat — completează dezordinea dotărilor de plajă”, informa revista Arhitectura.

În timpul toamnei, Mamaia se transforma într-un șantier, însă multe din vechile sale construcții și zone verzi rămâneau neîntreținute.

Alte lucrări duceau la distrugerea unor porțiuni din plajă, în timp ce iarna valurile mării contribuiau și ele la degradarea lor. În preajma începerii noului sezon curățirea plajelor lăsa de dorit, mai aminteau publiciștii.