„Pentru ca sovieticii să recunoască faptul că au semnat acordurile secrete ale Pactului germano-sovietic din august 1939, care îi confereau lui Stalin o sferă de influenţă considerabilă la periferia vestică a URSS, a fost nevoie de apariţia glasnostului gorbaciovist, adică peste 50 de ani! Fiecare dintre brutalele anexiuni care, în 1939 şi 1940, au urmat semnării acordurilor, a fost sărbătorită de către istoria oficială sovietică drept o acţiune justă şi de eliberare: anexarea Ucrainei Occidentale şi a Belarusului Occidental a fost interpretată ca un gest de solidaritate cu <fraţii de sânge> din aceste regiuni, persecutaţi şi reduşi de polonezi la statutul de paria; înglobarea teritoriilor finlandeze răspundea exclusiv necesităţii de a întări securitatea frontierelor de nord-vest ale URSS; revenirea Basarabiei şi alipirea Bucovinei de Nord puneau capăt <suferinţei fraţilor moldoveni şi ucraineni, aflaţi sub jugul boierilor români>; integrarea celor trei state baltice în URSS răspundea dorinţei muncitorilor din aceste trei ţări… Uniunea Sovietică nu numai că nu avea nimic să-şi reproşeze, dar, prin toate aceste acţiuni, dădea dovadă de generozitate şi altruism.”

Recitind, în aceste zile tulburătoare ale invaziei armatei ruse în Ucraina, ceea ce scria acum 16 ani istoricul Jean-François Soulet, profesor de istorie contemporană la Universitatea din Toulouse, în Istoria Europei de Est de la al Doilea Război Mondial până în prezent, acţiunea orchestrată acum de la Kremlin ne pare un déjà vu.

Istoria zonei istorice locuite de ucraineni a fost marcată din vechi timpuri de conflicte, fiind un spaţiu cu multe etnii şi interese. Aici a fost mai întâi statul Kievean (sec. IX-XII), apoi cnezatele Galiţiei şi Volîniei (sec. XII-XIV), stăpânirea Poloniei şi Lituaniei (sec. XIV-XVII). Tot atunci, cazacii zaporojeni (în majoritate ţărani ucraineni folosiţi ca militari pentru apărarea împotriva tătarilor) şi-au format un centru administrativ autonom pe Nipru. Stăpânirea ţarilor Rusiei a desfiinţat însă, în decursul deceniilor, statul lor autonom. După împărţirea Poloniei, (sfârşitul secolului al XVIII-lea) regiunea Galiţiei a trecut sub administraţia Austriei, iar restul Ucrainei a revenit Rusiei care oricum îşi anexase până atunci şi alte teritorii în zonă (Estonia, Livonia). Dar disputa teritorială polono-rusă care îi privea şi pe ucraineni avea să continue şi în Primul Război Mondial, odată cu destrămarea Austro-Ungariei. În 1919 armata poloneză ocupa Galiţia Orientală, un an mai târziu Lenin trimitea Armata Roşie la Varşovia, aceasta era zdrobită de polonezi, totul încheindu-se cu o pace (martie 1921) în care Rusia ceda Poloniei Belarusul Occidental şi Galiţia ucraineană.

În 1917-1918, odată cu revoluţiile din Rusia apăruseră câteva republici ucrainene, dar în acele condiţii ele nu îşi putuseră păstra independenţa, deşi sentimentul naţional al poporului ucrainean în acel moment era puternic, se cristalizase cu multă vreme în urmă şi evoluase, răspândindu-se dinspre intelectuali către toate păturile sociale. Tradițiile și limba ucrainene erau într-o perioadă de revigorare, iar războiul dăduse şi el un impuls ideilor de emancipare naţională. Totuşi, se vădea că nu sosise momentul concretizării sale, de vreme ce pacea din 1921 îi împărţea din nou pe ucraineni: Polonia lua Volînia şi Galiţia, restul Ucrainei revenind Rusiei lui Stalin. Ucrainenii aveau să mai aştepte 70 de ani şi destrămarea Uniunii Sovietice până când să-şi poată constitui un stat independent (24 august 1991).

Stalin şi Republica Sovietică Socialistă Ucraineană

În perioada interbelică, în primul deceniu de la înfiinţare, RSS Ucraineană şi-a putut păstra identitatea naţională datorită politicii de „indigenizare” dusă de stăpânul de la Kremlin, care permitea un sistem de învăţământ în limba ucraineană, folosită şi în administraţie, alfabetizarea masivă a populaţiei şi recrutarea cadrelor de conducere din această republică. Dar aplicarea forţată a politicii de colectivizare făcută de Stalin cu metodele lui specifice (confiscarea terenurilor, deposedarea de bunuri şi executarea ţăranilor care se opuneau), puse în aplicare de armată şi poliţia secretă, au devastat societatea tradiţională agricolă ucraineană. Aceasta este şi cauza foametei din 1932-1933 (în ucraineană Holodomor) care a ucis milioane de oameni, un adevărat genocid împotriva poporului ucrainean.

Stalin „recuperează” teritorii

La aproape două săptămâni după atacarea Poloniei de către Hitler, în 1939, Iosif Vissarionovici Stalin a găsit prilejul de a-şi trimite armatele în Polonia, „să apere viaţa şi bunurile” populaţiei din Volînia şi Galiţia. Propaganda lui anunţa: „Limba, cultura şi obiceiurile lor tradiţionale căzuseră pradă persecuţiilor. Ucrainenii şi belaruşii nu aveau dreptul să exercite funcţii publice. […] Accesul la şcolile secundare şi superioare le era aproape refuzat ucrainenilor, belaruşilor şi evreilor.” Invazia Armatei Roşii era prezentată ca o operaţiune „de eliberare”. Sute de mii de locuitori consideraţi „elemente ostile şi neloiale”, elita ucraineană, au fost deportaţi în gulag.

După un simulacru de alegeri „libere şi democratice” controlate de Partidul Comunist şi de Armata Roşie, la 2 noiembrie 1939 Sovietul Suprem al Uniunii Sovietice a alipit Volînia şi Galiţia Republicilor Sovietice Belarus şi Ucraina. Prin aceleaşi metode, în 1940 Stalin a anexat Ţările Baltice, teritorii finlandeze, Basarabia şi Bucovina. A creat zone de influenţă la porţile Europei Occidentale şi şi-a asigurat un teritoriu-tampon la frontiera vestică. „Se reconstituiau astfel un <Belarus Mare> şi o <Ucraină Mare>, aşa cum voiseră naţionaliştii din cele două ţări, dar plasate imediat sub jugul stăpânului de la Kremlin”, comentează acest episod prof. Soulet, în cartea sa.

Stalin „organizează” teritoriile „recuperate”

La Conferinţa de la Teheran din noiembrie 1943 – unde s-au întâlnit primul ministru englez W. Churchill, preşedintele american Th. Roosevelt şi preşedintele Sovietului Comisarilor Poporului I. V. Stalin – i s-au recunoscut acestuia din urmă anexările teritoriale, făcute „conform voinţei popoarelor”. Putea să înceapă opera de „organizare” a lor.

Primele victime ale acestei opere au fost sute de mii de muncitori ucraineni şi belaruşi pe care naziştii îi obligaseră să lucreze în Germania. Pentru a fi „curăţaţi de contaminarea ideologică după contactul cu lumea nesocialistă”, ei au fost trimişi în gulag sau departe de casă.

A urmat colectivizarea forţată şi, pentru că ţăranii din „teritoriile recuperate” se opuneau intrării în colhozuri, Stalin le-a aplicat tratamentul ştiut – arestări, deportări, presiuni poliţieneşti –, tratament care a ajuns la cote insuportabile la sfârşitul anilor ’40.

Persecuţiile religioase au devenit şi ele foarte dure, mai ales că ucrainenii vestici se închinau, asemeni transilvănenilor noştri, Bisericii Unite, un pol important al păstrării identităţii naţionale. Mulţi clerici au fost arestaţi sau obligaţi să se exileze, iar Biserica Unită s-a contopit „de bună voie” cu Biserica Ortodoxă Rusă (1946).

Cât priveşte domeniul cultural, acesta a căzut şi el pradă politicii de rusificare şi de distrugere a elitelor locale. În Ucraina, scriitorii şi istoricii, mai ales, au fost urmăriţi pentru „deviaţionism naţionalist”.

Rezistenţa antisovietică

Stalin a cucerit/recucerit teritorii vaste, de la Marea Baltică şi până la Marea Neagră, le-a sovietizat şi le „organizat” cu mijloace poliţieneşti şi militare. Popoarele lor nu s-au supus de bună voie, iar lupta lor a luat forme diverse: de la rezistenţa violentă, până la disidenţa intelectuală. În Ucraina Occidentală a existat Organizaţia Naţionaliştilor Ucraineni (OUN), foarte bine structurată: avea un Consiliu Suprem de Eliberare, o Armată Insurecţională, un conducător – Roman Şuhovici – şi peste 20.000 de oameni (în 1944). Armata Insurecţională a rezistat până în anii ’50, fiind susţinută de o mare parte a populaţiei locale. Au mai existat grupuri clandestine de rezistenţă, iar despre unele dintre acestea se ştie că au susţinut două mari revolte, izbucnite la începutul anilor ’50, în două gulaguri din URSS, unde fuseseră trimişi ucraineni.

Cu exact un an înaintea morţii lui Stalin, în martie 1952, la Tribunalul Militar din Odessa a fost adus un lot de arestaţi care au fost condamnaţi pentru crearea unei „organizaţii teroriste insurecţionale antisovietice”. Erau ruşi, ucraineni, şi români din Basarabia care se solidarizaseră şi acţionaseră, încercând să adune în jurul lor forţe antisovietice cu care să instaureze o democraţie rurală bazată pe proprietate privată.

Tot acest trecut agitat explică voinţa dârză a ucrainenilor de a-şi dobândi şi apoi de a-şi păstra independenţa, dar şi înverşunarea „succesorilor” ţarilor ruşi de a stăpâni teritoriile din această parte a Europei. Până de curând, cel mai redutabil adversar al libertăţii lor a fost generalisimul Stalin, prim secretar al Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, preşedinte al Sovietului Comisarilor Poporului, omul care a făcut din ţara sa o superputere mondială, folosind orice fel de mijloace, neprincipiale, opresive şi violente. Orice asemănare cu evenimentele din aceste zile nu poate fi întâmplătoare. „Reţeta” este aceeaşi…