Cenzor din perioada comunistă: „Eram un robot de triat, de cernut vorbe, texte, cărţi întregi sau publicaţii. Nu puneam suflet, lucram numai cu mintea“

Mărturia unui cenzor din perioada comunistă dezvăluie pas cu pas cum se manifesta cenzura pe tipărituri, de la modul de recrutare, instructaj, până la cum se acţiona , ce lucruri erau considerate ameninţări şi ce materiale erau blocate.

Sub protecţia anonimatului, cenzorul a acceptat în urmă cu câţiva ani, în cadrul unei lucrări de disertaţie, să povestească, pas cu pas, ce a însemnat activitatea sa.

Avea puţin peste 30 de ani când a fost recrutat. ”Eu eram fiu de muncitor. Prima condiţie care m-a ajutat să ajung acolo a fost aşa-zisa origine sănătoasă, asta era condiţia cheie. Aveam şi nişte colegi, în Direcţia Presei, care mă cunoşteau, am făcut armata cu ei şi am scris în presa militară, aveam şi un început de profesionalism jurnalistic, aveam şi o pregătire intelectuală necesară – absolvent al unei facultăţi – pentru a putea duce o asemenea muncă în condiţii tehnice corespunzătoare”.

Cenzura în presa comunistă: cum era „corectat” Ceauşescu

Unul dintre veteranii presei române, Virgil Lazăr (82 de ani), jurnalist care a lucrat mai bine de 50 de ani la „România liberă“ povesteşte despre cenzura în presa comunistă. El susţine că înainte de a fi transmise presei, până şi cuvântările publice ale lui Ceauşescu erau corectate de un secretar cu propaganda. Jurnalistul mai susţine că putea publica anchete, dacă îşi lua o măsură de siguranţă.

Unul dintre veteranii presei române, Virgil Lazăr (82 de ani), jurnalist care a lucrat mai bine de 50 de ani la „România liberă“, perioadă în care i-a cunoscut personal pe Gheorghe Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceauşescu şi pe toţi preşedinţii de după 1989, a stat de vorbă cu reporterul „Adevărul“ despre cenzura în perioada comunistă. „Am vorbit foarte mult în carte („Povestea unui gazetar veteran" –nr) de presa trecută, de cenzură. Atunci totul era subordonat ideii luptei de clasă, totul era subordonat politicii de partid, nu puteai ieşi chiar cu ce voiai din cauza cenzorilor, cerberii principali de pază ai regimului.

„Şeful“ (Nicolae Ceauşescu-nr) iubea foarte mult anchetele, pentru că i se părea că noi, ziariştii, prezetăm realitatea mai bine decât Securitatea. Nu s-au făcut obstrucţii la anchete. Am prins acest şpil de la un coelg, de la Bucureşti şi mi-am dat drumul la gură. Am putut să scriu că suflarea de aer în ţevile de gaz aduce mari pierderi economiei, pe baza unor explicaţii date de directorul de la fabrica sticlă din Gherla, care mi-a făcut un calcul, cât pierde atunci când, din cauza gazulului metan slab, combinat cu aer, aruncă jumate din şarjele de sticlă. Mi-a spus că se pierd câteva milarde de lei, sumă pe care am publicat-o, luându-mi o măsură de siguranţă: am început cu un citat din Ceauşescu în care spunea: <<calitatea este obiectivul principal al politicii industriale a partidului>>”.

Ceauşescu era şi el cenzurat

În cartea „Povestea unui gazetar veteran", scrisă de jurnalista Oana Popiţiu, Virgil Lazăr relatează întâmplări din cariera sa de gazetar care pot uşor deveni scenariu de film. Despre prima întâlnire cu Ceauşescu, Lazăr şi-a amintit: „Odată s-a ţinut un mare miting şi o doamnă, care era artist plastic cu patru copii, fără soţ, nu primise casă de ani de zile. Totul s-a blocat. Cineva a sfătuit-o să-şi îmbrace copiii pioneri, ea să se îmbrace în uniformă de instructor şi să vină la tribună de-o parte şi de alta a scărilor, cu flori în mână. A înşelat Securitatea prin felul în care a acţionat ea.

Toată lumea a fost convinsă că asta e regia, acţiune organizată: au venit copiii, s-au aşezat şi când au coborât cei doi le-a dat florile şi doamna spune: <<Sunt copiii mei şi stau într-o cameră cu ei de ani de zile, nimeni nu-mi dă casă>>. Şeful (Nicolae Ceauşescu –nr) s-a făcut foc şi a zis: <<Până ajung la vilă, familia asta să aibă casă>>. Şi, pentru că, pe vremea aia şi el era cenzurat, cuvântarea s-a transmis la TV în direct... Cuvântarea lui s-a recepţionat la Bucureşti de Dumitru Popescu, care era secretar cu propaganda, cu studii serioase. Adică cuvântările erau trimise la corectat la el, dacă avea ceva de observat, şi abia pe urmă o dădea la presă. S-a recepţionat cuvântarea acolo, ei s-au dus la vilă în aşteptarea documentului, dar pentru că numai la judeţeana de partid era telex şi vila era departe, lângă gară, m-au rugat pe mine să o duc. Tovarăşul, consilierul lui Ceauşescu, Mitea, mi-a spus: „Tu stai la judeţeana de partid, la telex şi când vine cuvântarea, să vii cu ea la vilă”. Bine, m-am dus acolo, când a venit, am luat-o într-un dosar şi am venit la vilă şi-am intrat şi i-am dat-o lui Ceauşescu. Nu mi-a zis nimic, că ştia că acolo nu se intră fără autorizaţie. I-am spus: „Am adus cuvântarea”... S-a uitat la mine şi la Mitea. Zice Ceauşescu: „A văzut-o Popescu?”. „Da, păi dacă zice tovarăşul de la ziar, am încredere”. „Păi de ce mai vii cu ea la mine?”. Îi spun că aşa am primit ordin. „Bine, dă-i drumul, că-i în regulă”. N-a vrut s-o citească. Asta a fost prima întrevedere...“

Ceauşescu s-a înfuriat: „Uită-te în România Liberă!“

„Îmi plăceau anchetele, dacă te uiţi în ziar o să găseşti, chiar şi pe primul de aici, în anul revoluţiei, l-am pocnit. Aveam un adjunct foarte curajos. „Poliţia, mâine îmi daţi un echipaj, zic eu, trebuie să controlez nişte tractorişti!”. „Am înţeles tovarăşu' Lazăr, mâine la 8, maşina e la poarta dumneavoastră. Şi plec spre Dej. Găsesc mai multe tractoare, unu' mergea cu soacra la dentist, dar cu plugul după el, altul mergea după ceapă, apoi unul după ţigări. Scriu o anchetă „Tractoare de Cluj merg pe toate drumurile”. Şi apare lunea, când Scânteia nu apărea. Scânteia apărea duminica, dar venea abia marţi. Aşa că, lunea era teleconferinţă, întotdeauna cu Ceauşescu. Mă duc şi eu la partid, s-aud ce zice şi ce le spune: „Vine Congresul XIV şi voi n-aţi terminat arăturile”, striga la ei Ceauşescu. Mai întreabă în final:

„Şi, cine mai are ceva de spus. <<Primul de la Cluj, la aparat - că n-aveau încă video – sunt primul de la Cluj. Mi-ar mai trebui încă 400 de tone de motorină, ca să termin arătura>>”. Ceauşescu s-a înfuriat: „Tu să nu-mi ceri mie motorină, uită-te în România Liberă, cum nu vi-i ruşine să vă prezentaţi aşa!” Eu ies pe uşa din dos. N-am ajuns bine acasă, telefon: „Tovarăşu' Lazăr, urgent la partid!”. Mă duc acolo. „Măi, Lazăr, cum ţi-ai permis tu aşa ceva? De ce ai scris?”, „Staţi un pic, să ne-nţelegem, despre ce e vorba? E vreo inexactitate?”, zic eu. „Nu.” „Atunci, ce doriţi de la mine”. „Cum?”. „Eu nu sunt împuternicit să duc polemici cu organele locale, eu sunt împuternicit doar să scriu. Aveţi vreo nemulţumire, adresaţi-vă redactorului-şef. Bună seara”. L-au dus pe şeful securităţii acolo, doar, doar îmi scapă porumbelul din gură“, povesteşte Lazăr în cartea Oanei Popiţiu.

„Ăştia de la partid întotdeauna încercau să te călărească “

Întrebat despre raporturile cu autorităţile, Virgil Lazăr a relata: „Eram incomozi pentru ele. Încolo, mă stimau. Aveam loja noastră, la teatru, la operă în Bucureşti, peste tot. Când venea ziaristul Lazăr, mă anunţa, te întâmpinau la uşă, deşi eu nu ceream asta, că e penibil. Soţia se simţea tot jenată. Făceau orice, să nu cumva să-i critici. Păi, cum să-ţi spun, în meseria asta nu rezistai dacă n-aveai un pic de tupeu, că ăştia de la partid totdeauna încercau să te călărească, să fie ei şefii. Ei, eu eram foarte tupeist, recunosc.“

În ziare apărea doar ce aprobau comuniştii

În vremea comunismului cenzura din presă era la ordinea zilei şi chiar obligatorie prin lege. În 1974 se adopta legea presei care spunea foarte clar că toate ziarele au menirea să militeze pentru traducerea în viaţă a politicii Partidului Comunist Român. Legea a venit după ce s-au înfiinţat ziare judeţene în oraşele mari. Pe lângă faptul că erau interzise orice fel de opinii, presa nu avea voie să publice anumite cuvinte. În ziare nu trebuiau să se regăsească cuvintele banană, portocală, cafea, pentru ca oamenii să nu râvnească la produse de lux cum erau considerate la vremea aceea. Nici cuvintele foame, frig, întuneric, preot nu erau agreate în presă pentru ca oamenii să nu se gândească la greutăţile vieţii. Orice articol cu privire la religie sau biserică era interzis. La Braşov au fost două momente în care cenzura presei s-a văzut cât se poate de clar.

Primul a fost în 1950 când Braşovul a devenit Oraşul Stalin. Ruşii au denumit 14 oraşe din toată Europa după numele dictatorului. Legenda spune că în România ar fi fost vizat iniţial Sibiul, dar comuniştii au considerat că nu sună bine Salam de Stalin şi astfel „onoarea“ a revenit Braşovului. Ca să nu se creadă că ruşii au impus acest lucru, s-a fabricat un document print care muncitorii din Braşov cereau insistent ca oraşul să poarte denumirea de Stalin. Pe 19 august 1950 cererea apărea în ziarul Drum nou, iar pe 22 august 1950 era dat decretul de schimbare al numelui. Pe 25 august acelaşi an, Drum nou publică “salutul călduros” al Guvernului şi Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (viitor Partid Comunist Român) vizavi de schimbarea numelui din Braşov în Oraşul Stalin. Pe muntele Tâmpa a fost scris din Brazi numele lui Stalin pentru ca toată lumea să salute schimbarea. După zece ani în 24 decembrie 1960 Braşovul şi-a recăpătat denumirea originală.

Un alt exemplu de cenzură şi muşamalizare a fost modul în care a fost tratată în presă revolta muncitorilor de la Steagu Roşu de la Braşov. În 15 noiembrie 1987 mii de oameni au ieşit în stradă şi au strigat Jos Ceauşescu. Au ajuns în faţa prefecturii de acum, unde au intrat cu forţa, au dat jos portretul lui Ceauşescu şi l-au ars. Imediat după înăbuşirea revoltei comuniştii au făcut tot ce le-a stat în putere pentru ca lumea să nu vadă adevărul. Au dat ordin ca în ziarele Drum Nou şi Scânteia să se scrie să manifestarea a una izolată la care au participat doar cîteva zeci de huligani.

Cenzura a continuat. După manifestare 300 de oaleni au fost arestaţi, iar 61 dintre ei au fost condamnaţi. Comuniştii au decis să-i judece doar pentru tulburarea liniştii publice şi să le dea pedepse mici, pentru ca nu cumva lumea să afle că revolta a fost una politică. „Procesul a fost o mascaradă şi s-a ţinut la Întreprinderea Steagu Roşu. Cei care au asistat la proces au fost selectaţi atent pentru ca în ziare să apără clar că huliganii au fost condamnaţi pentru distrugere. Nu s-a scris niciun cuvânt că de fapt revolta a fost împotriva lui Ceauşescu şi a fost una politică. Procesul a durat doar o oră şi jumătate, iar sentinţele au fost între 6 luni şi 3 ani de pedeapsă executată la locul de muncă. Apoi, toţi cei condamnaţi au promut domiciliu obligatoriu în alte oraşe“, spune istoricul Traian Coţea.

Craiova, cenzura şi tovarăşul Ceauşescu

În perioada comunistă au mai existat unele scăpări în presă, iar Nicolae Ceauşescu a stabilit că presa trebuie autocenzurată. „Lângă Muzeul Oltenia exista direcţia presei, iar două persoane verificau absolut totul. Ei erau cei care dădeau bun de tipar. În perioada comunistă nu aveai voie să foloseştit cuvântul biserică într-un text. Au mai scăpat unele lucruri, iar Nicolae Ceauşescu a stabilit că totul trebuie autocenzurat“, a spus Toma Rădulescu, istoric.

În Epoca de Aur pe prima pagină a ziarelor trebuie să apară numele lui Nicolae Ceauşescu. Sărbătorile erau cenzurate, iar nici măcar o publicaţie nu avea voie să scrie absolut nimic . Ca să poate să cenzureze câte mai bine totul, Ceauşescu a desfiinţat Radio Oltenia. În ziare nu puteai să publici o poză cu o persoană intrată în dizgraţie“, a mai spus istoricul Toma Rădulescu.

În perioada comunistă de ziua soţiilor Ceauşescu nu se publicau în ziare anunţuri la rubirica decese. „Mama mea a murit pe data de 24 ianuarie şi nu am avut voie să public un astfel de anunţ. Ziua lui Nicolae Ceauşescu era pe data de 26 ianuarie, iar pentru noi era doar motiv de bucurie. Presa a fost cenzurată din toate punctele de vedere. În momentul în care un scriitor pleca din ţară toate cărţile erau scoase de la bibliotecă şi duse într-un loc secret“, a mai precizat Rădulescu.

Ziar retras de pe piaţă, din cauza unui articol trecut neobservat de cenzură

”Elena Ceauşescu, fiica devorată a poporului român” este titlul unui articol din presa comunistă din Buzău, care a dus la retragerea unui tiraj de ziar de pe piaţă, suspendarea unei tipografii şi începerea unei anchete a Securităţii. Ziaristul Dorin Ivan, în prezent corespondent Agerpres, a fost la un pas să fie arestat atunci, întrucât el făcuse ultima corectură.

Dorin Ivan lucrează în presă din 1981, prima sa funcţie fiind cea de fotoreporter la ”Viaţa Buzăului”, singura publicaţie locală din perioada comunistă, care apărea o dată pe săptămână.

”Când am ajuns eu în presă, în 1981, nu se mai practica acea formă dură de cenzură, ci funcţiona mai degrabă autocenzura. Pe de o parte, fiecare nu trebuia să dea decât ce trebuie şi să nu contrazică tezele partidului, iar pe de altă parte, exista capul politic care era înaintea capului limpede. Capul politic era cel care elimina tot ce i se părea suspect. Mai precis, erau trei faze pe care ziarul le parcurgea înainte să fie tipărit: corectura, capul politic şi capul limpede”, spune jurnalistul Dorin Ivan.

Fiecare dintre ziariştii vremii devenea repede expert în a ocoli articole incomode. Tabu era la acea vreme tot ce contrazicea curentul politic, orice amănunt care deranja partidul sau personalităţile de la putere. Totuşi, dacă se iveau scăpări, capul politic şi capul limpede, funcţii obligatorii într-o redacţie, aveau grijă să retragă materialele.

”În primul rând, era secretarul general de redacţie care arunca materialul la coş, după care, dacă trecea, ajungea la corectură. Aici se citea pur şi simplu textul după care veneau două persoane, capul politic, care de fapt era noua cenzură în anii ‘80 . Ei erau tot ziarişti, oameni verificaţi, membri PCR, care făceau cu schimbul, de la o săptămână la alta. Ei puneau ştampila bun de tipar”, spune Dorin Ivan.

”Elena Ceauşescu, fiica devorată a poporului român”

Dorin Ivan mărturiseşte că din cauza unui articol trecut de vigilenţa capului politic dar şi de faza de corectură, de care el răspundea, a fost la un pas să ajungă la închisoare. Se întâmpla în ianuarie 1986, într-o ediţie a săptămânalului ”Viaţa Buzăului”, dedicată zilei lui Nicolae Ceauşescu. Unul dintre ziarişti îşi intitulase articolul ”Elena Ceauşescu, fiica devotată a poporului român”, însă tipografia i-a schimbat total sensul.

”Eu eram de serviciu şi făceam corectura, prima mână, cum se zice, adică eu citeam. Era perioada când erau restricţii de căldură iar temperatura în tipografie era foarte scăzută, undeva sub zero grade, chiar minus şase, şapte grade Celsius. Plumbul de la linotip (maşină tipografică de cules şi turnat rânduri întregi - n.r.) nu mai era coerent ca să formeze literele respectivă. S-a stat mult la ziar iar pe la miezul nopţii tipografii erau foarte nervoşi, pentru că eu făceam o corectură dar apăreau trei în loc, pe un rând. Pentru că toată lumea era iritată, i-am dat drumul cum s-a nimerit şi a ieşit Elena Ceauşescu, fiica devorată a poporului român”, îşi aminteşte Dorin Ivan.

Ziarul a ieşit sâmbătă dimineaţă pe piaţă, într-un tiraj de peste 4.000 de exemplare. La ora 7, un tipograf a topit plăcile cu literele de plumb, astfel că ediţia nu mai putea fi retipărită. După ce a fost semnalată greşeala, ziarul a fost retras de pe piaţă iar tipografia a fost sigilată, pentru anchetă din partea Securităţii.

”Cineva mi-a şoptit că ar fi mai bine să îmi iau concediu şi să plec din Buzău. Asta am şi făcut pentru că pur şi simplu îmi era teamă. M-am întors după două săptămâni iar o cunoştinţă care lucra la telecomunicaţii speciale m-a întrebat mirat dacă nu m-au arestat, pentru că el aşa aflase pe firele scurte. Am avut un pic de noroc. Trecuse de capul politic, de capul limpede dar toate s-au muşamalizat datorită lui Mihai Bâzu, care era o persoană foarte influentă”, spune Dorin Ivan.

Jurnalistul ne-a explicat şi de ce săptămânalul ”Viaţa Buzăului” avea un statut aparte şi impunea respect: ”Un apropiat al redacţiei era Florea Ceauşescu, fratele lui Nicolae Ceauşescu, iar Securitatea ştia acest lucru. El îi botezase fiica cea mică a lui Mihai Bâzu care era redactor şef, adică un fel de director, atunci. Florea Ceauşescu era foarte influent, chiar dacă era oarecum izolat, ţinut la distanţă de fratele său de către Elena. Astfel că, faţă de ziar, aveau toţi reţineri, de la primul secretar, la Securitate”.

Cenzura ”îngropa” orice informaţie care păta imaginea autorităţilor

Până în 1989, presa locală relata extrem de rar despre evenimente tragice, accidente cu victime multiple, tâlhării, omoruri, pentru a nu spulbera mitul societăţii perfecte. Au fost însă ziarişti care au reuşit să ocolească cenzura, sub forma unor editoriale cu iz de pamflet. La ”Viaţa Buzăului”, breşa se numea ”Miriapod”, o rubrică de pamflet a ziaristului Corneliu Ştefan.

Dorin Ivan îşi aminteşte că un articol scris de Corneliu Ştefan a zdruncinat, la jumătatea anilor ’80, toată elita politică a Buzăului.

”Ziarului îi ştia de frică chiar primul secretar pentru că în urma unui articol, indirect, fusese muştruluit rău de la Bucureşti, de la Comitetul Central, pentru că era ultimul care aflase despre un grav eveniment petrecut pe calea ferată. Într-un editorial, Corneliu Ştefan a strecurat printre rânduri că la Verneşti a fost oprit trenul Buzău – Nehoiaşu de un grup de romi iar toţi călătorii au fost jefuiţi, în numai câteva minute, ca în Vestul Sălbatic. Era un lucru foarte grav despre care nu ştiu cum au aflat cei de la Europa Liberă şi au difuzat la radio”, îşi aminteşte Dorin Ivan.

Televiziunea, un instrument al cenzurii

Traian Apetrei, directorul Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoşani este fost absolvent de jurnalism la Bucureşti. Aşa a ajuns să îl cunoască pe Sergiu Stejar, cameramanul lui Nicolae Ceauşescu, şi el botoşănean la origine. Acesta i-a explicat printre rânduri, cum funcţiona cenzura în meseria lui. ”Erau nişte tehnici de filmare agreate . Erau folosite pentru a scoate în evidenţă personajele importante din conducerea partidului. De exemplu Nicolae Ceauşescu era filmat aproape fără excepţie de jos în sus , tocmai pentru a-i crea o statură impozantă. O anumită prestanţă. Era evitate filmările din lateral, fiind preferate cele din faţă. Imperfecţiunile fizice erau mereu evitate. Fie nu le filmau, fie erau scoase la montaj. Un cameraman plăteau cu slujba şi o întreagă prigoană dacă greşea astfel de cadre sau dacă prezenta imperfecţiunile liderilor politici. Oricum materialele filmate erau riguros verificate. Treceau şi prin două, trei filtre”, spune Traian Apetrei. textele din mass-media sau pentru ştirile televizate erau la fel de riguros verficiate.

”Doi activişti de partid, special însărcinaţi cu aşa ceva, asta le era pur şi simplu meseria luau toate textele la verificat. Scoteau tot ce era considerat în contradicţie cu socialismul. Le modelau conform unor şabloane. Ei ştiau deja cum trebuie să arate acel text, conform unui standard elaborat de o comisie a partidului însărcinată cu aşa ceva. Materialele video bineînţeles trebuiau să corespundă acestor texte, nu conta cum, montajul şi cameramanul trebuiau să scoată aşa cum trebuia materialul. Dealtfel aceşti oameni însărcinaţi cu cenzura veneau şi la şedinţele de redacţie. Dar ca să fie siguri verificau bine şi textele”, spune Traian Apetrei. Atât în discursul televizat dar şi în ziare, limbajul era standardizat, aceea ”limbă de lemn” a socialismului, care trebuiau să imprime în mentalitatea colectivă mesajul socialist şi să îi facă pe oameni cu orice preţ să creadă că ”progresul socialist” şi ”Epoca de Aur” existau.

Unul dintre cei mai apreciaţi specialişti români în psiholingvistică, sociolingvistă şi pragmatica comunicării explică mecanismele prin care presa comunistă a blocat comunicarea şi a ţinut populaţia într-o stare de letargie intelectuală. „Se preluau pur şi simplu textele rigide din hotărâri, rezoluţii ale congreselor, hotărâri ale plenarelor, texte de profil, şi nu se inventa nimic în materie de discurs. Trebuia reprodus ad-literam. Cei care preluau nu făceau decât să brodeze pe textul primar. Se temeau să interpreteze originalul. Se adăugau doar elementele de aderenţă la documentul respectiv, precum necesitatea „respectării întru totul”, explică lingvistul ieşean Stelian Dumistrăcel, profesor la Catedra de Lingvism şi Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Facultăţii de Litere din cadrul Universităţii „Al. I. Cuza” Iaşi.

„Totul era în alb şi negru, în contrast. Nu existau nuanţe. O altă trăsătură a limbii de lemn comuniste era metafora vegetală, organică, care mai colora, ce-i drept, discursul. Economia creştea, înflorea. Regimul capitalist era în putrefacţie. În plus, nu exista în discurs pronumele personal la persoana I singular. Eram «noi». «Noi credem că...», «noi ştim că...». Sub «noi» se realiza unitatea perfectă de gândire, de acţiune între conducere şi populaţie. Cu toate acestea, în paradigma emiţător-receptor, emiţătorul avea protecţie supremă din partea partidului. Când vorbea Ceauşescu spunea: «Nu doresc să mă refer acum la elaborarea acestui plan». Contactul lui cu publicul era sub semnul arbitrariului, al dorinţei, al bunăvoinţei. Şi-acum au rămas activişti infestaţi cu «nu doresc acum să vorbesc despre...»”, mai spune Dumistrăcel.

Pentru eliminarea completă a oricărei tentative de interpretare a textului jurnalistic, propaganda comunistă făcea abstracţie la fiecare nouă serie de discursuri de ce se spusese anterior. Niciodată nu era comparată rezoluţia congresului al X-lea cu cea a congresului al XI-lea. Totul pornea de la zero şi conducea la întrerupere ideatică, necesară pentru a nu da impuls gândirii, interpretării prin comparaţie.

Limba de lemn nu era un instrument de cunoaştere, ci era, prin formule tipice, prin repetiţie se autogenerau pornind de la acelaşi model: epitete de condamnare.

Specialistul ieşean precizează totuşi că limba de lemn nu este un apanaj al comunismului din România. A apărut în Occident şi este folosită în orice discurs performant, precum cel al liderilor sindicali sau al liderilor protestatari. „S-au folosit exact aceleaşi strategii de contrast de limbaj de contrast: patronii, capitalul şi clasa muncitoare. Acest discurs nu se adresează unor oameni inteligenţi sau de cultură. El trebuie să creeze o stare de spirit şi starea de spirit nu trece prin intelect, ci prin afect. Pentru asta ai nevoie de cuvinte tari şi de structuri de contrast. În societate nu ai putea coagula o stare de spirit fără sloganuri de astea care au interes să ignore intelectul şi să cultive afectul. Avantajele retoricii, care înseamnă un discurs mobilizator. Emaptie, seducţie şi incitare.

Cameramanii ”filmau cenzurat”

Nicolae Melinescu, unul dintre cei mai cunoscuţi realizatori şi prezentatori ai TVR, a vorbit în lucrarea „Limba de lemn în presă”, coordonată de Ilie Rad şi publicată în 2009, despre mecanismele intime ale manipulării televizate în România comunistă.

„Televiziunea Română a fost orientată ca un instrument de propagandă dinspre interesul public spre cultul personalităţii. Un mecanism uriaş a fost clădit şi întreţinut cu un efort uman şi financiar fără egal, pentru ca cinecamera (aparatul de filmat cu peliculă) sau videocamera (aparatul de înregistrare electronică a imaginilor pe bandă) să participe şi să transmită ritualul politic din regimul totalitar. Dacă pe timpul lui Dej era promovată imaginea conducerii colective, supusă cultului personalităţii lui Stalin, după 1964, odată cu venirea la putere a lui Ceauşescu, promotorul unui naţionalism atipic, obiectul şi subiectul televiziunii au crescut până la dimensiunile „părintelului naţiunii”, ale „celui mai iubit fiu” etc.

Direcţia Presei, instituţia responsabilă cu cenzura, avea propriul sigiliu cu care ştampila drept bun sau nu orice ştire sau scenariu aprobat. Tot ei vizionau imaginile ce urmau a fi difuzate într-o emisiune aşa-zis informativă. Cameramanii le-au făcut sarcina uşoară pentru că au învăţat să nu-l filmeze pe el în ipostaze dezavantajoase, să evite să surprindă gesturile care nu cadrau cu imaginea conducătorului ideal. „Când treptat a fost adusă şi „Ea” în imagini, pe măsură ce rolul de tovarăşă a căpătat o expresie publică tot mai pregnantă, noi limitări s-au adăugat”. Cameramanii au ajuns să nu mai filmeze „la plan întreg”, din cap până-n picioare, din cauză că ea avea un mers dizgraţios. Nici filmările din profil nu mergeau pentru că ea avea nasul mare, precum nici cele din spate, pentru că, la bătrâneţe, ea putea apărea cocoşată.

Divertis, oaza de subversiv în strecurat care fenta cu graţie cenzura comunistă

Refugiul românilor în faţa programului plat de entertainment furnizat în cele două ore de emisie a programului naţional de televiziune a fost umorul cu substrat.

Unii istorici sunt de părere că limba romană a trăit una dintre cele mai frumoase perioade în timpul comunismului, folosită fiind de oamenii obişnuiţi revoltaţi profund de politica represivă a regimului. Pentru a-şi putea comunica frustrările, opozanţii comunismului erau nevoiţi să recurgă la subtilităţi de limbaj de neînţeles în zilele noastre.

„Nu erau neapărat cuvinte, ci intonaţii, aluzii, perifraze. Îmi aduc aminte de un episod când la Teatrul Naţional Bucureşti s-a suspendat «O scrisoare pierdută», cu Ştefan Bănică senior în rolul lui Pristanda. Bănică a ieşit în faţa scenei atunci şi-a spus: «Coana Joiţica, nu ştim noi...», iar publicul a ştiut la ce se referă. Totul era la nivel de aluzie, de trimitere, cu o cu totul altă stăpânire a limbii române, mult mai bună decât la marea majoritate a oamenilor astăzi, şi cu totul alte lecturi. Putea să fie o trimitere pe care să n-o înţeleagă mai nimeni, la ce spusese Neculai Constantin Munteanu cu o seară înainte la Europa Liberă, care crea automat un sentiment de complicitate, solidaritate şi poziţie anti. În niciun caz, însă, nu vorbim despre cuvinte. Acestea nu aveau nicio valoare, pentru că ştiai că băieţii cu ochi albaştri le vor descifra imediat. Trebuia să-i surclasezi“, este de părere istoricul ieşean Marius Cristian.

„Regii neîncoranaţi“ ai umorului cu substrat în timpul regimului comunist au fost, fără îndoială, membrii grupului Divertis. Trupa a fost înfiinţată la Iaşi, în decembrie 1981, după o idee a lui Toni Grecu, un tânăr de 22 de ani la vremea respectivă şi student la Facultatea de Electronică şi Telecomunicaţii.

Spectacolele Divertis se desfăşurau în permanenţă în faţa unor săli arhipline, cu spectatori căţăraţi pe zidurile din afară pentru a le putea gusta glumele. Un fapt care a contribuit în bună parte la succesului grupului au fost şi Galele Amfiteatru, un festival studenţesc organizat la Iaşi la începutul anilor ’80, despre care cei implicaţi în organizare şi-au amintit peste ani că a fost „o nebunie“.

Cei de la Divertis au făcut valuri încă din anul apariţiei pe scenă, iar până în 1984, când a fost un festival „de pomină“, fuseseră avertizaţi discret să se liniştească. N-au făcut-o însă, iar în locul verbalizării efective pe scenă au găsit o altă metodă de a critica discret sistemul.

Şi-au scris mesajele pe pancarde, improvizate înainte de spectacol şi atârnate pe pereţii sălii de spectacol de la Casa Studenţilor. Iată câteva exemple de glume: „Nici pâine fără muncă. Nici pâine“ sau „Minune: 50 de salamuri într-unul singur: Magazinul Victoria“ sau „Când omul se împotriveşte, inteligenţa contraatacă“, „Cine nu râde cu noi, râde împotriva noastră“. În plus, spectatorii râdeau în hohote doar la auzul titlurilor sketch-urilor prezentate pe scenă, cum ar fi „Povestea porcului“ sau „Povestea lui Făt Frumos şi a Marianei Cosânzeana“, în condiţiile în care cenzura interzicea folosirea, în orice context a numelui propriu „Ileana“, care ar fi putut duce cu gândul la numele Elenei Ceauşescu. Un alt exemplu pe care şi-l amintesc cei care au luat parte la spectacol a fost o replică a lui Toni Grecu, care a făcut sala să îngheţe: „Acest tablou trebuie împuşcat. Pentru că stă să cadă“, a spus liderul trupei aratând către un portret al lui Nicolae Ceauşescu.

Un alt număr de pantonimă pus atunci în scenă de Silviu Petcu a făcut audienţa să se tăvălească de râs. Membrul Divertis a interpretat momentul „O zi din viaţa mea“, în care mima cum se trezeşte dimineaţa şi deschide frigiderul. Apoi priveşte precum căpitanii de vas orizontul gol al frigiderului, iar în final găseşte şi ia singurul obiect: un ou.

Cenzura consta, practic, în citirea textelor de către alţi tineri din asociaţia tinerilor comunişti. „Venea cineva de la Asociaţia Studenţilor Comunişti, se uita la textele acelea, dar, spre norocul nostru, întotdeauna am avut tot felul de “protectori”. Multă lume se mira de ce spuneam. Dar dacă am fi spus despre Ceauşescu ce se spune acum despre Băsescu într-o singură zi, probabil că ar fi fost scosă armata în stradă. Atunci se făcea o aluzie foarte îndepărtată, cum era cunoscuta Viaţă lungă, sărăcia poporului, care era o chestie făcută după proverbul cunoscut, dar la care sala, după o secundă de îngheţ, râdea cinci minute şi nu se putea opri“, îşi aminteşte Toni Grecu, într-un interviu acordat pentru paginademedia.ro.

Doru Antonesei, un alt cunoscut membru al Divertis, povesteşte cu aceeaşi ocazie cum cenzura reuşea câteodată chiar să le îmbunătăţească glumele. „În textul iniţia scria «am vândut concasorul cu fălci la ruşi pentru 200 de ruble». Cenzorul a tăiat «ruble» şi a scris cu creionul «orice altă monedă». Şi noi am spus exact cum a scris cenzorul – «ne-a costat 200 de orice altă monedă». Lumea a râs mult, şi-au dat toţi seama că era cenzurat, era prea absurd. Deci făceam tot ce ne spunea cenzura!“.

Totuşi, divertişii n-au avut niciodată probleme serioase cu Securitatea. Unul dintre motive ar fi, cred ei, faptul că momentele lor erau apreciate, discret, chiar şi de către oamenii de la cenzură.

„O singură dată a fost ceva, nu o să uit niciodată, era în decembrie 1989. Am avut un spectacol la Iaşi, pe 17 decembrie, şi începuse Revoluţia la Timişoara. Aveam un spectacol de Crăciun în fiecare iarnă la Iaşi, la faculatea de Electro. Noi terminaserăm de mult timp facultatea, dar veneam acolo în fiecare an la sărbătoarea Pomului de iarnă. Era o tradiţie, eram invitaţi speciali, ne invitau studenţii în fiecare an. Ţin minte că am venit cu avionul, ne-au plătit ei avionul şi ne-au adus cu o maşină de la aeroport. Şi în faţa Casei de Cultură din Iaşi erau: Decanul Facultăţii de Electro, secretara de partid, încă cineva din staful comunist. au venit cei trei şi ne-au spus aveţi grijă, că e ceva în neregulă. În 14 decembrie, cei care au făcut Revoluţia au încercat ceva şi la Iaşi, a fost agitaţie şi apoi s-au dus la Timişoara, acolo era mai propice terenul, şi i-au dat drumul. Deci era foarte agitată atmosfera. Era puţină lume în sală, deşi la spectacolele noastre era supraplină sala, stăteau pe scări, agăţaţi de pereţi – de data asta nu era aşa. Am recunoscut şi nişte figuri care nu aveau treabă cu studenţii. A fost un spectacol liniştit, fără nimic politic, fără şopârle. Ne-am speriat, dacă ne-au spus profesorii noştri, chiar şi cei de la Partid, să avem grijă ce facem, că e nasoală treaba“, rememorează momentul Silviu Petcu.

”Limba de lemn” şi cenzura au ”bântuit” Botoşaniul în special în anii 80

Ansamblurile cu dansuri şi muzică populară specifice zonei, erau însoţite peste tot de activişti deghizaţi în ”fani”, iar echipe speciale de politruci dădeau undă ”verde” spectacolelor de teatru sau comedie, numai după ce timp de 24 de ore dezbăteau textele şi chiar introduceau pasaje politic-patriotice.

Până la jumătatea anilor 70, Botoşaniul nu prea a avut dea face cu cenzura comunistă. Propriu-zis ea exista spun istoricii dar oamenii nu o simţeau. ”La Botoşani lumea era ”cuminte” din punct de vedere al activiştilor de partid. Nu au fost incidente mai ales în lumea artistică. Se cam scria ceea ce îşi doreau tovarăşii socialişti fără să intervină prea mult. Cenzura era mai mult necesară în centrele universitare, în marile oraşe”, spune istoricul botoşănean Gheorghe Median.

Cu toate acestea după 1976 dar mai ales în anii 80 şi la Botoşani cenzura a devenit o parte a vieţii cotidiene. Oamenii din mass-media sau artiştii trebuiau să dea socoteală pentru produsul lor intelectual ”tovarăşilor”. Existau chiar echipe specializate, care controlau actul artistic. La Botoşani îşi amintesc istoricii, era un grup format din activişti şi securişti destinat spectacolelor de dansuri şi muzică populară. Aceştia îi însoţeau peste tot şi aveau grijă ca în melodiile interpretate să nu apară mesaje ce nu corespundeau ”orânduirii socialiste”. ” Păi nu se intra pe scenă, până nu erau verificate textele melodiilor populare. Chiar şi artiştii consacraţi treceau prin acest filtru. Ţin minte că era un grup, care se afla peste tot la reprezentaţiile artistice.

Erau aceeaşi şi erau mai mult atenţi la ce zic şi ce fac oamenii în sală, cum reacţionează la spectacol. Aceeaşi oameni apăreau şi în culise. Erau omniprezenţi. Ei dădeau girul iar spectacolul putea începe. Până şi cel care prezenta dădea textul la control”, spune Gheorghe Median. Tot istoricul botoşănean îşi aminteşte cum grupul de ”fani” ai partidului au ajuns la o reprezentaţie a unui amnsamblu botoşănean din care făcea parte şi Sofia Vicoveanca pâna la Făleşti o localitate din Republica Moldova. Aici au fost secondaţi de un alt grup din Republica Moldova. Oamenii de frică nici nu se mai bucurau de concert. ”Era un grup ciudat în sală. Erau cu ochii peste tot. Au fost bineînţeles şi în culise. De frică să nu facă ceva deplasat oamenii din sală nici nu aplaudau la Sofia Vicoveanca.

Băteau ritmul pe sub scaune”, completează Median. Spectacolele de teatru treceau şi ele prin filtrul cenzurii. Stagiunea nu putea începe până când grupul de activişti nu studiau bine repertoriul. Ba chiar discret unul ditnre aceştia participa şi la şedinţele care stabileau planul stagiunii, urmând ca apoi să vină cu sugestii. Înaint de fiecare spectacol pentru ca să nu fie strecurate, mesaje sau cuvinte nepotrivite, textul mai era odată verificat, iar prestaţia artiştilor era urmărită de ”activistul de serviciu”. ”Era un repertoriu echilibrat la teatru. Era dramaturgie clasică, românească. Dar oamenii partidului erau omniprezenţi şi aici. În sală, în culise. Nu interveneau dar le era simţită prezenţa. Asta îşi doreau defapt, ca nimeni să nu se considere prea liber să facă greşeli”, spune Gheorghe Median.

Televiziunea, un instrument al cenzurii

Traian Apetrei, directorul Teatrului ”Mihai Eminescu” din Botoşani este fost absolvent de jurnalism la Bucureşti. Aşa a ajuns să îl cunoască pe Sergiu Stejar, cameramanul lui Nicolae Ceauşescu, şi el botoşănean la origine. Acesta i-a explicat printre rânduri, cum funcţiona cenzura în meseria lui. ”Erau nişte tehnici de filmare agreate . Erau folosite pentru a scoate în evidenţă personajele importante din conducerea partidului. De exemplu Nicolae Ceauşescu era filmat aproape fără excepţie de jos în sus , tocmai pentru a-i crea o statură impozantă. O anumită prestanţă. Era evitate filmările din lateral, fiind preferate cele din faţă. Imperfecţiunile fizice erau mereu evitate. Fie nu le filmau, fie erau scoase la montaj. Un cameraman plăteau cu slujba şi o întreagă prigoană dacă greşea astfel de cadre sau dacă prezenta imperfecţiunile liderilor politici. Oricum materialele filmate erau riguros verificate. Treceau şi prin două, trei filtre”, spune Traian Apetrei. textele din mass-media sau pentru ştirile televizate erau la fel de riguros verficiate.

”Doi activişti de partid, special însărcinaţi cu aşa ceva, asta le era pur şi simplu meseria luau toate textele la verificat. Scoteau tot ce era considerat în contradicţie cu socialismul. Le modelau conform unor şabloane. Ei ştiau deja cum trebuie să arate acel text, conform unui standard elaborat de o comisie a partidului însărcinată cu aşa ceva. Materialele video bineînţeles trebuiau să corespundă acestor texte, nu conta cum, montajul şi cameramanul trebuiau să scoată aşa cum trebuia materialul. Dealtfel aceşti oameni însărcinaţi cu cenzura veneau şi la şedinţele de redacţie. Dar ca să fie siguri verificau bine şi textele”, spune Traian Apetrei.

Atât în discursul televizat dar şi în ziare, limbajul era standardizat, aceea ”limbă de lemn” a socialismului, care trebuiau să imprime în mentalitatea colectivă mesajul socialist şi să îi facă pe oameni cu orice preţ să creadă că ”progresul socialist” şi ”Epoca de Aur”, existau.

Cenzura în comunism: cum funcţiona sistemul şi care erau parametrii după care se publicau cărţile

Cenzura în sistemul comunist a influenţat şi publicarea de cărţi. Atât a nivel naţional, cât şi în fiecare judeţ, existau structuri specializate ale securităţii care verificau toate cărţile ce urmau să fie publicate. Cele care conţineau critici la adresa sistemului sau nu lăudau suficient de mult ”marile realizării” ale epocii erau interzise. Reintrau în circuitul publicării doar dacă erau modificate şi respectau întrutotul regulile cenzurii.

Persoanele care lucrau în sistemul cenzurii urmăreau, în principal, următorii parametrii atunci când dădeau ”bun de tipar”: ”denigrarea realităţii economico-sociale; manifestări de naţionalism; tendinţe obiectiviste; încercări de propagare a misticismului şi diverse greşeli politice”.

În funcţie de respectarea acestor condiţii cenzorii puteau să dea verdictul „bun de tipar”, să solicite rescrierea unor fragmente sau să interzică apariţia unor articole, poeme, eseuri, povestiri şi chiar cărţi întregi. La începuturile comunismului scriitorii par a se fi acomodat perfect cu acest mod de a se face literatură. În versuri şi proză sînt celebrate momentul 23 august 1944, succesele obţinute în cooperativizarea agriculturii, entuziasmul muncitorilor pentru reorganizarea fabricilor după naţionalizarea, lupta împotriva duşmanilor de clasă.

Anul 1966 a dat curs unei redifiniri a cenzurii atât pentru sfera mediatică cât si pentru cea politică, literară şi artistică. Ca urmare, cenzura si cenzorii au invadat spaţiul public, supraveghind tot ceea ce se putea, pornind de la edituri şi teatre şi până la presă. Autorii s-au manifestat prin două atitudini majore: de opoziţie, de disidenţa culturală, şi de supunere, de obedienţă faţă de constrângerea propagandistică.

În anul 1971 s-au înfiinţat Comisia de Propagandă (ideologică) şi Comisiei de Presă şi Cultură din structura Comitetului Central al P.C.R., care au avut drept consecinţa directă înăsprirea controlului asupra publicaţiilor prin noi măsuri. În 6 iulie 1971, CC al P.C.R. a făcut publice noile ”propuneri de măsuri pentru îmbunătăţirea activitaţii politico-ideologice de educare marxist-leninistă a membrilor de partid, a tuturor oamenilor muncii”.

Cenzura şi securitatea comunistă

Instituţia a funcţionat până în 1977 când a fost desfiinţată oficial dar ”angajaţii” ei şi-au continuat activitatea fiind infiltraţi în redacţiile ziarelor la edituri şi tipografii, în instituţiile de presă şi în universităţi. Instituţia a fost desfiinţată în 1977, dar funcţiile acesteia au fost preluate de Consiliul pentru Cultură şi Educaţie Socialistă (CCES). La nivelul editurilor şi redacţiilor funcţiona un cenzor semioficial, dar se manifesta puternic şi fenomenul autocenzurii. Desfiinţarea instituţiei cenzurii a marcat, de fapt, preluarea atribuţiilor de către Securitate, iar cenzorii au devenit securişti. Astfel scriitorilor li se întocmeau ”fişe personale”, ”planuri de neutralizare a activităţii ostile”, erau urmariţi, ameninţati, arestaţi şi torturaţi. Planurile securităţii mergeau până la eliminarea fizică a autorilor care nu respectau ideologia partidului comunist.

Criticul literar Paul Cernat descrie într-un mod sugestiv modul cum se manifesta cenzura în perioada anilor '80: ”Erau subliniate, încondeiate cu semne de intrebare şi observaţii alarmate pasajele, versurile, sintagmele şi cuvintele apăsat erotico-sexuale, argotice, religioase, expresiile prea cosmopolite sau din lumea capitalului (marijuana), aluziile la degradarea morală a societaţii, la şopârlele politice şi la tarele potentaţilor, formulările desolemnizante şi demitologizante prea transparente, cele care trimiteau, într-un mod contestatar, negativist, pesimist, defetist sau batjocoritor la comandamentele regimului, la realitaţi sociale cotidiene care trebuia trecute sub tăcere (de ex. avorturile, criza energetică şi alimentară, navetiştii, speculanţii, transfugii, deţinătorii de valuta, mizeria practicii agricole, corupţia s.a.), la viaţa mizerabilă, promiscuă, fără orizont a populaţiei, la dictatura cu toate implicaţiile ei (cenzura, represiune, urmarire, manipulare, dresaj, mobilizare) etc., la liderii politici, la manifestările specifice (lozinci, recitative etc.)”. De asemenea ”nu vedea lumina tiparului orice ar fi putut constitui fie şi vag aluziv o trimitere la anumite practici de viaţă personală a unora dintre conducătorii de partid şi de stat”. Acest sistem a continuat până în 1989, când, Revoluţia, a adus şi desfiinţarea structurilor de cenzură care funcţionau în cadrul securităţii.

Cenzura în literatură

Cenzura în domeniul literaturii în perioada comunistă s-a manifestat mai pregnant în ultimul deceniu al dictaturii lui Nicolae Ceauşescu. Scriitori celebri din ţară, precum Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Nicolae Breban au dezavuat public regimul şi cultul personalităţii familiei Ceauşescu şi pentru asta li s-a interzis a mai publica în acea perioadă. Chiar dacă Vrancea nu reprezenta mare lucru pentru literatura română în acea perioadă pe harta ţării, au existat însă şi aici aşa numiţii dizidenţi, care s-au confruntat cu cenzura comunistă. Unul dintre ei este scriitorul Gheorghe Neagu, preşedinte al Filialei Vrancea a Uniunii Scriitorilor din România, care nu a putut publica nimic în perioada comunistă din cauza cenzurii.

„Volumul Arme şi Lopeţi trebuia să apară prin anii ’70, dar a ajuns la tipar mult mai târziu, ca nuvelă, „Spinarea de piatră a Făgărăşanului”, într-un volum colectiv. Eu nu am putut publica mare lucru în acea perioadă, nu atât din cauza politicii, că s-a dovedit ulterior că nu prea a existat literatură de sertar, ci din cauza editurilor în fruntea cărora se aflau nişte oameni care aveau interese. Spre exemplu, Marin Preda mi-a luat două manuscrise de proză scurtă, dar timp de trei ani nu am primit nici un răspuns. După moartea lui Preda, au dispărut manuscrisele, după ce biroul său a fost vandalizat. Da, este adevărat, eu nu eram un scriitor care trăiam din literatură, pentru că eu aveam un serviciu, iar literatura o practicam în timpul liber”, ne spune scriitorul Gheorghe Neagu. După revoluţie, acesta a scos peste 20 de volume, printre care şi volumele interzise la publicare „Arme şi lopeţi”, „Aesopicae-nuvele cenzurate” şi „Templul iubirii”.

Cenzura ideologică înlocuită de cenzura financiară

Astăzi spune că s-a înlocuit cenzura ideologică cu cea financiar. „Am ajuns să mă umilesc la diverşi potentaţi ai zilei pentru nişte bani să scot cărţi. Asta se numeşte cenzură financiară”, spune Gheorghe Neagu. Astăzi, scriitorul Gheorghe Neagu administrează revista „Oglinda Literară" şi conduce cenaclul literar „Duiliu Zamfirescu".

Un alt scriitor care a trăit în Vrancea în perioada comunistă şi care a fost cenzurat de regim este poetul Liviu Ioan Stoiciu. Scriitoarea şi jurnalista Janine Vadislav, prietenă a poetului, spune că acestuia i s-a interzis să publice. Până la Revoluţie, Liviu Ioan Stoiciu era angajat ca bibliotecar la Biblioteca Publică. „Cred că în opinia partidului, Liviu Ioan Stoiciu avea o poezie agresivă la adresa guvernării. Era urmărit, era verificat, din câte mi-a povestit, deşi el făcea drumul de acasă la bibliotecă, de la bibliotecă la librărie, apoi la cumpărături şi înapoi acasă, deci nu cred că avea legături în afara Focşaniului”, îşi aminteşte Janine Vadislav.

Scriitoarea spune că în ultimii ani ai regimului toţi cei care deţineau maşini de scris acasă, iar posesorii erau în general oameni de litere, scriitori, au fost chemaţi la securitate. „Am înţeles că apăruseră nişte fluturaşi cu mesaje împotriva conducătorilor şi toţi cei care aveau maşini de scris au fost chemaţi să li se ia probe la litere. Acest lucru s-a întâmplat an de an până la revoluţie, în primele zile din ianuarie, dorind să afle dacă au schimbat caracterele la literele de la maşinile de scris”, mai spune Janine Vadislav.

Cum se cenzurau cărţile în perioada comunistă. "Chinurile facerii" lucrării "O lacrimă pentru Măria Sa"

Prima experienţă cu cenzura comunistă a avut-o în 1987, atunci când a terminat de scris prima sa carte, „O lacrimă pentru Măria Sa”, un roman istoric avându-l în centru pe voievodul Mihai Viteazu. "Am depus romanul, cu toate diligenţele cuvenite, la Editura Albatros. Toată lumea spunea că este în regulă, însă cartea nu mai ieşea de sub tipar. La un moment dat, după ce am tot întrebat în stânga şi în dreapta ce se întâmplă, Mircea Sântimbreanu (directorul editurii - n.a.) mi-a zis că trebuie să discutăm, pentru că romanul nu va fi tipărit. Am stat de vorbă şi mi-a dat de înţeles că trebuie să mă duc la tovarăşa în audienţă, pentru că de acolo venea baiul", îşi aminteşte scriitorul Florin Horvath.

Cuvintele “Dumnezeu”, “moarte”, “paranormal” aveau interzis în cărţile din perioada comunistă

Potrivit unuia dintre cei mai hăituiţi poeţi bistriţeni din perioada comunistă, Alexandru Cristian Miloş, înainte de `90 temele patriotice erau singurele agreate de Partidul Comunist. Cuvinte precum „Dumnezeu”, „moarte”, „viaţă” sau „paranormal”, alături de abordările filosofice şi sociale erau interzise şi nu aveau şanse să vadă tiparul.

Alexandru Cristian Miloş este membru al Uniunii Scriitorilor şi a scos prima carte în 1994, reuşind să publice după `90 nu mai puţin de 23 de cărţi. În ciuda faptului că a scris şi în perioada comunistă, cărţile şi ideile sale nu aveau şanse să vadă tiparul, asta din cauza subiectelor abordate, care nu erau pe placul partidului.

Scriitorul îşi aminteşte ce i-a adus problemele cu Securitatea. Au fost două poezii apărute în anul 1982 în publicaţia Tribuna, intitulate „9 elefanţi mov” şi „Martorul şi vânătoarea”, în cea din urmă poetul vorbind despre cum îl hăituieşte Securitatea. La doar câteva zile de la publicarea poeziilor, Alexandru Miloş s-a trezit cu Securitatea la uşă, ameninţările şi percheziţiile continuând aproape 10 ani după.

Acesta spune că pentru a putea să publici în perioada comunistă trebuia să ai şi materiale omagiale, dar şi să mituieşti membrii de partid cu bani sau animale. Mai mult, în toate volumele publicate, trebuiau să se regăsească cel puţin 4-5 poezii patriotice, care puteau să fie însoţite cel mult de poezii care vorbeau despre natură.

Era interzisă cu desăvârşire poezia filosofică sau socială. Aveau grijă să nu apară anumite cuvinte şi abordări mai mulţi cenzori, racolaţi cel mai adesea din fabrici şi şcoliţi timp de un an de Partidul Comunist.

„Pot să spun că atunci era pază la adevăr. Partidul, Securitatea, prietenii, familia, toţi făceau pază la adevăr. Securitatea era pe urmele noastre. Totul era o spoială şi se promova non-valoarea drept valoare”, explică Alexandru Cristian Miloş.

Acesta intenţionează să scoată şi o carte cu dosarul său de la Securitate, căruia comuniştii i-au dat nume de cod „poetul”. Volumul de 300 de pagini, care o să apară în curând, pune pe tapet mărturiile depuse la Securitate de colegii de stilou ai scriitorului.

La acest material au participat Ramona Găină, Simona Suciu, Remus Florescu, Andreea Mitrache, Cosmin Zamfirache, Dorin Timonea, Ştefan Borcea, Alina Pop, Bianca Sara.

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii