Pentru prima dată, ofițerii SIS dezvăluie de ce femeile sunt adesea cei mai buni spioni pentru vremurile noastre.

„Aventura la școala de spioni începe în zorii zilei într-un oraș care începea să se trezească“, scrie Helen Warrell, redactor al „Financial Times“, care a petrecut șase luni discutând cu cele mai puternice spioane britanice pentru a înțelege cum arată cu adevărat viața unei femei care lucrează într-o profesie învăluită în mister și dominată de obicei de bărbați. „Nu știu unde mă duc și am primit instrucțiuni să mă întâlnesc cu persoana de contact într-un loc ușor de reperat din centrul Londrei. Călătorim cu mașina, vaporul și trenul către un loc unde ofițerii de la Serviciul Britanic de Informații (SIS), cunoscut și sub numele de MI6, își învață meseria. Nu am voie să spun unde am fost escortată, dar locul este uriaș, sobru, iar vântul usturător îți face ochii să lăcrimeze. La ușă am fost întâmpinată de o femeie scundă, veselă, cu păr blond, scurt și ondulat, a cărei atitudine primitoare era în contradicție cu atmosfera bizară și sterilă a locului în care se afla. Kathy este șefa tuturor operațiunilor de spionaj întreprinse de ofițerii MI6 și de agenții lor din toată lumea“, continua Warrell.

Kathy glumește că, atunci când i s-a oferit pentru prima dată un loc de muncă la MI6, mama ei a întrebat-o dacă vrea să se angajeze în ceva atât de „trăsnit și necunoscut“, iar tatăl său i-a spus: „Du-te!“. Această nordică modestă spune că „nu este deosebit de curajoasă“, dar ea este unul dintre cei mai puternici spioni din Marea Britanie. Kathy este unul dintre cei patru directori generali ai SIS , fiecare raportând șefului, cunoscut sub numele de C. Pentru prima dată, trei dintre ele sunt femei. Acestea lucrează în cele mai importante și cu cea mai rapidă evoluție domenii ale spionajului. Kathy este director de operațiuni. Rebecca este adjunctul șefului care supraveghează strategia. Cea mai cunoscută slujbă din MI6 îi aparține Adei, care este șefa tehnologiei, cunoscută sub numele de Q., după creatorul de gadgeturi al lui James Bond.

Din moment ce șeful MI6 este singurul membru al agenției al cărui nume este cunoscut și căruia i se permite să vorbească în public, și pentru că, până acum, toți au fost bărbați, aceasta este prima dată când mai multe femei, care sunt ofițeri SIS, au oferit declarații. Warrell le-a schimbat numele și a ascuns anumite detalii pentru a le proteja pe spioane și pe sursele cu care lucrează. Ele au fost de acord să vorbească pentru a încuraja alte femei să aplice pentru joburi la MI6 și pentru a corecta percepția că spionajul este o lume a bărbaților. Pentru MI6, absența istorică a femeilor din rândul spionilor este atât o greșeală gravă, cât și o armă secretă. Principalii adversari ai Marii Britanii de azi – China, Rusia, Iran și Coreea de Nord – sunt societăți represive cu puține femei la putere.

În umbra stereotipului lui Mata Hari

Profilul scăzut al acestor trei ofițeri superiori este în concordanță cu istoria femeilor din serviciile secrete britanice. La începuturi, femeile au fost trecute cu vederea, ocupau posturi de secretare sau, înainte de era SIS, au fost trimise drept „momeală“ pentru a capta sau șantaja inamicii. Când Vernon Kell a co-fondat precursorul MI6 în 1909, el a identificat drept recruții ideali bărbații „care puteau nota pe manșeta cămășii în timp ce călăreau”. În ciuda faptului că s-au dovedit că au avut abilități semnificative în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, femeile din MI6 și agenția soră MI5 s-au luptat să progreseze și nu au fost recrutate în mod regulat ca ofițeri de informații până la sfârșitul anilor 1970.

Arhetipul istoric al unei femei spion este Mata Hari, curtezana olandeză acuzată că a strâns informații pentru germani în timpul Primului Război Mondial și care a fost executată de un pluton francez. Dar încă din 1945, Maxwell Knight – un spion din timpul războiului despre care se spune că ar fi fost modelul pentru șeful spionajului M. al lui Fleming – a încercat să respingă ceea ce el a numit o „prejudecată de lungă durată și nefondată“ împotriva angajării femeilor și a respins ideea că sexul a jucat „un rol neliniștitor și periculos în munca lor“.

Prima femeie la putere

Drumul pe care Kathy l-a parcurs ca să ajungă în SIS a fost unul clasic: era în al treilea deceniu al vieții, de-abia își terminase doctoratul în Literatură și încerca pentru a doua oară să participe la programul de formare a studenților organizat de Ministerul britanic al Afacerilor Externe. Kathy a fost redirecționată către spionaj printr-o scrisoare în care era invitată la un interviu pentru „oportunități alternative“ din afara țării, despre care i s-a spus să nu discute cu nimeni. A vrut dintotdeauna să fie ambasador, dar era intrigată și de această organizație paralelă și de modalitățile prin care ea interacționează cu străinii. Primul job al lui Kathy era legat de armamentul iranian, dar a progresat la roluri în care coordona agenți din toată lumea. Pentru a-și îndeplini sarcinile, ea a trebuit să ducă o viață captivantă: a călătorit, a învățat să vorbească limbi noi și să intre în pielea unor popoare și culturi noi.

Kathy își amintește de zilele dinainte de introducerea datelor biometrice, când trecea granițele țărilor în care se infiltra pe jos și își schimba deghizarea pe drum. Peruca ei preferată era o coamă roșcată în stilul anilor ’70 ai actriței Farrah Fawcett. Uneori se plimba cu 50.000 de lire sterline în poșetă, aceștia fiind probabil banii cu care îi plătea pe agenții din țara în care se afla – Kathy nu a vrut să ofere detalii despre acest subiect. Discuțiile despre pericolele pe care le presupune munca lor sunt cele mai incomode, după cum povestește Kathy. Aștepți într-o cameră de hotel întrebându-te cine o să bată la ușă și dacă acea persoană este cea pe care o aștepți și care speri să fie sau dacă o să fie altcineva, cum ar fi un ofițer al poliției locale. Deci, probabil că există o energie care creează neliniște mai degrabă decât teamă pentru siguranța ta fizică. Kathy privește meseria ei cu mult optimism. „Rareori mă simt stresată la muncă. Am avut zile groaznice, dar nu am avut niciodată o zi plictisitoare“. Pe scurt, viața de spion le aduce pe toate: recrutări tensionate, aventuri peste mări și oceane, dejucarea comploturilor inamice – satisfacții profesionale și sacrificii personale.

Aproape de străini, departe de prieteni

Metodele clasice prin care bărbații spioni își făceau legături cu agenți de sex masculin nu funcționau pentru Kathy. „Nu stăteam toată noaptea cu un agent să beau whiskey“, povestește ea, explicând că trebuia să găsească alte tactici care să funcționeze în cazul ei, precum atunci când îi invita pe agenți acasă la ea, câștigându-le astfel încrederea. La un moment dat, s-a apucat de golf în încercarea de a construi relații cu un potențial agent care era obsedat de sport. Nu a mers bine: „Profesorul meu de golf, la a treia lecție a spus: «Acesta nu este jocul tău»“.

Spionii nu se aseamănă prea mult cu restul populației, iar să lucrezi pentru MI6 este o experiență deosebit de stranie. Nu poți să spui nimănui, mai puțin membrilor apropiați ai familiei, cine este superiorul tău – nu poți să dezvălui niciun detaliu despre activitățile tale de zi cu zi. Trebuie să îți închizi telefonul cu mult înainte de a te apropia de sediul agenției – ziguratul de smarald din cartierul Vauxhall de la Londra. Odată ajuns acolo, îți lași telefonul la intrare. Accesul la internet este limitat, iar contactul cu lumea exterioară se face cu telefonul fix. Gestionarea vieții personale este neobișnuit de problematică, iar tranzacțiile mai complicate, precum achiziționarea unei case, sunt „un coșmar“, după cum a dezvăluit un ofițer al serviciilor de informații.

Majoritatea prietenilor apropiați ai lui Kathy nu știu că ea este un spion. La fel ca în cazul tuturor ofițerilor MI6 , povestea cu care își ascunde adevărata meserie este că lucrează la Ministerul de Externe, iar tactica ei este să descrie un rol „atât de plictisitor încât nimeni nu o să te mai întrebe din nou. Cred că săracilor mei prieteni le este milă de mine. Unii dintre ei sunt conștienți de ceea ce fac pentru că, la un moment dat, devine absurd să am șase telefoane în poșetă, iar când unul sună, trebuie să plec“.

Directoarea adjunctă a MI6, cu cărțile pe față

Curiozitatea despre oameni este ceea ce a atras-o pe Rebecca, directoarea adjunctă a MI6, către domeniul spionajului încă de la început. Femeia de peste 50 de ani, cu o față rotundă, ochelari Cubitts cu rame drepte și ochi verzi-căprui pătrunzători nu se declară deloc curajoasă. Rebecca nu suportă locurile înalte și nu este „înnebunită după avioane“. Din cauza fricii de înălțime, nu îi plac prea mult nici podurile. Când cererea Rebeccăi de a se angaja la Ministerul de Externe i-a fost respinsă, pe vremea când avea puțin peste 20 de ani, un gentleman elegant i-a propus, la o ceașcă de cafea, să fie spioană. „M-am gândit că treaba pe care o descrie acest tip sună destul de captivant. Și nu în sensul de aventuri à la James Bond. Îmi amintesc că mă gândeam că psihologia acestui lucru sună destul de interesant“, a povestit Rebecca.

Felul în care ea privește arta spionajului are o aură de puritate. Nu pare interesată în aspecte precum teatralitatea, decepția și deghizarea, iar filmele cu spioni o plictisesc. „Dacă ar ști ei ce se întâmplă cu adevărat [...], realitatea este de un milion de ori mai interesantă! Să îți dai seama de piesele lipsă ale unui puzzle, fragmentele de informații care explică de ce țările fac anumite lucruri sau de ce liderii foarte ostili au intențiile pe care le au, să stai cu cineva câteva ore și să pui cap la cap toate lucrurile împreună, asta este magie“. Când copiii ei au ajuns la adolescență, Rebecca s-a hotărât să le spună că este spion. „Erau foarte raționali și m-am gândit că informația nu va fi o povară pentru ei, că nu vor dezvălui secretul tuturor“. În timp ce unii spioni aleg să nu le spună niciodată copiilor adevărul despre ocupația lor, Rebecca a vrut ca ei să cunoască „cerințele ciudate“ pe care le presupune viața sa profesională. Ieșită acum la pensie, Rebecca se teme că femeile se exclud încă pe ele însele din această breaslă „pentru că se gândesc că nu reprezintă imaginea de spion pe care o vezi la televizor“.

Sacrificiu de familie

Multe spioane de succes sunt singure. Altele se chinuie să jongleze cu o meserie care le cere să petreacă mult timp în străinătate, cu carierele partenerilor și cu educația copiilor. Recrutările pline de tensiune, aventurile de peste mări și satsifacția de a zădărnici comploturile inamicilor – cât de mult merită ele când știi ce ai de înfruntat: minciunile de zi cu zi, pericolele, secretele pe care trebuie să le ascunzi de cei dragi? Chiar dacă femeile pot fi spioane excelente, cât de multe dintre ele își doresc să facă această meserie și de ce? Ce este un spion? Warrell spune că, din discuțiile cu spioanele care conduc o bună parte din MI6, a dedus că a fi un spion înseamnă să faci, nu doar să vorbești, și să lupți, nu doar să observi. Reacția Adei, șefa tehnologiei, se apropie cel mai mult de un răspuns la toate aceste întrebări. Sub permisul de securitate pe care îl ține la gât, Ada ascunde un card pe care și-a notat un citat dintr-un discurs susținut de Teddy Roosevelt: „Nu cel care critică este important, ci omul care coboară în arenă, a cărui față este mânjită cu sudoare și sânge, care luptă cu vitejie și care, în cel mai bun caz, cunoaște într-un final triumful unei realizări mărețe și, în cel mai rău caz, dacă eșuează, măcar o face îndrăznind din răsputeri“.

Este posibil ca ofițerii, atât bărbați, cât și femei, care trăiesc în străinătate își implică familiile în moduri mai deschise, cum ar fi în timpul supravegherii, mult mai des decât vor admite. Există chiar precedente istorice pentru prezența copiilor în timpul sarcinilor operaționale sensibile. Dezertorul KGB Oleg Gordievski a fost extras din Uniunea Sovietică în 1985 de doi diplomați britanici și soțiile lor, dintre care una i-a adus copilul. Când câinii vameșilor s-au adunat în jurul mașinii la granița cu Finlanda, mama bebelușului, îngrijorată că aceștia ar detecta agentul ascuns în portbagaj, a început un schimb cu scutecul copilului chiar deasupra locului în care era ascuns și a aruncat scutecul murdar la pământ, câinii fugind îngroziți, conform unei relatări a autorului Ben Macintyre. Cu două decenii mai devreme, în 1961, MI6 a conceput un plan pentru ca soția șefului stației din Moscova să colecteze informații de la un spion militar sovietic. Se întâlnea cu el într-un parc, unde le oferea copiilor dulciuri dintr-o cutie care conținea și recipiente secrete de filmare. MI6 a refuzat să comenteze dacă astfel de activități continuă și astăzi.

În laboratorul lui Q.

Pe vremea când conducea operațiunile agenților de pe teren, Ada (acum Q.) crea în mod fățiș asocieri familiale, iar pentru Ada, spionajul a fost dintotdeauna singurul job pe care a vrut să îl aibă. O „tocilară“, după cum se descrie ea, Ada povestește cu drag despre prima ei misiune în domeniul neproliferării despre care spune că este o combinație între înțelegerea „științei foarte profunde“ din spatele tehnologiei nucleare și formarea de „relații incredibil de apropiate cu un număr de agenți diferiți care își riscau viețile pentru a putea să împartă secrete cu noi“. Acești agenți sunt esențiali pentru misiunile interpersonale de colectare a informațiilor, pentru identificarea celulelor teoriste, programelor de înarmare și, tot mai des, în războiul cibernetic.

În timp ce MI5, agenția de spionaj intern, cultivă surse din interiorul Marii Britanii, ofițerii MI6 iau contact cu persoane din întreaga sferă culturală, lingvistică și religioasă a Planetei – le cer oamenilor să își trădeze țările și guvernele. Legătura dintre agent și spion este ca nicio alta, intensificată fiind de pericolul pe care relația lor o prezintă pentru amândouă părțile. Ada a fost prima femeie care a primit rolul lui Q. la nivelul de director general. Atletică și înaltă, cu părul blond tuns scurt, îi place să poarte broșe mari în formă de insectă, care uneori atrag priviri suspicioase de la persoanele din domeniu cu care interacționează pentru că arată ca și când ar putea ascunde în interiorul lor o cameră sau un microfon.

Camuflarea cea de toate zilele

Laboratorul lui Q. din filmele cu James Bond arată ca un atelier subteran cu aspect de peșteră unde se găsesc mașini Aston Martin, pachete de țigări explozibile și, în ultimii ani, pereți plini de monitoare. Cu toate că lui Warrell nu i-au fost arătate prototipurile la care se lucrează în laboratorul spionilor, Ada i-a spus că departamentul ei se ocupă cu camuflarea unor dispozitive de înaltă tehnologie în obiecte de zi cu zi, precum ceasuri, cești de ceai, nasturi și, bineînțeles, broșe. Ea a descris cultura Q. a departamentului pe care îl conduce drept „o convingere că poți duce lucrurile la bun sfârșit. Este acel echilibru splendid între a fi foarte binedispus și foarte serios în același timp“. Cu toate că nu are o pregătire tehnică, ea se bazează pe expertiza ei operațională pe care a dobândit-o în misiunile desfășurate în afara țării în timpul cărora a învățat limba arabă și s-a ocupat de agenți chiar și în zonele de război.

O situație care a prezentat probleme practice neobișnuite a fost la începutul unei misiuni când i-a fost încredințată o mașină blindată, iar Ada a devenit primul ofițer în serviciu care să întrebe unde se află punctele de ancorare Isofix în care trebuia să monteze scaunul pentru copii. Faptul că avea o familie de crescut nu a împiedicat-o să își îndeplinească misiunile în străinătate – fiind gravidă, a putut încuraja conversații neobișnuite. Unele dintre cele mai dure negocieri au devenit mai blânde, vorbind cu agenții despre ceea ce își doresc ei pentru propriii lor copii sau pentru următoarea generație.

Spre deosebire de personajele din filme care pleacă din Londra pentru operațiuni urgente, majoritatea ofițerilor SIS lucrează în ambasadele străine sub acoperire diplomatică. O cantitate relativ mică din timpul lor este ocupată cu lucrări sensibile din punct de vedere operațional. „Vi se oferă multă autonomie pentru a afla cum să vă faceți treaba în orice circumstanță în care vă aflați“, spune Ada. „Când ești detașat în străinătate, la suprafață, trăiești o viață foarte obișnuită. Putem face lucruri extraordinare în slujba țării, dar este foarte important să arăți obișnuit“.

Claire Hubbard-Hall, un istoric al spionajului, dă vina pe cultura populară pentru că a „încadrat“ pe nedrept viziunea publică asupra femeilor spion drept „foarte sexualizate“. Profesorul – care scrie o biografie a ceea ce ea numește „femeile uitate“ ale serviciului de informații britanic, inclusiv nelipsita secretară MI6 care a inspirat-o pe Miss Moneypenny în romanul lui Fleming – spune că cuvântul „secretară“ a fost adesea folosit pentru a deghiza femeile ale căror roluri au evoluat mult dincolo de el. Acest lucru explică obscuritatea relativă a femeilor care lucrează la operațiuni și statutul înșelător al majorității personalului feminin. Restricțiile impuse femeilor spion le fac, de asemenea, excepțional de greu de cercetat. Până în 1973, cele care s-au căsătorit au fost nevoite să părăsească imediat serviciul. Drept urmare, multe au rămas singure și nu au avut niciodată copii – istoricii trebuie să caute documente, cum ar fi jurnalele îngropate în arhivele familiei. Găsirea adevăratei domnișoare Moneypenny a fost, spune Hubbard-Hall, „ca încercarea de a găsi o fantomă“.

Misoginismul lovește ca un bumerang

SIS rămâne în urma MI5, care și-a numit prima femeie director general, pe Stella Rimington, în 1992, iar pe a doua, Eliza Manningham-Buller, zece ani mai târziu. Amândouă au experimentat multă misoginie: Rimington scrie în memoriile sale că primele sarcini ale carierei ei au fost să facă ordine în casele conspirative și să le aprovizioneze cu alimente.

Manningham-Buller spune că sexismul pe care l-a experimentat în anii 1970 s-a născut dintr-un paternalism enervant. De fapt, ea a descoperit curând că a fi femeie avea avantaje operaționale. Odată, ea a fost adusă pentru a ajuta la interogarea unui ofițer de informații rus din SUA care refuzase să vorbească cu vreunul dintre colegii ei. „El a crezut clar că sunt neimportantă și a început să se laude cu toate lucrurile pe care le făcuse“, spune ea. În timpul primei vizite în Rusia ca director general al MI5, în 2003, Manningham-Buller a cerut să folosească baia și a fost uimită să constate că Lubianka, sediul serviciului de securitate FSB al Rusiei, nu avea toaletă pentru doamne.