Viaţa de militar este una strictă, cu multe reguli, ordine şi situaţii în care viaţa îţi este pusă în pericol. Acesta este şi cazul plutonierului adjutant în rezervă Vasile Tănăsoiu (56 de ani), care are o carieră de peste 23 de ani şi care a avut multe misiuni în teatrele de operaţii din Somalia şi Bosnia. Un stil de viaţă în care „ordinul se execută, nu se discută“ şi în care moartea ajunge parcă o normalitate poate lăsa urme adânci. Totuşi, Vasile Tănăsoiu a reuşit să rămână un om zâmbitor şi charismatic, chiar dacă, de-a lungul timpului, nu a beneficiat de ajutor psihologic din partea Statului Român, în contextul în care majoritatea militarilor care participă la misiuni suferă de sindromul de stres posttraumatic.

Pregătire ca la trupele speciale

Vasile Tănăsoiu a făcut Şcoala Militară în perioada comunismului, când a fost obligat să renunţe, pe lângă drepturile la care renunţă militarii când intră în sistem, şi la cel de a se căsători religios, unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa unui om. Astfel, a fost nevoit să cheme un preot acasă, pe ascuns, riscând ani grei de puşcărie.

Nu aveam nici telefoane când am plecat în Africa. Vorbeam cu soţia pe o staţie radio, făcând programare la unitatea de transmisiuni cu o lună înainte. Puteam vorbi doar un sfert de oră pe lună.

La vremea respectivă, instruirea era foarte dură şi trebuia să aibă o rezistenţă la stres şi la efort fizic foarte mare. „Când nu mai puteai, trebuia să mai poţi. Nu te întreba nimeni dacă te doare capul sau nu eşti de acord cu ceva. Am făcut doi ani de Şcoală Militară care echivalează cu pregătirea trupelor speciale de la americani“, şi-a amintit militarul pentru „Weekend Adevărul“. „Când am făcut nişte trageri la Ocean cu cei din comandoul american Delta, militarii ne-au spus: «Voi nu sunteţi spital de campanie, sunteţi trupe speciale!». Trăgeam la 50 de metri cu AK-47, trei cartuşe – grupare – într-o ţintă cât un dop de sticlă. Cei de la Delta trăgeau cu lunetă. Noi, românii, deja eram recunoscuţi drept cei care trăgeau trei din trei într-un dop. Ceea ce le arătam noi catalogaseră drept lecţii învăţate. Ne chinuiam cu puşti AK-47, care nu aveau bătaia dreaptă, dar fiecare ştia cum îi bate arma. Începând de atunci, am demonstrat că noi, ca indivizi, suntem foarte bine instruiţi“, ne-a mai povestit acesta. Plutonierul adjutant (r) consideră că datorită calităţii militare a Armatei a fost România primită în NATO.

Am fost în Somalia, în 1993. Am plecat în prima serie ca forţă de suport a spitalului de campanie. Majoritatea militarilor erau reticenţi pentru că nu mai fusese nimeni într-un teatru de operaţii extern, mai ales ţinând cont de faptul că era în Africa

Somalia şi primele traume

Vasile Tănăsoiu face parte din prima serie de militari trimişi, după anii ’90, într-o misiune externă. „Am fost în Somalia, în 1993. Am plecat în prima serie ca forţă de suport a spitalului de campanie. Majoritatea militarilor erau reticenţi pentru că nu mai fusese nimeni într-un teatru de operaţii extern, mai ales ţinând cont de faptul că era în Africa“, ne-a explicat plutonierul adjutant. Însă ceea ce l-a determinat să plece au fost „nebunia şi curajul“, dar şi speranţa asigurării unui trai mai bun familiei – în timpul misiunii câştiga un salariu de 700 de dolari pe lună.

La vremea respectivă, singura pregătire de care au avut parte cei trimişi a fost doar tehnică, deşi nici măcar nu ştiau ce îi aşteaptă şi nu li se spuseseră că aveau să se întâmple anumite lucruri. A plecat tânăr, lăsându-şi soţia în urmă, către un necunoscut din care risca să se întoarcă doar ca trup. Până şi colegii din unitate, rămaşi în ţară, se temeau pentru cei plecaţi şi credeau ce era mai rău – i-au aşteptat cu sicriele pregătite.

În timpul misiunii din Somalia, în care a stat şapte luni şi douăzeci şi una de zile, a învăţat totul din mers, neştiind ce îl aşteaptă: „În armată se numesc lecţii învăţate – cei care au trecut deja prin ceva îi învaţă pe cei care vin după ei atunci când se face rotirea“. Într-o zonă străină, în care rachetele veneau la ore fixe, izolarea faţă de familie era aproape totală: „Nu aveam nici telefoane când am plecat în Africa. Vorbeam cu soţia pe o staţie radio, făcând programare la unitatea de transmisiuni cu o lună înainte. Puteam vorbi doar un sfert de oră pe lună, dar până se autoregla aparatura, apucam să vorbim doar strictul necesar: «Ce faci? Eşti bine? Da». Şi aşa trecea timpul şi trebuia să urmeze ceilalţi la rând“. La vremea respectivă era tânăr tată, având un copil de doar doi ani, şi, chiar dacă moartea pândea la orice pas, grijile legate de familie nu îi dădeau pace.

Atacurile cu rachete erau la ordinea zilei, parcă la program – timp de două ore, iar militarii erau foarte expuşi, stând în corturi. „Degeaba stăteai cu vesta şi casca pe tine, dacă racheta cădea fix pe cort, se termina“. Însă salvarea militarilor români a fost buna înţelegere cu localnicii: „Noi am fost forţă de suport la spitalul de campanie şi eram singurii care îi tratam şi pe somalezi. Americanii, francezii, italienii şi alte forţe îi tratau doar pe ai lor. De aceea, noi nu am avut probleme cu localnicii şi nu trebuia să umblăm permanent echipaţi de luptă. După o lună, două, ei ne recunoşteau după echipament – noi eram singurii care umblam în pantaloni scurţi, fără armă în mână. Când somalezii dădeau cu rachete, tabăra noastră nu era ţinta lor“.

„Statul Român i-a dat cu piciorul“

Una dintre marile traume trăite în cadrul acestei misiuni a fost cazul unui coleg de-ai săi, Vlad Ispas, care a fost victima unui atac de rechin. „Americanii puseseră o plasă în ocean, pentru a proteja trupele de rechini. Unii militari au intrat în apă, iar pe unul dintre ei l-a atacat un rechin. Vlad Ispas sărise în ajutorul lui, s-a luptat cu rechinul, dar l-a înşfăcat de braţ şi i l-a smuls. Celălalt militar rănit a reuşit să se salveze şi să iasă din ocean. Vlad şi-a văzut braţul plutind pe apă, l-a luat şi a înotat spre mal“. Trauma a fost cu atât mai mare cu cât el a fost operat în spitalul românesc de campanie, dar după două săptămâni şi-a pierdut braţul, iar în cele din urmă a fost trecut în rezervă cu „o pensie de nimic, care nici măcar nu îi ajungea să îşi asigure cât de cât traiul, deşi îşi pierduse mâna pentru ţară“. Atunci a fost decepţionat de faptul că „statul i-a dat cu piciorul“.

După primul tur de şase luni a fost solicitat să mai stea, dar cumva cu speranţa că apoi vor pleca toţi în ţară definitiv. „Iniţial am acceptat, dar m-am răzgândit după o lună pentru că simţeam că nu mai rezistam psihic“. Timp de aproape o lună, românii au trăit zi de zi cu speranţa că aceea este ziua în care vor pleca acasă şi îşi vor revedea familiile. „Ni se promisese că pe o anumită dată vine avionul să ne ia să ne ducă în ţară, iar noi aveam bagajele pregătite. Când vedeam câte un avion care trecea pe cer, scoteam camerele de filmat şi dădeam cu zoom să vedem dacă are drapelul României pe el“. Şi cum să nu ai frustrări când trăieşti în fiecare zi cu gândul „Gata. S-a terminat. Plec acasă“? Nici măcar atunci când în cele din urmă a fost găsit un avion care să îi transporte acasă, sentimentul de siguranţă nu era prezent: „Era un jaf de avion, un MiG-18, care avea şi vopseaua de pe scaune scorojită. Până în Abu Dhabi, unde a făcut prima escală, un motor s-a oprit“. Când a ajuns în ţară, singurele controale legate de sănătate au fost analizele medicale, după ce în timpul misiunii urmaseră un tratament antimalarie, experimental la vremea respectivă.

Bosnia şi condiţiile mizere de trai

Iniţial, după prima misiune se hotărâse că nu mai pleacă în alta, deşi ştia că asta îi va aduce prestigiu. Totuşi, învăţat să treacă peste toate şi să meargă înainte, s-a hotărât în cele din urmă să plece şi în alte misiuni, deşi traumele nu fuseseră tratate, ci pur şi simplu adânc îngropate în subconştient. „Am plecat în 1996, când s-a format contingentul pentru Bosnia. Pentru a forma batalionul ’96, am alergat după tehnică... Erau nişte jafuri. În aproximativ trei, patru luni de iarnă le-am reparat, iar totul se făcea pe câmp, în apropiere de Şoseaua Olteniţei. Lucram aproape 24/24, în viscol, neechipaţi corespunzător. Când am terminat, le-am pus pe toate în tren şi am plecat. Şi la fel ca în prima misiune, am făcut parte din prima serie, deci nu ştiam ce ne aşteaptă“, ne-a mai povestit Vasile Tănăsoiu.

Când au ajuns în Zenica, au aflat că trebuie să campeze la un combinat chimic care fusese distrus în timpul războiului, iar condiţiile de trai erau foarte grele. „La parterul unei clădiri erau dormitoarele trupelor care urmau să plece pe teren – unul avea 60 de paturi, iar celălalt 48. În ambele erau doar câte două toalete turceşti de nici nu puteai intra în ele şi două chiuvete. Vă daţi seama cum era dimineaţa? A trebuit să ne adaptăm. Am săpat gropi în curte pentru a face nişte toalete. Fiecare trupă a plecat în direcţia dată şi la fel, ne încropeam tabere din ce puteam“, a mai povestit fostul militar.

După instalarea taberei, au primit misiuni, prima constând în asanarea unei porţiuni din şoseaua dintre Zenica şi Sarajevo şi verificarea terenului de mine prin metoda clasică, despre care ne-a spus că este cea mai bună, deşi aveau şi detectoare. „Existau nişte detectoare, dar aveau baterii româneşti care nu ţineau mult şi nu aveam cum să le încărcăm“. Misiunea în care trebuia restabilită legătura peste un râu, pentru că podul din regiune fusese dărâmat, au primit-o fără nicio instruire despre situaţia din zonă. „Trupa care a construit podul, condusă de colonelul Nicolae Mureanu, avea în componenţă 24 de militari. Toţi lucram cot la cot, nu ne limitam doar la sarcinile pe care le aveam, inclusiv colonelul, care era un om de nota 20. Deşi nu aveam nicio instrucţie, ne-am dat seama din mers ce şi cum trebuie să facem“, ne-a relatat plutonierul adjutant (r).

Militarii români, prieteni cu ambele tabere

Trupele române s-au împrietenit cu localnicii – musulmanii şi sârbii –, iar ambele părţi le spuneau că vor arunca podul în aer după ce vor pleca pentru că nu vor să comunice unii cu alţii. „La musulmani mergeam duminica, să jucăm fotbal cu ei, apoi stăteam la o bere. La ceilalţi mergeam pentru că aveau o poştă de la care puteam suna în ţară, la un tarif mai scăzut. Făceam asta când aveam permisii, iar după ce telefonam, mergeam la vreun local de acolo. Pentru a fi mai pe placul sârbilor, ne purtam cruciuliţele la gât la vedere, iar pentru a-i îmbuna pe musulmani, ne lăsasem mustăţi. Astfel ne-am împrietenit cu localnicii de ambele părţi, care de fapt reprezentau pericolul pentru că ei minau terenul“. Însă, după ce au muncit şi au terminat misiunea, la doar o zi după, au aflat că podul deja fusese dărâmat – munciseră în zadar.

Nici bine nu s-a terminat misiunea, căci Vasile Tănăsoiu a primit alta, pe care trebuia să o conducă, ce a durat o lună de zile, în regiunea Maglić. „Trebuia să aruncăm în aer un pod care căzuse pe o calea ferată, lângă care se afla o râpă. În acea zonă erau 300.000 de mine antipersonal, iar pe câmpul respectiv erau multă iarbă şi lăstăriş, deci puteau exploda în orice clipă. Prin iarbă erau şi sârmuliţe kaki, conectate la percutor, deci când o mişcai, minele săreau în aer, la o înălţime de 70-80 de centimetri, iar mai întâi scoteau un sunet, deci dacă erai cu spatele, instinctul era să te întorci cu faţa spre ele. Mare parte din moloz l-am dat la o parte la mână, iar afară era o căldură infernală. Restul, era urcat în containere cu un fel de tractor cu wolă“.

Munceau de la ora 4 jumătate dimineaţa până la 10 sau 11 noaptea, iar mesele erau lipsite de consistenţă, mai ales pentru nişte oameni care munceau pe brânci: „Primeam câte o felie de salam atât de subţire încât dacă o puneai pe grătar se topea, şi alte lucruri mărunte. Mai primeam iaurturi, dar le dădeam copiilor din zonă“.

Explozii pe câmpul de mine

Chiar la sfârşitul misiunii, când se pregăteau să elibereze zona, un accident grav a avut loc şi o nouă traumă i-a marcat pe cei prezenţi. Situaţia ar fi putut avea alt curs, dar tehnica militară românească lăsa mult de dorit: „Ni se dăduseră nişte staţii de emisie-recepţie făcute în România, dar funcţionau doar cele montate pe maşini, cele pe acumulatori nu ţineau o zi şi nu aveai unde să le încarci“. Când au terminat treaba şi trebuiau să scoată utilajele din zona de lucru, pe culoarul îngust deminat, pentru a pleca spre bază, Vasile Tănăsoiu a fost la un pas de moarte de trei ori în aceeaşi zi.

„Cât am strâns aparatura, a plouat puţin, iar un tractor cu wolă a rămas blocat jos, între calea ferată şi râpă. Aşa că am legat tractorul de camion, care era încărcat peste măsură, pentru a-l putea debloca. Colegului care trebuia să se urce la volan, David, îi era teamă că se va răsturna, mai ales că era supraîncărcat şi manevrele trebuiau făcute într-un spaţiu îngust. Astfel că am condus eu camionul. Toţi ceilalţi se adăpostiseră la comanda mea. Reuşisem să îl deblochez, dar s-a blocat din nou şi l-am chemat pe David să lege iar chinga pentru a-l trage. Era fără echipament de protecţie, şi, deşi i-am spus să şi-l ia pe el, nu a făcut-o. El voia să terminăm cât mai repede pentru că voia să telefoneze familiei din ţară de la un post din zonă. După ce a legat chinga, l-am trimis să se adăpostească, dar nu a făcut-o. Am mişcat puţin camionul şi am explodat“, ne-a povestit subofiţerul, privind într-o parte, parcă retrăind scenele teribile de atunci.

Primul militar rănit pe un câmp de mine

Norocul acestuia că a supravieţuit a fost faptul că apucase să treacă cu cabina de zona în care se afla mina şi explodase doar partea din spate. După bubuitură, care nu poate fi raţionalizată de niciun fel, a intrat parcă pe pilot automat, intervenind instinctul de „luptă sau fugi“. Mai întâi, s-a uitat la ceasurile maşinii pentru a verifica presiunea pentru că îi era teamă că explodase o butelie. Ulterior, când s-a uitat pe geamul camionului, i-a văzut pe unii dintre colegi, care săriseră din şanţul în care se adăpostiseră şi se îndreptau spre David, care se aflase în raza exploziei. Fără niciun moment de respiro, intrând pe pilot automat, şi-a chemat doi colegi pentru a-l ridica pe militarul rănit.

„Căzuse cu mâna la inimă şi avea sânge în zona trunchiului. Nu părea să fie rănit, dar când i-am băgat mâna sub cap pentru a-l pune în poziţia de primul ajutor, am simţi o gaură cât pumnul. Totuşi, avea semne vitale. L-am urcat în camion şi l-am dus la o bază daneză situată la 10 kilometri distanţă. Nu aveam pe ce să comunic şi să cer ajutor pentru că eram toţi pe aceeaşi frecvenţă. Doar macaraua era funcţională, iar drumurile din zonă erau înguste şi încăpea doar un singur autovehicul“, a mai rememorat Vasile Tănăsoiu.

Într-o zonă critică, în care orice pas poate fi mortal, nici măcar pe echipamentele tehnice nu se puteau baza. Sistemul l-a dezamăgit din nou atunci când s-a pus problema transportării rănitului în ţară. „Voiau să îl transfere cu un ARO modificat să fie ambulanţă. Medicul german nu a fost de acord când a văzut cu ce voiau să îl transporte până în România, la o distanţă de peste 1.000 de kilometri. El a rezolvat să fie transferat în ţară cu un avion NATO“. Plutonierul adjutant (r) a dezvăluit pentru „Weekend Adevărul“ că mulţi au murit din cauza tehnicii şi a maşinilor ARO fără frâne.

Ulterior, în aceeaşi zi, a trebuit să se întoarcă în locul în care a avut loc explozia, mai ales că el era cel care era la comanda misiunii. Astfel, şi-a dat seama cât de aproape a fost de moarte de trei ori în aceeaşi zi. În timp ce se făceau manevrele pentru scoaterea utilajului care rămăsese blocat, o altă mină a explodat, chiar în locul în care se declanşase prima. De data această, Tănăsoiu Vasile se afla la 10 metri de locul exploziei, încercând să schimbe roţile camionului. Preţ de câteva secunde a trăit cu gândul că toţi camarazii lui, inclusiv cei din trupele străine, au murit, însă toţi au scăpat teferi. În ziua respectivă, după ce a fost la un pas de moarte de trei ori, subofiţerului nu i s-a făcut niciun control medical, ci a rămas pe teren până a terminat misiunea, iar apoi s-a întors la bază.

Timp de câteva zile a stat pe gânduri, analizând situaţia din toate unghiurile pentru a înţelege „ce n-am făcut bine de s-a întâmplat aşa ceva“, obicei care i-a rămas şi astăzi, după atâţia ani. „Aşa fac şi acum, încerc să găsesc soluţia optimă. Am momente în care, dacă îmi pun ceva în plan, nu mă apuc până nu găsesc soluţia perfectă“.

La doar o săptămână după explozii a fost trimis într-o altă misiune, în culoarul Gorazde – loc care face legătura dintre o enclavă sârbă, situată în teritoriul bosniac, şi teritoriul sârb, fiind considerată cea mai periculoasă zonă din timpul războiului – unde trebuia să construiască poduri peste mai multe pâraie. Zona era una foarte dificilă – pe o parte versant, pe alta o râpă foarte adâncă „de scrii două scrisori până jos“, aşa cum a descris-o subofiţerul. Din nou, a lucrat în condiţii extreme – „dormeam în corturi, frig, fără încălzire, de îţi îngheţau mustăţile la propriu“.

M-am refugiat în muncă. Fac tot felul de lucruri prin curte. Nu este în regulă nici când nu te poţi opri din muncă. Mulţi colegi încearcă să se refugieze, alţii se preocupă de probleme militarilor.

În timpul acestei misiuni, spre sfârşit, a avut loc un tragic accident ce a dus la moartea sublocotenentului (pm) Remus Brânzan, primul român căzut la datorie, după 1989, într-un teatru de operaţii. Subofiţerul (r) Vasile Tănăsoiu ne-a povestit cum a avut loc accidentul, care a lăsat o nouă urmă adâncă în militarii români: „Cobora către baza instalată în zonă. Excavatorul pe care lucra el nu avea frâne funcţionale, iar când a coborât în rampă, s-a frânat în cupă, iar la un moment dat s-a ridicat din spate, a trebuit să lase cupa pentru a se echilibra, iar maşina a luat puţin viteză la vale. Avea loc să sară. În stânga era un râuleţ. Excavatorul avea volanul rabatabil şi puteai ieşi din cabină doar dacă îl rabatai. El spera că poate ţine excavatorul sub control. Când au intrat dinţii cupei în pământ, utilajul s-a ridicat din spate şi a căzut în râpă, unde era un lac“.

Misiunea din Irak: Familia sau armata

În 2002, datorită spiritului de luptător şi om care reuşea să facă din nimic orice, lui Vasile Tănăsoiu i s-a comandat să echipeze şi să înzestreze primul detaşament al României care a plecat în 2003 în Irak. Dar situaţia Armatei române era aceeaşi: tehnica lăsa mult de dorit, iar militarii îşi riscau viaţa folosind-o. „Am căutat tehnică militară prin toată ţara, tot ce se putea repara în scurt timp. Trebuia să fac necesarul şi tehnica pentru nouă luni de misiune“. A mers prin toată ţara şi a făcut contracte cu mai multe firme private, pe unele dintre ele, contractele cu Armata chiar scoţându-le din faliment. Ne-a mărturisit că a avut mai multe ocazii în care putea să îşi ia „bucata lui de caşcaval“ din care ar fi trăit bine chiar şi nepoţii lui, dar şi-a menţinut coloana vertebrală, „nu ca alţii, care fură de ani de zile“.

Când totul era pregătit, a fost solicitat să plece în misiunea din Irak, dar plecarea venea cu o decizie grea: armata sau familia. Vasile Tănăsoiu ne-a mărturisit zâmbind că i-a spus şefului „Dacă plec, mă luaţi acasă când ne întoarcem. Soţia nu mă mai primeşte“.

Marile dureri, trăite alături de camarazi

Unele dintre cele mai dureroase momente din viaţa unui om, moartea părinţilor, a fost trăită de subofiţerul (r) Vasile Tănăsoiu între camarazii săi, în timp ce se afla în misiune, şi nu alături de familie. „Când mă aflam în misiunea din ’98, din Bosnia, am aflat că a murit tatăl meu, dar mi s-a zis că nu pot pleca în ţară. Aveam acord să ajungem în ţară doar prin teritoriul Iugoslaviei. Cealaltă variantă era prin Ungaria şi plecarea mea trebuia aprobată în Parlamentul României, dar şi al Ungariei. Dura foarte mult“.

Într-o altă misiune, cu greu a putut ajunge în România să fie alături de soţia lui căreia îi murise subit tatăl, într-un accident de maşină. Cei care l-au ajutat au fost militarii olandezi, care au reuşit să îi pună la dispoziţie o maşină închiriată, pe banii Reginei Beatrix a Ţărilor de Jos, pentru a ajunge în ţară. În plus, a trebuit să plătească din propriii bani misia a doi camarazi care l-au însoţit în ţară pentru a putea conduce pe rând – „Şi lumea mai întreabă dacă am vreo frustrare sau vreo traumă!“.

Ulterior, în 2002, un alt incident tragic a lovit familia Tănăsoiu: decesul mamei militarului. În perioada în care pregătea misiunea pentru Irak, mama acestuia a făcut accident vascular, dar a doua zi trebuia să plece la o unitate din Buzău pentru a prelua tehnică militară. „Când m-am întors, murise. Nu e şi asta o traumă? Îţi laşi mama vie şi nu o mai găseşti în viaţă ca să te duci să îndeplineşti misiunea?“.

După toate acestea, unul dintre momentul în care îşi aminteşte cu drag că toate sacrificiile i-au fost apreciate este cel din timpul pregătirii din Olanda, în 2002, atunci când a primit o decoraţie NATO. Însă ceea ce l-a marcat a fost faptul că atunci şi soţia lui a primit în semn de recunoştinţă din partea Reginei Beatrix, „pentru sprijin şi grija faţă de familie“, o broşă de forma unui trandafir argintiu, alături de un certificat semnat personal de regină.

După 23 de ani de carieră militară, Vasile Tănăsoiu a ieşit la pensie cu suma de 1.280 de lei, iar de beneficiile pentru militari, printre care cazare la preţ redus în staţiuni, nu poate beneficia, pentru că sunt „doar pentru cine trebuie“. După ce a văzut moartea în faţă de atâtea ori, ne-a mărturisit că ce îl doare este faptul că militarii nu au nicio recunoaştere şi nicio facilitate.

Toţi anii de misiuni şi-au spus cuvântul în cazul lui Vasile Tănăsoiu, precum şi în cazul altor militari care nu vorbesc despre suferinţele prin care trec de teama stigmatizării şi a repercusiunilor. „Cel puţin 90% dintre noi avem traume psihice. Dar le ducem, că aşa am fost învăţaţi, să rezistăm“. De asemenea, subofiţerul ne-a mărturisit că a avut şi încă mai are simptome de stres posttraumatic, dar de multe ori nu şi-a dat seama că le are.

„M-am refugiat în muncă. Fac tot felul de lucruri prin curte. Nu este în regulă nici când nu te poţi opri din muncă. Mulţi colegi încearcă să se refugieze, alţii se preocupă de probleme militarilor – de exemplu, cei din Asociaţia Militarilor Veterani şi Veteranilor cu Dizabilităţi «Sf. Mare Mucenic Dimitrie Izvorâtorul de Mir», din care fac parte“, a spus Vasile Tănăsoiu. „Weekend Adevărul“ a încercat să afle mai multe informaţii pe tema sindromului posttraumatic de la Şeful Centrului Naţional Militar de Psihologie şi Sănătate Comportamentală al Ministerului Apărării Naţionale, colonelul Vasile Doru Marineanu, însă MApN a refuzat cererea.

Încă are probleme cu somnul, dar mai mult de trei zile nu poate sta în concediu de odihnă. Pe de altă parte, are o repulsie faţă de violenţa fizică. „Evit conflictul pentru că sunt sătul de câte am văzut şi prin câte am trecut“, a completat acesta. Dar, dincolo de toate prin care a trecut, una dintre cele mai mari dureri şi traume rămâne faptul că şi-a lăsat copiii cu o mare dilemă atunci când l-au întrebat „Tati, tu, acolo, pe unde ai fost, ai omorât pe cineva?“. O întrebare pe care niciun militar nu vrea să o audă de la copilul lui. Singurul răspuns pe care l-a putut da celor doi copii a fost: „Tati, această întrebare nu i se pune unui militar care a fost la război“.