Victor Brauner a fost un vizionar al propriului destin – după cum spunea și biograful său, Sarane Alexandrian, și-a trăit „din tablou în tablou, declinându-și în fiecare dintre ele un aspect din identitatea sa transcendentă și dezvăluindu-și, ca dintr-un principiu filosofic, intimitatea“.

Victor Brauner s-a născut în urmă cu fix 120 de ani, pe 15 iunie 1903, în Piatra Neamț. Părinții, Deborah și Herman, au încercat să ofere celor șase copii o educație aleasă, așa că, în 1907, când revoltele erau în floare în Moldova, familia Brauner a plecat în Occident, în Hamburg, mai întâi, apoi la Viena. Se întorc în România în 1914, la Brăila, unde rămân în timpul Marelui Război. Apoi, familia Brauner se mută în Capitală, unde Victor studiază la Școala de Arte Frumoase din București de unde este dat afară pentru stilul său nonconformist și opiniile sale împotriva doctrinei academice. La 18 ani însă își găsește un loc la Academia Liberă de Pictură a lui Horia Igiroșanu. Trebuie să spunem că nu doar Victor deținea talentul artistic în familia Brauner, ci și frații săi: Harry avea să devină un renumit etnomuzicolog – fiind cel care a descoperit-o pe Maria Tănase –, iar Theodore își câștigă renumele în lumea fotografiei.

Pictopoetul pionier

Puțin mai târziu, tânărul Victor Brauner își face debutul pe scena avangardei românești, alături de personalități precum Marcel Iancu, Ion Vinea, Max Hermann Maxy, Stephan Roll și Claude Sernet (adică Mihai Cosma), în Bucureștiul interbelic al anilor ’20, prin apariția primului și singurului număr al revistei „75HP“. Victor Brauner ilustrează, iar Ilarie Voronca semnează manifestul poetic. Odată cu apariția revistei, îi este anunțată și prima expoziție la Mozart Galleries în București în 1924. În ton cu manifestul suprarealist al lui André Breton, cu unul se încheie și traseul revistei „75HP“: ,,Manifestul Pictopoeziei: Pictopoezia nu e pictură / pictopoezia nu e poezie / pictopoezia e pictopoezie“.

Așadar, Victor Brauner a inventat, odată cu asta, un nou tip de artist: pictopoetul, artistul care creează un colaj al sensurilor devoalate prin poezie și artă plastică. Picturile sale sunt eclectice, pline de simboluri religioase, magie, aranjate într-un lexic vizual care vorbește despre eul pictorului, despre trăirile și emoțiile sale. Scrierile care îl citează arată că a susținut că opera sa este pur autobiografică, pentru a se căuta și pentru a se găsi pe sine.

Victor compunea chiar și cuvinte pentru a-și prezenta viziunea despre viață. „Unul dintre acestea era «le crichant» (combinație între chri - strigăt și chant - cântec), desemnând super-poetul sau super-filosoful care împinge lirismul la paroxism. Un alt cuvânt era «le Veritom» (anagramă care combină mort- moarte și vie - viață). pe care mi l-a explicat astfel: «Există un minut la jumătatea vieții ființei umane, când se află la o distanță egală de nașterea și de moartea sa. Acest minut, eu îl numesc Veritom, deoarece în acel moment avem în mod necesar intuiția adevărului despre moarte și viaț㻓, spune Sarane Alexandrian, prieten și biograf al artistului.

A fost recunoscut și păstrat de-a lungul anilor ca un pictor vizionar, un „inventator de forme dedublat de un creator de mituri“. În vreme ce crearea artelor vizuale înseamnă o expresie, o manifestare sau o exprimare în sine, Brauner își trăia viața și se cunoștea prin propria artă, afirmând că ,,Eu nu pictez pentru a ieși, eu sunt deja afară. Mai curând pictez pentru a intra“.

Parisul și prieteniile de-o viață

După prima sa expoziție de la București, în 1924, se află în fața unei călătorii ce avea să-i pună în evidență identitatea: plecarea la Paris. În capitala franceză, închiriază un atelier pe Rue du Moulin Vert, în vecinătatea artiștilor Alberto Giacometti și Yves Tanguy. Conjunctura aceasta îl familiarizează și apropie de lumea suprarealistilor inițiată de Breton. Alături de acesta, Victor vernisa prima lui expoziție pariziană la Galerie Pierre Loeb – 17 tablouri și catalogul a cărui prefață este semnată de însuși André Breton . Între cei doi s-a creat o relație bazată pe scopul comun al artei suprarealiste, care avea să reziste timpului și celui de-Al Doilea Război Mondial. În 1945, când majoritatea suprarealiștilor trecuseră Oceanul, Brauner îi scria lui Breton că își dorea să relanseze îndrăgitul curent artistic în Franța. Răspunsul a fost unul pe măsură: „Dragul meu Victor, ştii cât de mult cred în tine: nu există nimeni care să-mi pară mai îndreptăţit decât tine pentru a vorbi în numele meu la Paris. De aceea, aş vrea mult să-ţi pot încredinţa misiunea de a duce la bun sfârşit ideea, teoretic excelentă, pe care Hérold şi cu tine aţi avut-o, de a strânge într-o culegere textele şi documentele suprarealiste cele mai importante din aceşti ultimi ani“.

Premonițiile

Victor Brauner este cunoscut în „breasla“ suprarealiștilor mai ales pentru picturile sale create ca adevărate premoniții. În 1931, el pictează „Autoportret“ – o imagine tulburătoare, cu un ochi fără globul ocular și o rană care se prelinge, din gaura rămasă, pe obrazul stâng. Trebuie să spunem că ochii braunerieni sunt un laitmotiv al operei sale, care fixează și hipnotizează publicul. Momentul premoniției se adeverește într-o seară din august 1938. După ce s-au adunat în locuința pictorului spaniol Oscar Dominguez, care îl ținea în chirie o perioadă pe Esteban Frances, în aer se simte deja o tensiune. Discuțiile încep să fie din ce în ce mai aprinse, mai sonore, cuvintele de pe buza paharelor de alcool încep să se pronunțe, iar conflictul culminează cu o încăierare agresivă dintre cele două gazde, Dominguez și Frances.

Victor încearcă să aplaneze conflictul, însă, din neatenție, ciobul unui pahar ajunge să-l rănească atât de grav, încât produce orbirea completă a văzului la ochiul stâng. Evenimentul este redat, mai târziu, cu acuratețe, chiar de către artistul victimă: „Am văzut că disputa ia turnura unei încăierări, dar n-am dat mare atenție, până când am simțit o umbră a morții în paloarea lui Frances Esteban și a lui Dominguez. Nu știu de ce, imediat m-am aruncat la mijloc. Niciodată nu mai văzusem două personaje așa de îndârjite unul împotriva celuilalt. Dominguez s-a desprins de cei care-l țineau și am simțit o lovitură-n cap, urmată de o moleșeală și de un val de căldură. Vedeam totul foarte tulbure în jur. Sângele-mi curgea abundent pe haină, nu realizam absolut nimic din ce s-a întâmplat. Trecând prin fața unei oglinzi, într-o fracțiune de secundă, mi-am văzut fața, și acea imagine mi-a amintit brusc de autoportretul meu, în care scurgerea ochiului semăna izbitor cu aceea din autoportretul pe care mi-l făcusem. Asta s-a fixat în mintea mea, cu toată confuzia gândurilor. De aceea, primul lucru pe care i l-am spus doctorului care era pe cale să-mi opereze ochiul a fost despre acest autoportret, confirmându-i că ochiul era pierdut“.

Tot ca o premoniție, în 1934, Brauner pictează portretul lui Adolf Hitler : o față schimonosită și distorsionată, cu orbitele adânc însângerate, gura înțepenită și cusută ca un manifest împotriva discursurilor propagandiste. Pironizarea unor obiecte ascuțite, dure, precum cuiele, ciocanul din ureche, cârligul agățat de maxilar, portretizează autorul unui război în sine, suportând totodată consecințele dezastruoase. Cinci ani mai erau până la începutul celei de-a doua conflagrații mondiale și Brauner deja vedea monstrul universal în care avea să se transforme führerul Germaniei.

Exilul în munți și reinventarea

La începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, Brauner se afla în Franța, iar toate caracteristicile îl făceau o țintă clară a naziștilor: evreu care umbla cu un pașaport fals, adept al unui curent artistic denigrat de nemți și cu simpatii de stânga. Astfel, grupul suprarealiștilor se sparge: mulți dintre ei se refugiază la Marsilia, unde protecția le era asigurată de către comitetul american de ajutorare condus de jurnalistul Varian Fry.

Brauner, împreună cu Jacqueline Abraham, cea care mai târziu avea să îi devină soție, se refugiază în Munții Alpi, în Celliers-de-Rousset, până la finalul războiului. Este o perioadă în care teama și angoasa persistă, iar resursele pentru creație obișnuite încep să dispară, artistul fiind nevoit să le înlocuiască. Astfel, începe să creeze în ceară, iar noile sale lucrări poartă o aură tainică. Pictează, printre altele, „Logodnica mecanică“ și „Omul ideal“, cea din urmă fiind o lucrare pe pânză vopsită sau lemn care prezintă un om în cea mai simplă reprezentare a sa. Acest Victor, la vârsta de 42 de ani, se arată a fi într-o etapă tulbure, după cum i se confesează într-o scrisoare poetului René Char: „Mi-a fost interzis să pictez. Este motivul pentru care valorii acestor tablouri, pe lângă forma și semnificația lor deja neobișnuite, i se adaugă una ermetică și ezoterică. Pictura mea din această perioadă este o pictură de umbră. De altfel, multe dintre tablourile mele vor purta această inscripție: «Acestui tablou îi este teamă de căldură, a se păstra și a se privi în umbr㻓.

Arta sa, o întreagă biografie

Brauner se întoarce la Paris după terminarea războiului și se stabilește în fostul atelier al pictorului Le Douanier Rousseau. Reia legăturile cu vechii prieteni din grupul suprarealiștilor și participă inclusiv la expoziția internațională Galerie Maeght, din 1947. Lipsa cetățeniei franceze și pericolul de a fi expulzat din această cauză îl determină pe artist să plece în Elveția, cu toate că și-ar fi dorit să vină înapoi în țară: „Aveam intenția să vin puțin în România (poate o voi face), dar călătoria costă sume astronomice. Poate m-ar invita statul pentru o conferință asupra artei moderne sau așa ceva“, scria artistul familiei sale.

Pentru Brauner, ultima parte a vieții a fost una îmbelșugată, căci tablourile sale aveau mare succes atât în Europa, cât și în Statele Unite ale Americii. Primește cetățenia abia în 1963, la insistențele lui Gaetan Picon, șeful de cabinet al lui André Malraux. Trei ani mai târziu, el urma să reprezinte Franța la Bienala de la Veneția, însă a murit și a fost îngropat în Cimitirul din Montmartre , lăsând drept epitaf cuvintele care rezumă întreaga lui activitate: „Pentru mine, a picta e viața, adevărata viață, VIAȚA MEA“.

Înapoi acasă, după jumătate de secol

Unul dintre cele mai importante evenimente din programul Timișoara Capitală Culturală Europeană 2023 a fost „Invenții și magie“, o expoziție retrospectivă a artistului român, cu peste 100 de lucrări atent selectate de către curatoarea Camille Morando, care acoperă întreaga activitate a lui Brauner. Expoziția s-a încheiat la finalul lunii mai, jumătate dintre piesele expuse întorcându-se acasă, la Centrul Pompidou din Paris.

Prietenii și prestigiul care l-au ținut în viață

Relația lui Victor Brauner cu România, și implicit cu familia și copilăria, este legată adesea de zona spiritismului. Această pasiune a fost moștenită de la tatăl lui, un afacerist cu cherestea căruia îi plăcea să găzduiască acasă ședințe de spiritism. Deși micul Victor nu avea voie să participe, inevitabil a crescut, la propriu, în această lume a magiei. Nu de puține ori a fost văzut în Cimitirul Bellu, jucându-se cu pensula pe pânză, în fața mormântului Iuliei Hasdeu. În perioada anilor ’40, figura fiicei savantului Bogdan Petriceicu a apărut în operele lui Brauner – cea mai cunoscută este aceea în care coafura fetei este chiar mausoleul din cimitirul bucureștean.

În România, Victor Brauner a legat mai multe prietenii cu artiști celebri ai vremii. Unul dintre aceștia este Gellu Naum care, într-un interviu, povestește despre impactul pe care l-a avut arta și omul Brauner în viața lui: „Intrasem pe strada redacției «Universul», şi era un afiş afară: Victor Brauner. Am intrat. Un singur om, într-un colţ. Ca un suedez, aşa, blond, foarte drăguţ. Am rămas troznit când i-am văzut pictura. Mai văzusem eu Picasso, dar Brauner m-a zăpăcit complet. Mă uitam aşa, şi el m-a întrebat: «Cum e, îţi place?». Şi eu i-am spus: «Extraordinar! Ce văd în picturile tale, asta vreau eu să scriu!»“. „Ce v-a bulversat? Ce-aţi simţit diferit în pictura lui?”, a fost întrebat poetul. „I-am simţit nenorocirea. Și o tărie de oţel în nenorocirea aia. Pentru că el avea o obsesie, la un moment dat, că are să-şi piardă ochiul. Şi, ştii, pentru un pictor ce însemnează ochiul...“.

A realizat ilustrațiile cărților multor poeți români, mulți dintre ei devenindu-i prieteni – Gherasim Luca, Sașa Pană şi Ion Minulescu fiind doar câțiva dintre aceștia. Un portret al omului și al legăturii între artiști este mărturia sensibilă a lui Geo Bogza: „Era un băiat foarte drăguț, blând, vesel, un camarad formidabil, plin de spirit și inventivitate. Despărțirea de el a fost nespus de dureroasă. A fost un timp când pe el 1-am iubit cel mai mult“.

Reputația care îl ajungea din urmă

În perioada interbelică, când drumurile îl purtau mai des către București, Brauner aducea cu el în bagaj și reputația bună de care se bucura la Paris. Într-un articol din ziarul „Adevărul Literar“, publicat în 1935, se scria: „S-a expatriat acum 5 ani dintre noi şi a stat la Paris, unde a experimentat formula artei supra­realiste. Primit în cercurile din capitala Franţei şi a artei şi recunoscându-i-se talentul şi virtuţile multiple, a fost integrat grupării conduse de André Breton. Acesta i-a scris o extrem de elogioasă prefaţă la catalogul expoziţiei pe care Brauner a făcut-o înainte de a se întoarce iar în România. Pânzele lucrate la Paris, în sensul suprarealiştilor, le va vernisa la București. Publicul va putea atunci lua, pentru întâia oară, contact cu acest fel de manifestare şi va avea prilejul să admire talentul lui Victor Brauner, cunoscut din expoziţiile și reproducerile în revistele de avangardă, înainte de plecarea sa în Franţa“.

De asemenea, în perioada anilor ’30, doar pentru scurtă vreme, Brauner se întoarce de la Paris și se alătură Partidului Comunist – filosofia socialistă seducea cu ușurință orice spirit revoluționar.