După aproape un an de pregătire, americanii simțeau că este momentul să dea o lovitură dureroasă Germaniei naziste, prin bombardarea rafinăriilor de la Ploiești. Românii însă știau care avea să fie mișcarea strategică a armatei americane și, la fel de bine, știau că aveau să fie subestimați.

31 iulie 1943. România urma să fie ținta a ceea ce se plănuise a fi unul dintre cele mai mari bombardamente aeriene ale Statele Unite ale Americii din Al Doilea Război Mondial. Ploieștiul sau „rafinăria lui Hitler“ era o țintă sigură pentru aviația americană care avea misiunea de a distruge rafinăriile din zonă și astfel să destabilizeze planurile dictatorului nazist. În fapt, Ploieștiul avea o importanță vitală pentru planurile de dominare ale lui Hitler, întrucât producea 60% din țițeiul de care avea nevoie Germania.

Ploieștiul, „o țintă virgină“

Cu peste opt decenii înaintea declanșării celui de-Al Doilea Război Mondial, Ploieștiul devenise cunoscut în plan mondial atunci când în 1856 este înființată prima rafinărie de petrol din lume pe moșia Păcureți. Mai târziu, odată cu declanșarea conflagrației mondiale, orașul devine un element-cheie pentru Germania nazistă, care era săracă în astfel de resurse. „România avea din abundență țiței de înaltă calitate și satisfăcea cererea mare de păcură, lubrifianți și benzină cu o valoare octanică ridicată a mașinăriei de război naziste. Rafinăriile din Ploiești produceau zece milioane de tone de petrol în fiecare an, inclusiv 90-Octan, combustibil de aviație care era considerat de cea mai înaltă calitate în Europa“, menționează Robert J. Modrovsky în volumul „1 August 1943 - Today’s Target is Ploiești: A departure from Doctrine“. „Pivotul puterii germane“, așa este considerat Ploieștiul de către Winston Churchill, premier al Marii Britanii în perioada războiului. Importanța orașului este de netăgăduit pentru planurile Axei, astfel că devine o țintă imperioasă pentru Națiunile Unite. Se pare că inclusiv Hitler crede că prejudiciul ar fi fost ireparabil dacă rafinăriile din Ploiești ar cădea.

În august 1942, președintele american Franklin Roosevelt solicită o analiză a forței aeriene şi descoperă că pentru a lansa o ofensivă aeriană împotriva Germaniei are nevoie de sprijin britanic și începe demersurile pentru a crea o forță aeriană combinată alături de cea a Marii Britanii. Astfel, Forțele Aeriene ale Armatei Statelor Unite (USA Air Force) urmau să se ocupe de bombardarea unor obiective de precizie desfășurate pe timpul zilei, având o tradiție de peste 20 de ani în astfel de raiduri, iar Forțele Aeriene Britanice (Royal Air Force) de bombardamente nocturne asupra unor ținte mai mari (ca suprafață).

Câteva luni mai târziu, în ianuarie 1943, la Casablanca, președintele Roosevelt și prim-ministrul Churchill, precum și șefii lor de Stat-Major, aveau să întâlnească pentru a semna Directiva Casablanca. Potrivit acestui document, scopul ofensivei aeriene împotriva Germaniei era de „a pune în aplicare distrugerea progresivă și dislocarea armatei germane, sistemului industrial și a celui economic, precum și subminarea moralului poporului german până în punctul în care capacitatea lor de rezistență armată să fie slăbită fatal“, relatează Haywood S. Hansell Jr. în volumul „The Air Plan That Defeated Hitler“. În urma presiunii din partea liderului sovietic Iosif Stalin de a deschide un al doilea front împotriva Axei, Roosevelt și Churchill decid bombardarea câmpurilor petroliere de la Ploiești în încercarea de a scurta războiul cu șase luni.

„Soapsuds“ sau „Tidal Wave“

Chiar dacă piloții USA Air Force erau ași în bombardarea de la mari înălțimi, misiunea de la Ploiești avea să fie una aparte, iar rezultatele... neprevăzute pentru Aliați. 178 de bombardiere grele B-24 Liberator urmau să decoleze din Benghazi, Libia, pe 1 august 1943, având o țintă clară: „rafinăria lui Hitler“. Piloții care participă la acest raid făceau parte din cinci grupuri de bombardiere B-24, două având sediul în Africa de Nord (Grupul 98 și Grupul 376) și trei aduse aici din Marea Britanie (Grupurile 44, 93 și 389). Se pare că inițial misiunea avea numele de cod „Soapsuds“, schimbat ulterior în „Tidal Wave“, fiind pusă în aplicare de a VIII-a și a IX-a Forță Aeriană, aflate sub comanda generalului-maior Uzal Ent, cea din urmă fiind responsabilă pentru desfășurarea raidului. Cu un an înainte de începerea Operațiunii Tidal Wave, în iunie 1942, asupra Ploieștiului avusese loc un raid cu doar 12 avioane, sub numele de Operațiunea HALPRO („Halverson Project“, inițiat de colonelul Harry Halverson). Chiar dacă atacul a produs puține daune, Aliaților li s-a confirmat încă o dată importanța pe care o are Ploieștiul în mașinăria de război a lui Hitler.

Singurul bombardament de la altitudine joasă

„Ploieștiul era diferit de orice altă țintă pe care bombardierii o atacaseră. În primul rând, pentru că era în România, aflată la mare distanță. S-ar putea să fi fost cel mai bine apărat loc de pe pământ. Germanii aveau mii de tunuri antiaeriene în jurul câmpurilor de țiței și două Messerschmitt 109 (n.r. – avioane de vânătoare germane) se aflau pe aerodromul din Mizil“, se mai precizează în volumul de amintiri citat. De cealaltă parte, apar divergențe majore între mai-marii aviației militare americane care trebuie să ducă misiunea la bun sfârșit: generalul maior Uzal Ent îi ceruse generalui Ira Eaker (comandant al celei de-a VIII-a Forțe Aeriene) să li se permită să atace Ploieștiul de la altitudine mare, însă cel din urmă refuză.

„Ent credea că, din cauza numărului mare de tunuri antiaeriene și puterii de luptă, bombardierii ar fi intrat într-o misiune sinucigașă dacă ar fi zburat atât de mult la o altitudine normală și ar fi fost țintele perfecte pentru neînvinsele Luftwaffe (n.r. – Forțele Aeriene Germane) și tunurile de la sol. Germanii aveau tunuri antiaeriene montate până și pe vagoanele de tren care treceau prin rafinării la aproape aceeași viteză precum bombardierele de deasupra pentru a putea trage în ele“, mai relatează Andy Rooney în volumul memorialistic. În cele din urmă, decizia este luată: bombardierele vor zbura la o altitudine nu mai mare de 30 de metri, chiar 15 dacă se poate, deși unele coșuri de fum au peste 60 de metri înălțime. Misiunea este una majoră: peste 1.700 de aviatori trebuie să atace nouă rafinării considerate puncte-cheie, totul într-un zbor ce însumează dus-întors peste 3.800 de kilometri.

Surpriza pregătită de Antiaeriana Română

Cele 178 de echipaje, totalizând 1.751 de oameni, pornesc spre România pentru a face un raid asupra Ploieștiului, misiune ce avea să fie cunoscută drept „Duminica Neagră“. Probleme apar de la început pentru soldații americani, încă dinaintea săvârșirii atacului propriu-zis : un avion din Grupul 98 se prăbușește imediat după decolare, un altul pică în Marea Mediterană, iar apoi 15 avioane părăsesc misiunea din cauza problemelor tehnice. De asemenea, americanii întâmpină și erori de navigare atunci când comandantul-lider de formație al Grupurilor 93 și 376 ordonă un viraj prea devreme și Liberatoarele încep să se îndrepte spre București, nu spre Ploiești, unde sunt întâmpinate de altă Antiaeriană. Unii dintre piloți își dau seama, dar liderul de formație are radioul oprit (inițial, se stabilise tăcerea radio) și nu poate fi anunțat de grava eroare pe care tocmai ce o făcuse. Însă unele grupuri de avioane ating ținta și bătălia începe.

În defensivă, forțele române știu ceea ce urmează să se întâmple, iar relatările generalului (r) Teodor Temelcu (sublocotenent în 1943) sunt revelatoare: „Prima luptă cu bombardierele americane am avut-o la 1 august 1943, care a căzut într-o zi de duminică. Era o frumusețe de zi, cu soare. Dar pentru noi, cei care eram în dispozitiv, nu era zi liberă. Bateria era permanent asigurată pentru tragere“. Forțele antiaeriene sunt anunțate de germani, care au stații de radiolocație în Balcani, că „o mare formație de avioane traversează Mediterana și se îndreaptă spre Europa. Nu știa nimeni unde anume va lovi... Dar, din momentul în care s-a precizat direcția, informațiile au început să curgă de la Centrul de informare de la Păulești“. „Americanii au venit zburând la altitudine foarte joasă. Au coborât imediat după ce au trecut Dunărea. Chiar dacă radarele nu le-au mai putut urmări“, continuă generalul (r) Teodor Temelcu, „cercetașii din zona de sud a țării ne informau că avioanele zboară jos. Știind acest lucru, noi ne-am reglat focoasele proiectilelor să facă explozie la o distanță de 1.000 de metri de la plecarea din tun”.

Forțele Aeriene Române sunt pregătite și îi așteaptă pe americani cu o mare surpriză, întrucât nu știu faptul că fiecare baterie de tunuri de calibru 88 mm avea și o secție de trei tunuri de calibru 20 mm, ceea ce s-a tradus într-o defensivă de proporții: „Noi nu am fost luați prin surprindere de acest atac, care a avut loc dinspre vest spre est. Dar a fost acel moment unic ca tu, fiind la tun, și trăgând în avion, să-l vezi pe mitraliorul de pe bombardier cum trage în tine, iar din afetul tunului ricoșau cartușele. Era un adevărat spectacol... de la țeava tunului la bombardier erau sub o sută de metri. Dar totul se întâmpla în fracțiuni de secundă, pentru că viteza lor era foarte mare. (...) Avioanele defilau foarte repede prin fața bateriei și trebuiau trimise cât mai multe proiectile din cel mai scurt timp. Așa a fost la 1 august 1943“, își încheie generalul relatarea.

După încetarea raidului, cifrele sunt colosale pentru singurul bombardament la altitudine joasă condus de Aliați: 308 – uciși și dispăruți , 208 militari americani devin prizonieri de război în România, Bulgaria sau sunt internați în Turcia. De fapt, 70 de răniți devin prizonieri în țara noastră. Totodată, aeronavele care se întorc în Libia transportă și ele 54 de răniți. „În România, 15 militari români și germani au fost uciși, iar 48 au fost răniți. Din nefericire, 80 de civili români au murit, majoritatea în urma prăbușirii accidentale a unui B-24 care a lovit închisoarea pentru femei din Ploiești; au fost rănite în acest incident 170 de persoane. Pierderile de echipament militar ale românilor și ale germanilor au inclus 6 avioane de luptă, 8 tunuri antiaeriene și 12 baloane de baraj”, mai relatează locotenentul-colonel (r) Terrence G. Popravak în articolul „Ultima misiune pentru avionul Brewery Wagon”.

Soldații americani și prințesa română

Una dintre poveștile cu care au plecat soldații americani din România a fost cea a bombardierului Chatanooga Choo-Choo din Grupul 389, care a aterizat forțat în prundișul Prahovei, la Nedelea, în zona drumului național care lega Câmpina de Ploiești. Din cei nouă oameni de la bord, opt au supraviețuit datorită deciziei bune a pilotului Robert J. O’Reilly.

După mai mulți ani, unul dintre supraviețuitori, mitraliorul Richard W. Britt, își aducea aminte momentele când se afla prins sub greutatea turelei superioare: „Când m-au scos afară, pielea de pe mâini mi se făcuse mănușă. Arsesem fără foc. Aveam arsuri de la benzina în care zăcusem aproape patru ore...“. Britt și-a amintit că o femeie cu trăsături elegante și care știa engleză la perfecție a venit la el și l-a întrebat cum se simte: „I-am arătat mâinile şi i-am spus că sunt ars. Mi-a descheiat nasturii de la cămașă şi mi-a privit pielea. Era numai băşici. Au venit nemţii să mă ia. Femeia care vorbea englezește ştia şi germana. Iar asta era singura limbă străină în care mă mai descurcam şi eu. A parlamentat, le-a explicat că eram prizonierul românilor, nu al lor, că aveam nevoie urgentă de îngrijiri medicale, dar, până la urmă, i-a trimis la dracu’ şi m-a urcat în maşina ei, un «Lincoln» 1937, cu care m-a transportat în viteză la spital, unde doctorii m-au uns şi m-au bandajat... Femeia aceea, cu care am rămas prieten tot restul vieţii, era prinţesa Ecaterina Caragea“.

Copilotul Ernest L. Poulson, bombardierul Alfred A. Romano şi mitraliorul Louis C. Mederios au fugit, cât timp prințesa îl ducea la spitalul din Filipești pe Britt. Au fost prinși însă mai târziu de către nemți și închiși într-un beci. Tot prințesa le-a fost salvarea. „Am pornit în direcţia munţilor, mergând, ca să nu fim văzuţi, numai prin lanurile de porumb... La un moment dat, am auzit în urma noastră împuşcături. Aveam asupra mea un pistol Colt 45. Ar fi fost inutil să ripostăm. Toţi eram răniți. Ne-am predat. Nemţii. Percheziţie. Înapoi, la epavă, cale cam de un sfert de milă – doar atât reuşiserăm să ne depărtăm. (...) După un timp, a apărut o doamnă de vreo cincizeci de ani, însoţită de un pluton de soldați români, care au făcut tot posibilul şi ne-au scos de acolo. Ţăranii ne-au dat pâine, lapte, brânză, ouă, fructe. Nu mai mâncasem nimic de când plecasem de la Benghazi. Doamna aceea ne-a spus că Britt fusese scos din epavă şi dus la spital. Era prinţesa Caragea. Am reuşit să-i strecor în palmă moneda mea de aur, de douăzeci de dolari, pe care o ascunsesem la percheziţie. Mi-a promis că va informa Crucea Roşie Internaţională despre situaţia noastră“.

În august 1943, după ce câmpurile petroliere de la Ploieşti au fost bombardate, Ecaterina a cazat în spitale sute de soldaţi şi mai apoi i-a ajutat să fugă din România. De aici, americanii i-au dat numele de „Îngerul de la Ploieşti“ , dar i s-a mai spus şi „Mrs Blue Cross“, datorită uniformei de asistentă în culorile albastru şi alb, cu care era îmbrăcată la spitalul la care îngrijea soldaţi.

Pilotul, mareșalul și Regina

Unul dintre echipajele care avea misiunea de a bombarda rafinăriile de la Ploiești era bântuit de ghinion încă de la început, fiindu-i desemnat un B-24 botezat „Brewery Wagon“, un bombardier cu istoric în probleme tehnice. Avionul pilotat de locotenentul John Dudley Palm este primul avion american B-24 doborât în România în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, iar o parte din echipajul aflat la bord nu supraviețuiește atacurilor antiaeriene și prăbușirii, în timp ce pilotul este rănit grav, piciorul drept fiindu-i spulberat sub genunchi. Transportat la o clinică privată din București, locotenentul este vizitat de „un om mic de statură“ care se dovedește a fi însuși mareșalul Antonescu, potrivit articolului semnat de Terrence G. Popravak Jr. Dar a doua zi, pe 2 august, are o întâlnire cu totul aparte: Regina-mamă Elena și Regele Mihai vin la căpătâiul suferindului. Se pare că Regina chiar îi solicită doctorului care coordonează clinica privată să îl mute pe prizonierul rănit într-o rezervă, iar la o săptămână după, mai mulţi prizonieri americani răniți sunt duși de la București la Spitalul Regal din Sinaia.