Cum a ajuns o româncă din București să devină o actriță contesă mai cunoscută în Franța decât celebra Greta Garbo.

Supranumită regina pieselor bulevardiere, Elvira Popescu – botezată mai târziu de francezi Elvire Popesco – și-a început cariera de actriță în Bucureștiul începutului de secol XX, când atât teatrul, cât și cinematografia erau în plin avânt, și și-a încheiat-o la Paris, acolo unde avea să moară pe 11 decembrie 1993, la 99 de ani de viață și peste 65 de carieră. Anul acesta se împlinesc 30 de ani de la moartea celei care avea să fie o bine-cunoscută artistă a marilor teatre din Paris, o figură centrală în jurul căreia roiau nume intrate în istorie – Jacques Chirac, Christian Dior, Alain Delon – și una dintre cele mai frumoase actrițe ale cinematografiei franceze.

Născută pentru lumina reflectoarelor

Ziua de 10 mai, rămasă în memoria românilor drept Ziua Regalității și Ziua Independenței României, avea să capete în 1894 încă o semnificație pentru familia unui comerciant din Colentina sfârșitului de veac: nașterea unei fiice, viitoare contesă de Foy, Elvira Popescu . Câțiva ani mai târziu, data nașterii se dovedește a fi una premonitorie. Micuța Elvira avea să își descopere talentele artistice încă din copilărie și, chiar dacă vremurile nu erau favorabile dezvoltării unei cariere pentru femei, a primit susținerea familiei, în principal a tatălui și unchiului ei, actorul Ion Nicolescu. Astfel, mai târziu, anii de studiu o regăsesc la Conservatorul bucureștean unde învață meseria de la numele mari ale scenei artistice românești: Aristizza Romanescu și Lucia Sturdza Bulandra.

După formarea sub îndrumarea elitei teatrului, Elvira Popescu obține încă de la începutul carierei – lucru rar întâlnit – roluri principale în piesele de teatru care se montau pe scena bucureșteană, debutând în rolul Ilenei Cosânzeana din „Înşir’te mărgărite“ de Victor Eftimiu. Pentru o perioadă a jucat pe scena Teatrului Excelsior, în a cărui conducere s-a aflat mai târziu fiind numită directoare artistică, iar apoi, datorită abilităților administrative dovedite, ajunge să fie unul dintre fondatorii Teatrului Mic. Câțiva ani mai târziu, la Paris, devine directoare la Théâtre de Paris şi la Theatre de Marigny. Tot la începutul carierei este distribuită și în primul film românesc – „Independența României“ – în care joacă rolul unei țărăncuțe.

Cariera fulminantă a Elvirei se împletește cu o viață amoroasă de film: o primă căsătorie cu actorul de comedie Aurel Athanasescu dă naștere rodului iubirii dintre cei doi, singura fiică a actriței – Tatiana Cornelia, dar se sfârșește printr-un divorț; o a doua căsătorie cu Ion Manolescu-Strunga, ministru de Finanțe și Agricultură la acea vreme, se încheie tot prin despărțire, iar cea de-a treia, cu baronul francez Maximilien Sébastien Foy, îi aduce mai târziu un nou titlu: contesă de Foy.

Drumul spre cucerirea publicului francez a început pentru viitoarea Elvire încă din 1923, când pleacă într-un turneu în Franța cu piesa de teatru „Patima roșie“. Se presupune că în această perioadă îl întâlnește pe celebrul autor de vodeviluri Louis Verneuil, alături de care va trăi o tumultuoasă poveste de dragoste, chiar tragică pentru autorul care s-ar fi sinucis în 1952 din cauza artistei. În căutarea perfecționării în carieră, Elvira se hotărăște să se stabilească în Franța, fiind angajată de Verneuil la Theatre de la Michodière din Paris, unde, în prezent, o sală îi poartă numele. Aici cucerește publicul parizian încă de la început, în ciuda faptului că limba franceză nu îi venea atât de natural, fapt care la rândul lui i-a adus faima: lumea s-a familiarizat imediat cu „L’accent d’Elvira Popesco“. Succesul parizian a venit repede, reușind un rol de excepție, ea fiind protagonista piesei „Ma Cousine de Varsovie“. Toți criticii de teatru din Paris au fost uimiți de talentul româncei de care nu mai auziseră până atunci, iar elogiile nu au întârziat să apară. Astfel, bucureșteanca a devenit cunoscută drept „Reine du Boulevard“ – denumire ce mai târziu avea să devină titlul unei cărți pe care autorul Charles Ford i-a consacrat-o –, dar și sub numele de „Notre Dame du Théâtre“ sau „Monstre Sacré“. În decurs de doar zece ani, perioadă în care joacă în mai multe piese, majoritatea scrise de Louis Verneuil special pentru ea, Elvire Popesco devine un nume mai cunoscut în Franța decât cel al celebrei actrițe Greta Garbo.

„Cuceritoarea Parisului“, refuzată de români

Chiar dacă se stabilește în Franța unde se bucură de un succes nemaiîntâlnit, Elvira nu își uită confrații din România și joacă și pe scena Teatrului Național. Un articol din ziarul „Dimineața“, intitulat „Elvira Popescu în Capitală“, îi anunța pe români că „Între malurile Senei și țărmurile Mării Negre, cuceritoarea Parisului face un popas la București“. În 1924, când se întoarce la București pentru o perioadă, jurnaliștii de la revista de teatru „Rampa“ sunt cei care o prezintă pe Elvira Popescu dincolo de imaginea artistei consacrate. „Elvira Popesco soseşte marţi, soseşte joi, soseşte vineri!... Nu a sosit decât sâmbătă seară și, abia debarcată din «sleeping»-ul care o adusese de pe malurile Senei, unde a cunoscut beţia celui mai glorios triumf, Elvira Popesco a apărut la Înviere, la Biserica Kreţulescu“, se menționa în articol. Artista, mânată de spiritul românesc pe care și l-a întreținut toată viața, revine pe plaiurile mioritice să celebreze una dintre cele mai importante sărbători: Paștele.

Tot din acest articol aflăm că artistei îi plăcea să se înconjoare de bun gust, de oameni talentați, dar și de oamenii dragi sufletului ei pe care nu îi uitase, dând dovadă că succesul dintr-o altă țară nu îți întinează originile și sufletul românesc: „Urc câteva trepte și pătrund în minunatul hall pe pereţii căruia atârnă, grele și sumbre, covoarele persane care de altfel îneacă odaia acoperind parchetul, alunecând pe divanuri, agățându-se pe scări şi cedând ici colo câte un locşor tablourilor, multe şi preţioase... Din două vase înalte, crengi de liliac îmbălsămează atmosfera hallului, luminat de două-trei veilleuze tupilate cu mult gust în acest decor de feerie orientală... Abia când ochii mi se obișnuiesc cu întunericul observ că nu sunt singur... Artişti şi scriitori, prieteni şi rude ale Elvirei, o aşteaptă şi dânşii“.

Cu pălărioara pe cap, „părul într-o lucioasă dezordine“, purtând o „rochiță scurtă de mătase neagră, cu o centură de metal“, celebra Elvira își întâmpină oaspeții cu căldură și familiaritate și îi cinstește cu lichior, cum altfel decât frațuzesc – Cointreau. Voia bună și discuțiile curg natural în cercul de prieteni ai Elvirei care sunt curioși să afle ce planuri are marea actriță. Astfel descoperim că vizita în România are loc în timpul unui turneu mai amplu, în care urmează să joace la Viena și Londra: „Pe urmă, nu ştiu. Aş vrea să mă odihnesc, undeva, într-un loc liniștit, pe o plajă mică, în Bretania. Am propuneri de turnee în America de Nord și în Argentina... Aș vrea să le fac la toamnă. Nu știu însă cum mă voi putea aranja, fiindcă am încheiat un contract pe 5 ani cu Louis Verneuil, pentru teatrele din Paris“. Dorită de publicul de pe două continente, Elvira Popescu are un singur gând : să joace din nou pentru publicul bucureștean „care mi-e atât de drag, care cel dintâi m-a iubit și m-a încurajat și căruia voiam să îi depun prinosul succesului meu de la Paris“: „De aceea am şi scris camarazilor mei de la Teatrul Mic, crezând că vor voi să reia piesele în care am jucat... Mi s-a răspuns că până la sfârșitul stagiunii ordinea spectacolelor e încheiată! Regret foarte mult că voi trebui să plec iar în străinătate, unde mă cheamă angajamentele, fără a putea relua contactul cu publicul bucureștean, dar vina nu e a mea, ci trebuie căutată în altă parte...“, susținea cu mare regret tânăra actriță.

Nu de puține ori, Elvira Popescu, în plină glorie pe scena pariziană, continua să vorbească cu drag și dor de originile ei românești: „În primul rând, în fiecare seară eu mă rog în limba română, în limba poporului meu, şi ascult mereu muzică românească şi folclor românesc. Eu sunt româncă. Când am venit aici, puteam să mă bucur de cele mai mari plăceri. Dar m-am sacrificat cu totul pentru munca mea ca să nu mă fac de ruşine, să nu se spună ceva neplăcut despre un actor român, pentru că asta am fost la început, o actriță româncă“, dezvăluia marea artistă într-un interviu din 1988 publicat în revista „Flacăra“.

Dragostea, bat-o vina

În timp ce în România fusese refuzată să joace pe scena bucureșteană, în Franța îi erau aduse elogii necontenite: „Când apărea Elvira Popescu pe scenă, un fluid magnetic străbătea sala. Orice piesă, oricât de slabă, căpăta viaţă, şi orice spectacol începea să strălucească. Spectatorii nu o lăsau să plece de pe scenă, iar aplauzele şi bisurile nu mai conteneau“, scria criticul de film Jerzy Toeplitz despre artista română. De asemenea, și scriitorul Tristan Bernard o descria drept „un pahar de șampanie cu lacrimi în partea de jos“.

Colaborarea dintre Louis Verneuil și Elvira Popescu depășea granițele actoricești, devenind și o tumultuoasă poveste de dragoste care a dăinuit mai mulți ani. Se pare că apropiații lor, dar nu numai, se obișnuiseră să îi vadă certându-se în public, pe stradă, în hoteluri și chiar în culisele teatrelor. „După ei s-a inventat cuplul Elizabeth Taylor-Richard Burton, notoriu pentru certurile în văzul tuturor. Elvira şi Louis au făcut asta cu 40 de ani înainte. Își aruncau vorbe grele în public, pe geam, în hotel, îşi aruncau mănuşile peste faţă, apoi plecau cu Rolls-Royce-urile. Ea era orbitor de elegantă, cu pene şi smaralde, întotdeauna blondă şi strălucitoare. Publicul era fascinat de ea, Elvira monopolizase ziarele pariziene“, notează presa franceză contemporană.

O adevărată vedetă a timpurilor ei, Elvira Popescu era în atenția presei nu doar datorită talentelor sale, ci și a vieții amoroase care ajungea în paginile ziarelor. Astfel, după o perioadă în care reușise să ajungă în America, așa cum îi fusese dorința ani de-a rândul, relația cu Verneuil se încheie, iar presa titrează că dramaturgul s-ar fi sinucis în 1952, la doar 59 de ani, din dragoste pentru Elvira Popescu. În două dintre testamentele celui care îi dedicase numeroase piese de teatru, Elvira Popescu este declarată moștenitoarea lui, așa cum și instanța judecătorească din Franța avea să o declare mai târziu în urma unui proces.

Elvira Popescu, în căutarea emoției și dragostei pe care le reda atât de bine pe scenă și pe marile ecrane, s-a îndrăgostit iremediabil de baronul francez Maximilien Sébastien Foy, care avea să o facă ulterior contesă de Foy și să îi lase o avere impresionantă din care făcea parte și o proprietate la Mezy-sur-Seine, Yvelines.

„Delicioasa fiică a României“, înconjurată de celebrități

Încă din primii ani în Franța, numele Elvirei Popescu apărea în paginile marilor ziare ale vremii, iar viața ei îi fascina pe francezi. Una dintre dovezile succesului pe care l-a cunoscut actrița română în perioada interbelică la Paris este un articol publicat la începutul lui 1938 în ziarul „Le Petit Parisien“. Succesul artistei a atras atenția și presei din țară care, la câteva zile după, a tradus articolul publicându-l în revista „Realitatea Ilustrată“. Ziaristul francez Leon Groc notează că „adevărata Elvira Popescu este aceea de pe scenă sau de pe ecran“ și că „ea nu are totuși nimic afectat sau teatral“. De asemenea, el este cel care observă că în biroul artistei, aflat în apartamentul ei din Bois de Boulogne din Paris, se află numeroase fotografii ale unor celebrități ale vremii, toate fiind semnate de acestea: dramaturgul Georges de Porto-Riche, poetul și dramaturgul Jean Richepin, cântărețul de operă rus Feodor Ivanovich Chaliapin, actorul Maurice Chevalier, coinventatorul primului aparat de filmat Louis Lumière, actrița italiană Eleonora La Duse și mulți alții.

Printre portretele de seamă cu autograf și dedicații care decorau biroul actriței, jurnalistul francez remarcă unul aparte pus pe masă „într-un cadru strălucitor“: cel al Reginei Maria „cu o dedicație și o semnătură energică“. De asemenea, în biblioteca Elvirei, dintre toate cărțile se remarcă un volum special – singurul în limba română – scris de Regina Maria. Se pare că actrița era de fapt o favorită a Familiei regale: se spune că Regele Ferdinand s-ar fi îndrăgostit de ea și i-ar fi scris scrisori de dragoste, Regina Maria ar fi îndrăgit-o, în timp ce Carol al II-lea și Elena Lupescu o considerau o apropiată, mai ales în anii de exil. „Elvira Popescu se află în acelaşi tren cu mine. Ea a venit să mă vadă. Se duce în America să-şi încerce norocul. Îmi place Elvira şi-i înţeleg pe bărbaţii care o găsesc o Leckerbissen (n.t. – delicatesă, trufanda, în germană). Sunt sigură că şi eu aş simţi acelaşi lucru, dacă aş fi bărbat“, nota Regina Maria pe 16 aprilie 1923 în timp ce făcea o călătorie cu trenul prin Europa.

Președinții Franței, oaspeții Elvirei

Jurnalistul francez este cel care mai dezvăluie o latură a Elvirei Popescu, cea a vieții personale în care prieteni îi sunt oameni importanți ai timpurilor, și o numește „delicioasa fiică a României“: „Elvira Popescu ia rareori masa la ea acasă și foarte rar singură. Are numeroși amici, nu numai în lumea teatrului, ci și în lumea politică și diplomatică“. Mai târziu, când nu mai putea urca pe scenă, iar artroza o chinuia cumplit, actrița fiind nevoită chiar să folosească un baston pe care îl purta ca pe un accesoriu aparte, vila ei de la Mezy-sur-Seine, Yvelines – moștenire primită de la conte – era locul în care artiștii și politicienii se reuneau, în care scriitorii, actorii de teatru sau de film și scenografii dezbăteau idei, puneau la cale direcțiile artistice. Mai târziu, în 1985, după ce actrița părăsește vila din Mezy, protipendada se mută în apartamentul pe care îl avea pe Avenue Foch, în Arondismentul 16 din Paris. Printre cei care erau nelipsiți de la adunările cultural-artistice ale româncei se regăseau și baronul francez Guy de Rothschild, Jacques Chirac – cel care avea să fie președinte al Franței timp de 12 ani –, celebrul creator de modă Pierre Cardin, dramaturgul André Roussin, dar și politicianul francez Valéry Giscard d'Estaing, care de asemenea avea să devină președinte al Franței în perioada 1974-1981.

Însă, chiar dacă cea mai mare parte din viață și-a trăit-o pe meleagurile Franței de care se îndrăgostise iremediabil, România îi rămâne în suflet până la sfârșit. În 1971, când Nicolae Ceaușescu face o vizită în Franța, Elvira Popescu declara la recepția oficială: „Datorez Franţei tot ce am realizat profesional, dar nu pot uita că o parte din mine a rămas în România“. De asemenea, și într-un interviu pentru Radio România Cultural își exprima aprecierea și dragostea pentru poporul român: „Mi-e dor de voi, am iubit ţara extraordinar, nu pot să spui că nu mă gândesc cu cea mai mare dragoste, cu cel mai mare respect de ţară şi de toţi actorii pe care i-am cunoscut. Am avut pentru ei şi astăzi am păstrat vorbă cu vorbă, fraze cu fraze bine ţinute, toate piesele le am în creier, actorii, jocul lor... Vă spun, mi-e dor de ducă... Parc-aş vrea să vie vântul să mă ia şi să mă ducă...“.

După o carieră întinsă pe decenii atât în teatru, cât și în film, unde a jucat sub bagheta regizorală a lui Jean Cocteau, avându-l partener pe Alain Delon în filmul „Plein soleil“, după ce a primit recunoaștere în Franța fiind distinsă cu prestigiosul Premiu „Molière“ pentru cea mai bună actriță și după ce a primit de două ori ordinul Legiunea de Onoare, una dintre cele mai înalte distincții ale statului francez, artista a devenit și membru de onoare al Academiei Române în 1993. Astăzi, în România, cinematograful Institutului Francez din București îi poartă numele în varianta franțuzească: „Elvire Popesco“.