Anul acesta se împlinesc 350 de la nașterea și 300 de ani de la moartea lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei, mare cărturar și erudit. Având o viziune umanistă, el a devenit prietenul împăratului Petru cel Mare în încercarea de a conduce o țară pe care o voia independentă, dar eșecul său a declanșat înăsprirea condițiilor impuse de Imperiul Otoman prin instaurarea domniilor fanariote.

Anul acesta se împlinesc 350 de ani de la nașterea lui Dimitrie Cantemir, domn al Moldovei și mare cărturar al umanismului românesc. Născut pe 26 octombrie 1673, Dimitrie, fiul cel mic al lui Constantin Cantemir (domn al Moldovei în perioada 1685-1693), avea să devină ani mai târziu un vizionar în ceea ce privește politica internă și externă a Moldovei, cu precădere datorită anilor în care s-a dedicat învățării și cultivării în diferite domenii ale cunoașterii. Mai degrabă cunoscut pentru cea de-a doua și ultima domnie, activitatea creatoare și literară a lui Cantemir a jucat un rol decisiv în cultura română, cărturarul fiind considerat chiar „un erudit de faimă europeană“ și „un Lorenzo de Medici al nostru“, potrivit marelui istoric literar George Călinescu.

Enciclopedist, etnograf, geograf, filosof, istoric, lingvist – acestea sunt doar câteva dintre „titulaturile“ care îi sunt atribuite lui Dimitrie Cantemir pe lângă cea de domn. Deschiderea acestuia spre cunoaștere l-a ajutat în anii maturității, ai domniei și reformelor, să devină prieten cu Petru cel Mare, care, în anii exilului, i-a fost și temnicer și protector deopotrivă.

Un domn cu intenții ascunse

Școlit și format la Constantinopol, dar nu numai, în anul 1710, Dimitrie este numit de Înalta Poartă domn al Moldovei în încercarea Imperiului Otoman de a controla scena politică din zona Țărilor Române, unde Constantin Brâncoveanu era suspectat de trădare prin alierea cu rușii. Experiența lui pe tronul Moldovei era aproape inexistentă, acesta conducând anterior țara timp de o lună, în perioada martie-aprilie 1693, chiar după moartea tatălui său, dar, nefiind confirmat în domnie de către Imperiul Otoman, a fost nevoit să renunțe la conducerea țării. Însă această foaie albă în istoricul lui de domn a fost mai degrabă un motiv de încredere al Porții în el, având în vedere și faptul că Dimitrie își petrecuse ani întregi în Constantinopol, unde își câștigase simpatizanți, chiar dacă mediul acela nu era tocmai pe placul sau mai degrabă pe inima lui.

Numirea lui Dimitrie Cantemir ca domn al Moldovei se face într-o perioadă dificilă pentru Înalta Poartă, căci la conducerea țării se perindau diverși domni sau căimăcămii (locotenențe domnești), iar la granița de sud, în Țara Românească, domnul Constantin Brâncoveanu, aflat pe tron de 22 de ani, era suspectat de trădare și aliere cu rușii. Otomanii aveau nevoie de stabilitate la granița de nord cu Imperiul Rus (văzut ca apărător al creștinismului), tocmai de aceea nici nu i-ar mai fi cerut tradiționalul bir pe care fiecare domn trebuia să îl plătească Porții după urcarea pe tron. Însă cea mai mare teamă a otomanilor, trădarea, avea să devină realitate câteva luni mai târziu, în 1711, până la acel moment Cantemir fiind preocupat să schimbe politica internă și implicit viața supușilor săi. „Că așa arăta de bun și de blând, încât tuturor le era ușa sa deschisă și era nemăreț de vorovea cu toți copiii“, notează cronicarul Ion Neculce, contemporanul lui Cantemir, în volumul „Letopisețul Țării Moldovei“.

În fapt, de îndată ce urcă pe tron, Cantemir începe să pună în aplicare diverse reforme fiscale, printre care și eliminarea desetinei – o taxă de 10% din produse, în special din stupi. Totodată, încearcă să-i destabilizeze pe marii boieri care joacă un important rol politic în susținerea la tron sau decăderea domnului, mulți dintre ei fiind de fapt „cumpărați“ de Poartă. Astfel, începe să îi favorizeze din ce în ce mai puțin în timp ce încearcă să îi ajute pe oamenii mai săraci, dând privilegii diferitelor bresle (asociații de meșteșugari). Chiar dacă a fost un adept al domniei autoritare, în plan social, Cantemir s-a opus cu vehemență transformării țăranilor liberi în șerbi – țărani dependenți de stăpânul feudal.

Înțelegând că totuși are nevoie de un puternic sprijin pentru o domnie lungă, roditoare și poate chiar eliberată de sub jugul otoman, Cantemir își îndreaptă atenția spre biserică și ortodoxie și reia pentru țară mai multe mănăstiri mari și bogate închinate patriarhiei din Ierusalim – Bistrița, Tazlău, Probota. Bineînțeles, apropierea de credința și de biserica ortodoxă va fi un mare atu pentru el mai târziu, în fața lui Petru cel Mare , considerat la nivel european un apărător esențial al creștinismului în fața expansiunii Imperiului Otoman și a islamului.

Drumul spre independență

Chiar dacă se afla sub aripa Porții Otomane, Cantemir înțelege importanța unei armate strașnice pe care încearcă să o construiască, astfel că recrutează oameni din păturile mijlocii ale societății, formând în ajunul războiului militar ruso-turc din 1711 mai multe unități militare din mercenarii români întorși în Moldova. Chiar dacă este domn de doar câteva luni, Cantemir încearcă să dirijeze politica externă a țării spre Imperiul Rus, în primul rând pentru că încerca să scoată Moldova de sub dominația otomană, dar și pentru că împărtășea același valori din sfera absolutismului luminat cu Petru cel Mare. Astfel că, pe 2 aprilie 1711, încheie cu împăratul un acord secret de alianță cunoscut sub numele de Tratatul de la Luțk. Deși cea mai mare parte a populației și-a arătat susținerea față de această înțelegere, în rândul boierilor nemulțumirile au fost vădite, deoarece documentul preciza o domnie pe viață și ereditară a neamului Cantemirilor, ceea ce ar fi adus cu sine o diminuare a puterii boierilor pe scena politică a țării. Cronicarul Ion Neculce, boier fiind la rândul său, consemnează în lucrarea menționată anterior faptul că în momentul în care Dimitrie Cantemir îi anunță că Moldova a trecut de partea rușilor în războiul cu turcii, boierul Iordache Ruset îl atenționează: „Te-ai cam grăbit, măriia ta, cu chiematul Moscalilor“. Tratatul, atât de contestat de boierii pro-Poartă, avea să aibă o valabilitatea foarte scurtă, de doar patru luni, expirând odată cu înfrângerea suferită de armata rusă susținută de trupe moldovene în cadrul Bătăliei de la Stănilești.

O domnie ereditară frântă brusc

Semnat în secret, la Luțk, de Petru cel Mare și ministrul său, contele Golovkin, tratatul prevedea ca toată puterea să fie la domn, „după vechiul obicei moldovenesc“, dar și faptul că Scaunul Moldovei va fi transmis pe cale ereditară. Totodată, chiar dacă își menținea independența și chiar urma să își recupereze anumite teritorii transformate de otomani în raiale, Moldova trecea sub protecția Imperiului Rus. De partea cealaltă, țarul se angaja ca niciun moștenitor al tronului rusesc să nu aibă dreptul să pună domn în Moldova și nici pe pământul muntenesc, așa cum făcuseră otomanii ani la rând și cum aveau să facă în secolul XVII, perioada domniilor fanariote.

Totodată, potrivit tratatului, domnul Moldovei trebuia să se alăture cu armata oastei ruse în timpul războiului cu Înalta Poartă, însă, după încheierea păcii, Moldova urma să aibă în continuare protecția Imperiului Rus, care își proclamase ca scop al războiului eliberarea tuturor popoarelor creștine subjugate de Imperiul Otoman.

Bătălia de la Stănilești

După alierea și cu Constantin Brâncoveanu aflat pe tronul Țării Românești, Petru cel Mare atacă Imperiul Otoman, iar în iunie 1711 ajunge la Prut cu o mare parte din armata sa. Cu acest prilej, țarul este invitat la Curtea de la Iași, unde petrece trei zile și vizitează trei mănăstiri, printre care și „Trei Ierarhi“, unde două secole mai târziu sunt depuse rămășițele domnului Dimitrie Cantemir. „...caimacamii, împreună cu alți boieri și orășeni mai bătrîni de cinste și mitropolitul cu tot clirosul, i-au ieșit cu toții înainte, afară din Iași, și frumos tîmpinîndu-i, l-au primit cu toată inima...“, consemnează Ion Neculce despre primirea țarului Petru cel Mare.

O lună mai târziu, are loc bătălia de la Stănilești : 40.000 de ruși și români sunt înconjurați de armata marelui vizir Mehmed Pașa care însuma 200.000 de ostași. În cele din urmă, sorții au jucat în favoarea Porții. În „Istoria Țării Românești de la octombrie 1688 pînă la martie 1717 (Cronica anonimă)“, cunoscută și sub denumirea de „Anonimul Brâncovenesc“, se consemnează una dintre posibilele cauze care au dus la înfrângerea armatei ruse și celei moldovenești de către trupele otomane, respectiv lipsa hranei: „Țariul încă cu oastea lui pogorîndu-se pe Prut în jos cu Dumitrașco Vodă Cantemir, care se hainise de către turci, acolo mai jos de Huși, în niște locuri rele, le-au eșit înnainte turcii, tătarii, sfeții cîți era și i-au ocolit din toate părțile și le-au dat război foarte tare; ei încă au slobozit focul ca niște viteji în 2-3 zile pînă ce au sfârșit pita de nu avea ce mînca. Deacii au strigat la pacea și s-au rugat turcilor să le dea de mîncare, care turcii priimind și ei pacea, dîndu-le moscalii Azacul cetatea carea este în gura apei Donului de întră în marea ce să chieamă Meotis și alte cetăți și le-au dat turcii făină, pesmed de le-au prins foame. Și cu această rușine s-au întors țariul cu ai lui la țara-și“.

Între întemnițare și protecție în Rusia lui Petru I

Bătălia de la Stănilești a fost decisivă pentru soarta lui Cantemir și a neamului său, care a fost nevoit să plece în exil, în Rusia. Ultima zi petrecută de Cantemir în Iași este cea de 16 iulie, atunci când pleacă spre satul Semeni (astăzi raionul Ungheni din Republica Moldova), unde se întâlnește cu Petru cel Mare. Astfel începe exilul domnului, căruia i s-au alăturat și alți mari demnitari moldoveni, printre care: hatmanul Ion Neculce, marele ban Savin Zmuncilă, marele paharnic Gheorghiță Mitre, marele portar Iordachi Aristarh, marele comis Pavel Rugină, vornicul Ilie Abaza, serdarul Mogâlde.

Odată ieșit cu forța de pe scena politicii din Moldova, Dimitrie Cantemir își îndreaptă din nou atenția spre cunoaștere și învățătură , dorindu-și să viziteze marile centre culturale ale Europei, crezând că are libertatea să călătorească. În fapt, înțelegerea cu Petru I al Rusiei prevederea o libertate de mișcare în marile orașe creștine din Europa pentru toți cei din neamul Cantemirilor, însă odată ajuns în Rusia, Dimitrie își dă seama că acest lucru nu este valabil și pentru el, iar timp de 12 ani – până la moartea sa – trăiește într-un fel de prizonierat relaxat.

Totuși, țarul nu și-a uitat vechiul aliat creștin, astfel că îi dăruiește mai multe moșii, inclusiv una lângă Harkov, unde este înconjurat de moldovenii care l-au urmat în exil – de la oșteni și țărani, la mazilii – boieri rămași fără funcții. În fapt, domeniul care îi este acordat va fi redenumit câțiva ani mai târziu, sub conducerea țarinei Ecaterina a II-a, Dmitrovsk. În Rusia își continuă activitatea literară începută încă de pe vremea când era capuchehaie – reprezentant la Constantinopol al fratelui său Antioh, domn al Moldovei la acea vreme. Astfel, în perioada 1714-1716 scrie în latină lucrarea „Istoria creșterii și descreșterii Imperiului Otoman“, care conține importante informații despre istoria imperiului, cauzele care pot duce la decăderea acestuia, dar și relatări ale unor evenimente de importanță istorică la care și Cantemir fusese martor. Toate aceste informații de o importanță capitală (dat fiind contextul acelor timpuri, când restul Europei nu prea avea acces la ce se întâmplă în interiorul Imperiului Otoman), dar și propria experiență în inima imperiului, l-au determinat pe țar să îl facă consilier secret al său în problema Orientului. De asemenea, la doar o lună după începerea exilului, pe 1 august 1711, Petru I îi acordă titlul de „principe serenissim al Rusiei“.

În căutarea adevărului

Cantemir încearcă să se delimiteze de viața politică și să își adâncească studiul, activtitatea lui de cărturar aducându-i în 1714 statutul de membru al Academiei din Berlin. Ulterior acestui moment scrie două opere de căpătâi pentru istoria scrisă a Moldovei și Țării Românești: „Descriptio Moldaviae“ (1714-1716) – scrisă în latină, la cererea Academiei – și „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor“ (1719-1722), de asemenea în latină, fiind de fapt și ultima sa operă. În cea din urmă, cărturarul consemnează istoria poporului român de la origini până la înființarea Țării Românești și Moldovei (datate de el în secolul al XIII-lea), documentând toată această perioadă prin mai multe izvoare – peste 150 române și străine scrise în latină, greacă, poloneză și rusă –, dar și alte surse precum documente originale aflate în diverse cancelarii importante ale vremii. În această operă, Cantemir demonstrează romanitatea poporului român din cele trei teritorii istorice – Moldova, Țara Românească și Transilvania –, demonstrând astfel originea comună: „Înainte de toate, chiar dacă acest (neam) a fost împărțit în trei ținuturi de căpetenie, totuși toți se cheamă cu același nume de români, disprețuind, adică dând de-o parte numele de valahi, care le-a fost dat de către popoarele barbare. Căci românii care trăiesc și astăzi în Transilvania, deasupra fluviului Olt, în ținutul numit Maramureș, nu-și dau numele de valah, ci de români (martori imi sunt toți locuitorii tuturor națiilor din Transilvania). Cei din Valahia (pe care grecii din vremuri apropiate îi numesc ungrovlahi, iar noi, moldovenii, îi numim munteni – căci au luat în stăpânire mai multe locuri muntoase) își dau și ei la fel numele de români, iar țării lor de Țara Românească, adică în latinește: Terra Romana“.

Până la moarte, Cantemir și-a continuat cercetările referitoare la poporul român, fiind tot timpul în căutarea adevărului, așa cum și avea să scrie în „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor“: „Sufletul odihnă nu poate afla, pînă nu găseşte adevărul, care îl cearcă oricît de departe şi oricît de cu trudă i-ar fi a-l nimeri“. Viața lui Dimitrie Cantemir a fost marcată de această căutare continuă, de setea de cunoaștere și, nu în ultimul rând, de un umanism profund care i-a dominat viața politică, dar și pe cea literară.

Lect. univ. Laura Lazăr Zăvăleanu: „Cantemir visa să își recupereze tronul cu ceea ce considera că este cea mai mare forță a sa: propria erudiție“

„Weekend Adevărul“ a discutat cu lectorul universitar Laura Lazăr Zăvăleanu despre importanța lui Dimitrie Cantemir în literatura și cultura română, modul în care a împăcat lumea spirituală și pe cea materială în scrierile sale, dar și încercările lui de recuperare a trecutului tuturor românilor din cele trei teritorii istorice, făcând astfel un act de patriotism prin contribuția la crearea conștiinței de neam întregit.

„Weekend Adevărul“: Cum l-ați descrie pe Dimitrie Cantemir din punct de vedere al creațiilor sale? Ce ar trebui să știm despre el?

Lect. univ. Laura Lazăr Zăvăleanu: Este foarte dificil de ales un prim lucru pe care ar trebui să îl știm despre activitatea lui de cărturar. Dimitrie Cantemir poate fi considerat un homo universalis, un spirit renascentist cu valențe iluministe, ceea ce îl face greu de descris. El are imagine polifațetată: polihistor, artist, muzician, scriitor, etnograf, geograf, cartograf, antropolog, etnolog, lingvist, filosof, istoric al religiilor, politician, om al cetății. Toate aceste lucruri îi alcătuiesc unicitatea. Poate că ceea ce ar trebui să știm despre eruditul Cantemir este predispoziția și conștiința lui de inovator, întemeietor cultural. El este foarte conștient de elementele lipsă din spațiul cultural și științific românesc și încearcă să compenseze, să fie pionier în toate domeniile în care se lansează, dar de fiecare dată cu metodă și acribie științifică, având întotdeauna conștiința acută a așezării noastre în cataloagele lumii, în istoria largă în care neamul românesc și cele trei țări române – cu precădere Moldova – trebuie să fie încadrate. Și la cronicarii noștri Miron Costin , stolnicul Constantin Cantacuzino, apare aceeași obsesie: să nu fim uitați în istoria lumii. Tocmai aceste lucruri ar trebui să încercăm să le recuperăm de fiecare dată atunci când vorbim despre Cantemir, el construindu-și o operă cu sistem, mereu cu privirea întoarsă spre lumea Occidentului pentru care scrie în latină, dar și spre lumea bizantină/orientală pentru care scrie în greacă. De exemplu, în 1698, foarte tânăr fiind (n.r. – 24-25 de ani), tipărește „Divanul domnesc sau Gâlceava înțeleptului cu lumea“ într-o versiune bilingvă (română și greacă), astfel încât toți cărturarii care aveau acces la greacă să îl poată citi, mai ales ca reprezentant al spațiului românesc.

Cum a început înclinația lui spre cunoaștere și învățătură? Ce domenii ale cunoașterii îl interesau?

A început cumva dintr-o neajungere a tatălui său, Constantin Cantemir, un răzeș semianalfabet care urcă pe treptele ierarhice și ajunge domn. Constantin își dorește ca fiii lui să aibă acces la învățătură așa cum nu a avut el. Avem această imagine aproape idilică pentru noi, dar probabil familiară pentru viața privată a familiilor boierești românești, a tânărului Dimitrie, copil încă, care îi citește tatălui său din Biblie, îi traduce din slavonă și îi povestește din ceea ce citește în serile petrecute la Palatul Domnesc. Ne imaginăm cum tatăl își ascultă fiul cu mândrie părintească și cu speranța că va ajunge la rândul său un mare domn cărturar. Ni-l putem imagina pe micul Dimitrie bucuros să împărtășească cu tatăl lui, care achiziționase un exemplar din Biblia de la 1688 a lui Șerban Cantacuzino.

Între știință și spiritualitate

În același timp era preocupat și de spiritualitate? Cum i-a influențat opera?

Da, era preocupat de tot ceea ce avea legătură cu spiritul și sufletul, atât la nivel de principiu, cât și la nivel de trăire. Este fiul unui domn român, deci se pregătește să fie și el un bun domn creștin, urmând tradiția începută încă de dinaintea lui Neagoe Basarab – reprezentarea domnului ca ales al lui Dumnezeu pe Pământ. În buna tradiție ortodoxă, va merge la Constantinopol ca beizadea, unde va avea acces și la spiritualitatea orientală, musulmană, ceea ce de fapt îi întărește credința ortodoxă care implicit îi devine structură, principiu identitar, nu doar o simplă apartenență religioasă. De altfel, toate cărțile sale sunt impregnate de raportarea pe verticală spre o instanță divină. Spre exemplu, în „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor“ invocă la începutul volumului Sfânta Treime pentru a-i da inspirație, așa cum în Antichitate era invocată muza. Pe de altă parte, trebuie să fim foarte conștienți că este un tânăr cu studii umaniste din zona umanismului creștin, dar care are un spirit științific pe care și-l cristalizează în timp prin lecturi, studii și continuă receptare a tot ceea ce se scrie și se produce la nivel intelectual în spațiul cultural european occidental și oriental. Deci Cantemir are această deschidere spre cultura luminilor. Trebuie să îl vedem în dubla sa ipostază de umanist creștin, dar și de spirit științific, care reușește foarte bine să aducă împreună aceste valori.

Ne-ați putea da un exemplu de operă în care cele două se împletesc?

„Divanul sau Gâlceava Înțeleptului cu Lumea sau Giudețul sufletului cu trupul“ este exemplar pentru perspectiva dublei referințe: spiritualitatea creștin-ortodoxă și cea laică, filosofică a Antichității, dar și a spațiului politic al perioadei. Textul este exemplar tocmai prin modul în care așază sub semnul unei retorici impecabile această dispută. Cantemir propune de fapt un tratat de filosofie și îl invită pe cititor la un banchet al înțelepților, în care este martor la lupta dintre suflet și trup, între lume și înțelept și în urma căruia se remodelează spiritual. Acest tratat este modul prin care tânărul Cantemir, umilit de faptul că fusese ales domn al Moldovei pentru doar trei săptămâni, visează să recupereze tronul cu ceea ce consideră că este la momentul respectiv cea mai mare forță a sa: propria erudiție. Se prezintă prin acest „Divan...“ ca un foarte vrednic competitor în cursa pentru tronul Moldovei, ca un foarte bun viitor domn creștin, cu o erudiție excepțională și o axiologie morală și etică impecabilă. Știm deja că visul lui era absolutismul luminat și crearea imaginii unui prinț cu astfel de principii. Totodată, în lucrările de mai târziu, observăm și mai puternică conștiința de a prezenta celorlalți țara și neamul: „Descriptio Moldaviae“ și „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor“.

Aceasta fiind și ultima lui operă...

Prin aceasta reia foarte consistent istoria antică a României și nevoia de a ne încadra pe lângă toate celelalte țări, susținând că nu suntem mai prejos. Spre deosebire de stolnicul Cantacuzino sau de Miron Costin care deplângeau și simțeau umilința nescrierii propriei istorii, Cantemir își scrie propria istorie cu mândria celui ce își știe originile și îi cheamă ca martori sau mărturisitori pe toți istoricii care pot contribui la această întreprindere științifică fundamentală de mare amploare pe care o prezintă: „Hronicul vechimei a româno-moldo-vlahilor“. În această operă, recuperează întreaga istorie a românilor pentru a o prezenta nu numai altor neamuri, ci și românilor înșiși ca formă de definire de sine, făcând de fapt un act de patriotism. Este foarte important să recuperăm toate aceste elemente cu care ne-au înzestrat cultura și literatura noastră veche românească (premodernă), astfel încât să nu mai avem impresia că suntem săraci. De fapt, eram foarte sincroni cu foarte multe elemente culturale din spațiul european occidental sau oriental.