Cu o domnie de 25 de ani, pe care nu a dorit-o, dar care a fost una dintre cele mai bogate din istoria noastră, Constantin Brâncoveanu și-a creat o rețea diplomatică de la Veneția și până la Constantinopol. Acest lucru avea să-l plătească cu viața: atât el, cât și familia lui au fost executați de către otomani în urmă cu fix 310 ani.

În martie 1655, în mica bisericuță de lemn a lui Oprea Iuzbașa, Dealul Mitropoliei de mai târziu, era jale mare. Seimenii și dorobanții care s-au răsculat împotriva intenției domniei de a dizolva acest corp al mercenarilor uciseseră pe mari boieri, printre care și pe Papa Brâncoveanu, tatăl viitorului voievod Constantin Brâncoveanu. „S-a făcut o nemaipomenită vărsare de sânge. Dărăbanii seimeni nu s-au milostivit nici de boieroaicele însărcinate, nici de copiii nevinovați. Sărmanul domn Sava și Preda (bunicul lui Constantin Brâncoveanu) și-au răscumpărat viața cu mulți bani. I-au omorât fiul (Papa, tatăl lui Constantin Brâncoveanu). I-a rămas un nepot de la fiu (Constantin Brâncoveanu). În locul acestuia, slugile au dat un copil de țigan“, consemna A. Veress tragedia care se abătuse peste Țara Românească. Micul voievod avea doar un an.

Copilăria și-a petrecut-o în casa părintească din București, aflată în imediata vecinătate a Curții Domnești. Rămas fără tată la vârsta de un an, a fost crescut de mama sa, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino.

Numele său apare pentru prima dată pomenit în anul 1674, când iscălește ca al doilea postelnic, șeful Cancelariei domnești. După venirea la tron a unchiului său Șerban Cantacuzino, a început să urce rapid treptele ierarhice, notează S. Columbeanu și Radu Valentin în cartea „Constantin Brîncoveanu și epoca sa“. „Dacă am da crezare unor mărturii ale vremii, Brîncoveanu n-a dorit niciodată funcțiile publice, el era mai degrabă înclinat spre o viață tihnită, retrasă, pe care fabuloasa sa bogăție i-o putea oferi cu multă ușurință. Deși se pare că n-a alergat după funcțiile publice, meticulos cum era, s-a achitat foarte conștiincios de ele, bucurându-se de stima și respectul boierilor. Numai astfel ne putem explica de ce Șerban Cantacuzino, cu puțin timp înaintea morții sale, declara că cel mai indicat să-i moștenească tronul ar fi Constantin Brîncoveanu, în cazul în care fiul său, Gheorghe, n-ar avea vârsta potrivită“, scria Nicolae Iorga în volumul „Viața și domnia lui Constantin Vodă Brîncoveanu“. În anul 1674, el s-a căsătorit cu Marica, fiica lui Neagoe din Popești, nepoata lui Antonie Vodă, sporindu-și averea. De altfel, goana după moșii l-a urmărit toată viața.

În anul 1687 a urcat treapta cea mai înaltă a dregătoriilor statului și a fost numit vel-logofăt și, pentru a treia oară, ispravnic al reședinței București. Pe când deținea aceste înalte funcții, a dus la bun sfârșit negocierile purtate cu generalul Veterani pentru a preîntâmpina intrarea trupelor austriece în țară.

O coroană oferită, și nu luată

Moartea neașteptată a lui Șerban Vodă în anul 1688, despre care se spune că ar fi fost otrăvit de frații Mihai și Constantin, ajutați de Constantin Brâncoveanu, fapt contestat de Nicolae Iorga, care a pus moartea sa pe seama faptului că era bolnav, a dus la o criză internă. Desemnarea urmașului trebuia făcută cât mai repede, întrucât exista pericolul ca turcii să profite de ocazia ivită și, din necesități strategice impuse de războiul austro-turc, să numească domn pe un om care răspundea intereselor sale sau, și mai rău, să ocupe pur și simplu Țara Românească. Și din partea Imperiului Habsburgic venea același pericol: să încerce anexarea țării din considerente strategice și militare. Șerban Vodă a lăsat cu limbă de moarte să „ridice boierii domn în locul lui pe cel mai mic frate, Iordache“. Cum erau în joc interesele Cantacuzinilor, atât cele de familie, cât și cele naționale, țara netrebuind să se angajeze într-o politică alături de imperiali, aceștia și-au îndreptat atenția spre nepotul lor, Constantin Brâncoveanu, sperând că tot ei vor conduce țara din umbră.

Așa a ajuns, la vârsta de 34 de ani, cu o coroană pe cap, să conducă un teritoriu situat la confluența intereselor unor mari imperii. Constantin Brâncoveanu nu a dorit niciodată să fie domn al Țării Românești, însă a purtat coroana ca nimeni altul.

„Principele aurului“

Vremurile erau tulburi. Cucerirea Ungariei și Transilvaniei de către armatele habsburgice a avut repercusiuni dintre cele mai grave pentru Moldova și Țara Românească, din cauza creșterii obligațiilor față de Poartă, Imperiul Otoman trezindu-se fără bogățiile pe care le lua din aceste ținuturi. În consecință, cererile otomane către Moldova și Țara Românească au crescut considerabil. Într-un singur secol, tributul Moldovei a crescut de 20 de ori. Pe lângă haraciu, cele două țări trebuiau să dea peșcheșuri sultanului, marelui vizir, dregătorilor, pașalelor din cetățile care se întindeau de la Belgrad la Camenița.

Conștient de primejdia pe care Imperiul Otoman o reprezenta pentru Țara Românească, Constantin Brâncoveanu trimitea Înaltei Porți „zahereaua“, respectiv provizii, care constau în care cu boi pentru transport și materiale de construcții pentru fortificații. Cetățile Bender, Giurgiu, Brăila, Cetatea Albă au fost reparate cu ajutorul meșterilor munteni. Pe lângă tribut, Brâncoveanu le dădea dregătorilor turci bacșișuri și peșcheșuri. Atât de darnic era, încât fusese numit „altîn beg“ (principele aurului). Cu timpul însă, a căzut în dizgrația Înaltei Porți. Mai înainte de el, a fost mazilit Nicolae Mavrocordat, domnul Moldovei, scaunul fiind încredințat lui Dimitrie Cantemir. Voievodul muntean era denunțat că avea relații secrete nu numai cu împăratul de la Viena, ci și cu țarul rușilor, cu polonezii și venețienii, sperând în prăbușirea Imperiului Otoman.

Năframa neagră pe umeri, semnul mazilirii

În primăvara anului 1714 se apropiau Sărbătorile Pascale. La Curte erau mari pregătiri de nuntă. Domnul își aștepta viitoarea noră, pe fata lui Antioh Cantemir, care urma să se căsătorească cu Radu, sperând că astfel relațiile cu familia Cantemir se vor îmbunătăți. Dar vâltoarea evenimentelor a schimbat cursul firesc. La 24 martie 1714, în marțea din săptămâna Paștelui, la Curte a sosit Mustafa Aga, însoțit de 12 ciohodari înarmați. A doua zi, acesta a fost primit de domn, care l-a întâmpinat cu mesaj de bun venit în turcă, limbă pe care o cunoștea bine. Dar turcul a scos năframa neagră de mătase și a pus-o pe umerii domnului. Era semnul mazilirii. A urmat citirea firmanului, prin care împărăția îl considera nevrednic de a mai fi domn, poruncindu-le totodată boierilor să-i ia în pază pe domn și pe fiii lui, pentru a fi duși până la Giurgiu, unde așteptau 400 de ieniceri. Constantin Vodă le-a cerut boierilor ajutorul, dar nu a primit niciun răspuns.

În ziua plecării erau deja încărcate 40 de care pline cu averile confiscate, iar domnul era închis în „Cele șapte turnuri“ de la Constantinopol, „într-o groapă adâncă sub pământ, unde din lipsa de lumină nu pot arde lumânări, nici candele“, conform unui raport olandez de la Smirna. Apoi, au fost aruncați la Bostangi Bașa, temnița de la prima poartă a Seraiului. În tot acest timp, au fost torturați pentru a dezvălui unde au ascuns bogățiile.

Cea mai odioasă execuție din istoria otomanilor

La 15 august 1714, pe stil nou, Constantin Brâncoveanu a fost decapitat de turci, împreună cu cei patru fii ai săi, chiar în ziua în care împlinea 60 de ani, iar soția sa, Marica, își serba onomastica. Învelit doar într-o cămașă, domnul Țării Românești a fost purtat prin oraș alături de cei patru fii Constantin, Ştefan, Radu, Matei, și Ianache Văcărescu, care-i era ginere, până în Piaţa Yali Kiosk, la locul de execuție. În genunchi, cu toții se rugau. O lovitură de sabie a tăiat primul cap, al clucerului, apoi al fiului mai mare. Prâslea, de doar 11 ani, a cerut să i se cruțe viața, primind în ultimul ceas să se facă musulman. Tatăl său, domnul Țării Românești, i-a spus că mai bine moare de o mie de ori dacă s-ar putea decât să se lepede de Iisus Hristos. Atunci, fiul cel mic a mărturisit: „Vreau să mor creștin“ – și gâdele i-a retezat capul. Ultimul a căzut capul lui Constantin Brâncoveanu.

Trupurile creștine au fost aruncate în apele frumoase ale Bosforului, iar capetele, purtate triumfal pe ulițele constantinopolitane, au fost înfipte în prima poartă a Seraiului. La execuția crudă participau și solii curților împărătești ale Europei creștine.

Nu se știe de cine, dar cadavrele Brâncovenilor au fost pescuite și îngropate în mare taină în mănăstirea care se află pe grupul de insule Il Prinkipo și Halke, zidită în secolul al XV-lea de către împăratul bizantin Ion Paleologu al II-lea, la care Constantin Brâncoveanu contribuise cu mai multe daruri. Doamna Marica a scăpat de execuție, dar a fost ținută ostatică până în martie 1715, fiind exilată la Kutai, pe malul estic al Mării Negre.

Lespede fără inscripție și un sarcofag gol

Osemintele domnului și ale fiilor lui au fost aduse în țară în anul 1720, în timp ce domn era Nicolae Mavrocordat, și înhumate la Biserica „Sfântul Gheorghe Nou“, o altă însemnată ctitorie brâncovenească. Deasupra mormântului, Marica a așezat o lespede de marmură albă, fără nicio inscripție. Pe candela de argint, ea a lăsat singura dovadă care să amintească urmașilor că acolo se află tot ceea ce a iubit ea mai mult: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod si iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele, Iulie în 12 zile, leat 7228“ (1720).

Textul a fost descoperit după două secole de la cumplita tragedie a Brâncovenilor, în 1914, de un dascăl. O altă mărturie despre faptul că acolo a fost înhumat Brâncoveanu a lăsat-o episcopul Argeșului care, la înmormântarea lui Grigore Brâncoveanu, ultimul descendent al voievodului, a dezvăluit că în această biserică se află și osemintele lui Constantin Brâncoveanu și ale fiilor lui, aduse în mare taină de Marica.

Doi medici antropologi celebri, dr. Nicolae Minovici şi dr. Francisc Rainer, au analizat scheletele și au stabilit că Sfântul Brâncoveanu a fost decapitat de călăul turc prin mai multe lovituri. Constatarea lor coincide cu cele scrise de martorii oculari la uciderea voievodului. Specialiștii au descoperit o tăietură pe a cincea vertebră cervicală, provocată de lovirea cu un corp tăios, arătând de asemenea că atât craniul, cât şi scheletul au aparținut unui bărbat viguros. La deshumare a fost prezent și Patriarhul României, Miron Cristea.

La Mănăstirea Hurezi, acolo unde Brâncoveanu dorea să își doarmă somnul de veci, dacă sfârșitul vieții lui ar fi fost cel firesc, sarcofagul îl aștepta gol de trei secole. În anul 2007, la locul ctitorit de voievod, clerul, autoritățile şi participanții la parastasul de obşte au semnat un memoriu pentru aducerea sfintelor moaște ale voievodului martir Constantin Brâncoveanu de la Biserica Sf. Gheorghe Nou din București, la ctitoria sa de la Hurezi. Documentul, care nu era altceva decât împlinirea testamentului marelui voievod de a fi înhumat în ctitoria sa de la Hurezi, a fost primit de Prea Fericitul Daniel, Patriarhul României, cu ocazia vizitei la Râmnicu Vâlcea, la 13 noiembrie 2010.

Patru ani mai târziu, racla cu moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu a ajuns la Mănăstirea Hurezi, în prezența a mii de credincioși. Numai că ulterior reprezentanții BOR au decis în Sinod că acestea trebuie să se întoarcă la lăcașul de cult din București cu argumentul că „aici le vede mai multă lume“, și astfel, după câteva secole, osemintele domnului au fost iarăși împărțite: o parte au rămas la Hurezi, o parte la Biserica Sfântul Gheorghe Nou.

Constantin Vodă Brâncoveanu, fiii săi Constantin, Ștefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache Văcărescu au fost canonizați la 20 iunie 1992 prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, însă rana poporului român nu s-a închis nici după 300 de ani.

Rețeaua diplomatică, de la Occident la Orient, via Transilvania

Într-o epocă în care pe teritoriul Ţărilor Române se înfruntau interesele unor mari imperii, țarist, habsburgic și otoman, Constantin Brâncoveanu a reușit să se mențină pe tron 25 de ani printr-o abilă activitate diplomatică. În tot acest timp și-a ajutat frații de sânge din Transilvania, păstrând viu spiritul credinței, și a visat, alături de Dimitrie Cantemir, la eliberarea românilor de sub jugul asupritor străin.

Ca tânăr boier educat, cunoscător al limbilor greacă și turcă, Constantin Brâncoveanu s-a evidențiat încă din primul an al domniei lui Gheorghe Duca, când i-a convins pe mai mulți boieri, printre care se aflau și mai mulți cantacuzini, refugiați la Brașov, să se întoarcă în țară. În urma succesului său pe plan diplomatic, domnul l-a înălțat la rangul de logofăt. În timpul războiului dintre „Liga Sfântă“ și Poartă, el a deschis Curtea emisarilor politici străini. Totodată, schimbul de misive dintre negociatorii de la Viena și Constantinopol s-a făcut tot prin Țara Românească.

În acea perioadă tulbure, domnul Țării Românești și-a atras de partea sa influenți dregători otomani, oferindu-le în dar obiecte de lux și bani, întreținând la Constantinopol o numeroasă clientelă de slujitori greco-levantini. În secret, Brâncoveanu a păstrat relațiile și cu imperialii, cărora le-a dezvăluit din secretele militare și politice ale turcilor. Drept mulțumire, autoritățile de la Viena l-au răsplătit cu titlul de principe al Sfântului Imperiu. Stabilind legături și cu negociatorii păcii, domnul Țării Românești și-a asigurat sprijinul diplomaților pentru apărarea intereselor principatului muntean, pentru a fi ferit de primejdiile conflictului armat dintre otomani și adversarii coalizați în Liga Sfântă.

Aproape de românii din Transilvania

Tot domnul muntean a avut o permanentă grijă față de soarta românilor din Transilvania, după încorporarea provinciei la Imperiul Habsburgic în anul 1699, obținând pe cale diplomatică dreptul celor de-un neam și țară cu el la credința religioasă. Însă, izbucnirea răscoalei anti-habsburgice, dar și tulburările prin care a trecut provincia de peste Carpați au limitat posibilitățile de a mai interveni în favoarea românilor. Ajutorul a continuat însă la scară mai mică, prin răspândirea cărților religioase tipărite în Țara Românească și Moldova, prin hirotonisirea de preoți și peste munți, trimiterea de dascăli și copiști la mănăstirile transilvănene.

Pe plan european, când situația din sud-estul Europei s-a agravat din nou, Brâncoveanu a trebuit să desfășoare un complicat joc diplomatic, Ţările Române aflându-se din nou la răscrucea a trei imperii rivale: otoman, habsburgic și rus. Domnul – scrie Paul Cernovodeanu în cartea „În vâltoarea primejdiilor“ – și-a întărit rețeaua diplomatică în capitalele marilor puteri vecine. La Moscova îl avea ca rezident pe David Corbea, iar în ceea ce privește legăturile cu imperialii, l-a folosit pe Ladislau Teodor Dindar. Brâncoveanu a ținut continuu legăturile cu împărații Leopold I și succesorii săi, iar la Constantinopol, pe lângă oamenii de bază, îi trimitea chiar pe verii săi în misiuni confidențiale. A încercat, în timpul domniei sale, să păstreze un echilibru între otomani și adversarii lor, gravitând mai mult spre o înțelegere cu Petru I al Rusiei, fără însă a-i elimina din calcule și pe imperiali.

„Arhitectura brâncovenească anunță vremuri noi, moderne“

Când logofătul Constantin Brâncoveanu a urcat pe tronul Țării Românești, a găsit un adevărat șantier cultural și artistic asupra căruia își puseseră pecetea boierii cantacuzini. În vremea domniei sale, care se întinde pe un sfert de veac, Constantin Brâncoveanu a ridicat palate și case în diverse zone, pe moșii sau în curțile mănăstirești: casele Băniei din Craiova, conacul de la Obilești, casa de la Stoenești, palatele de la Potlogi, Mogoșoaia și Doicești, casa de la Brașov, palatul de la Sâmbăta-Făgăraș, casele de la Hurez și Brîncoveni. Lista poate continua cu reședințele din afara granițelor, la Constantinopol, Adrianopol, Arbanasse.

Mogoșoaia, un „colț întreg de țară“

Anul 1702. Porțile Palatului de la Mogoșoaia se deschid larg. Pe treptele de piatră urcă voievodul, doamna Marica și copiii săi. După ce trec prin salonul cel mare, ajung în balconul dinspre ape, unde se oglindește construcția palatului răsturnată. Cu toții rămân uimiți de ceea ce poate modela mintea omenească. Și după trei secole, cei care vizitează ctitoria lui Constantin Brâncoveanu rămân uimiți de măreața așezare cu aer domnesc care se găsește la doar câțiva kilometri de București. Mogoșoaia, spunea vestitul arhitect G.M. Cantacuzino, „nu este numai o locuință domnească, decor singuratic al unei mari cârmuiri. Mogoșoaia este un domeniu, un colț întreg de țară“.

De departe cea mai elegantă construcție civilă a epocii sale, palatul construit de domn pentru fiul său Ștefan, la doar 15 kilometri de Capitală, are un plan regulat rectangular, fiind structurat pe trei niveluri. Parterul palatului era compus din opt încăperi destinate slujitorilor, iar etajul aparținea familiei Brâncoveanu. Tot la etaj se afla și elementul arhitectural cel mai rafinat al palatului: splendida loggie (terasă acoperită, retrasă total sau parțial în raport cu planul fațadei unei clădiri) care oferea priveliște către lac. Socotită „modelul cel mai frumos și mai bogat de arhitectură civilă românească veche pe care îl avem“, loggia de la Mogoșoaia cu cele șase coloane din piatră ce sprijină cinci arcade în acoladă este încadrată de două foișoare. Scăldată în soare și reflectată în apele Colentinei, „care are acolo tocmai lungimea Canalului Grande din Veneția“, după cum remarca marele arhitect, loggia Palatului Brâncovenesc își integrează elementele decorative cum ar fi capiteluri corintice, coloane în torsadă, delfinii, vulturul brâncovenesc în ambientul teraselor și al parcului.

Istoria palatului a fost tulbure după moartea lui Constantin Brâncoveanu. Ctitoria sa a fost distrusă și de otomani, și de panduri, și refăcută de tot atâtea ori. În prezent, Palatul Mogoșoaia adăpostește Muzeul de Artă Brâncovenească și este un important punct de atracție turistică.

Hurezi, locul unde se aud doar păsările de noapte

Dintre toate bijuteriile arhitectonice ctitorite de voievodul muntean, una singură a fost aleasă ca loc al odihnei sale veșnice, în cazul în care ar fi murit de moarte bună, la bătrânețe: Hurezi, a cărui denumire provine de la huhurezi, păsări de noapte. Locul era aproape pustiu, bun pentru odihna de apoi, dar și ascunziș în vremuri de restriște. Zidurile creșteau parcă din rădăcinile pădurii, turlele dominau înălțimile, iar boltele colorau albastrul cerului. Așezământul a fost gândit sub forma unei curți dreptunghiulare în mijlocul căreia se afla biserica, cu una dintre cele mai simple arhitecturi religioase. Alături se afla casa unde domnul se odihnea în vremea când poposea aici. Și acum, după trei secole, mănăstirea este străjuită de codri, iar liniștea este tulburată doar de cântecul huhurezilor. Din 1993, Mănăstirea Horezu este parte a Patrimoniului Mondial UNESCO.

Palatele pierdute

Dacă unele dintre ctitoriile voievodului au dăinuit peste veacuri și pot fi vizitate acum, altele au fost distruse de războaie, cutremure sau de mâna turcilor. Din palatul brâncovenesc de la Obileşti, din județul Călăraşi, nu a mai rămas nimic, amănunte despre existența lui aflând doar din scrierile cronicarilor vremii.

Domnul obișnuia să poposească la Curtea sa de la Obileşti, „loc frumos și desfătat“, când pleca spre turci, ocolind astfel drumul prin raiaua Giurgiului. Cronicarul Radu Greceanu relatează că în anul 1703, la întoarcerea din călătoria la Adrianopol, „mergând toţi cuconii şi toată ceilaltă boierime au sărutat mâna mării-sale, şi dă acolo luând în jos spre Obileşti cu toţii, se-au primblat câteva zile trezvindu-se de valurile ce avusese“. Conform Institutului Național al Patrimoniului, la Obilești au avut loc lupte în cele două războaie ruso-turce din 1806-1812 şi 1853-1856, satul şi curtea suferind distrugeri. La începutul secolului XX, moșia, cu ruinele curții, din care mai erau vizibile beciurile, erau în proprietatea prinţului Bibescu, care moștenise averea lui Constantin Brâncoveanu prin filiera marelui ban Grigore Brâncoveanu.

Dispărut pentru totdeauna este și Palatul Brâncoveanu din București, care se întindea la poalele Dealului Patriarhiei, pe locul casei vechi a lui Ivaşcu Vornic, bunicul lui Constantin Brâncoveanu. În fața porților vechilor case fuseseră ucişi de către Mihnea-Vodă, în februarie 1655, tatăl lui Constantin Brâncoveanu, Papa, și frații viitorului domn, Barbu şi Matei.

Despre cum arăta palatul aflăm din scrierile unui epigrafist care l-a însoțit la palat pe lordul Paget, fostul ambasador englez la Constantinopol: „Acest palat este frumos, încăpător, zidit din piatră şi pitoresc acoperit după obiceiul țării cu şindrilă... Fațada are o vedere spre o grădină mare şi din aripa stângă a casei pornește o altă grădină mai mică. Amândouă sunt frumoase, pline de umbră şi verdeață“. În planurile Bucureștiului, în anul 1899, pe locul palatului şi al grădinilor se afla o piață de legume.

Stilul brâncovenesc: influențele străine și geniul românesc

Cu penelul și cu dalta, artiștii vremurilor, care inițial au fost aduși din Occident și din Orient, apoi școliți la Curtea lui Constantin Brâncoveanu, au transformat orice biserică, casă domnească sau palat ctitorite de voievod în adevărate opere de artă, nu doar ale timpurilor sale, ci care uimesc și după trei veacuri. Acești meșteri iscusiți au lucrat permanent sub îndrumarea voievodului, oriunde acesta ridica un conac, înălța o casă boierească sau întemeia o biserică. Dintre toate artele care s-au dezvoltat pe vremea domniei sale, arhitectura a fost cea care a definit un nou stil, cel brâncovenesc, care are nu numai un caracter religios, ci și unul laic.

În stilul arhitectural brâncovenesc, considerat a fi primul stil românesc, practic s-au contopit influențele străine și geniul românesc. „Arhitectura brâncovenească anunță vremuri noi, moderne. Incintele palatelor sau curțile domnești nu mai sunt închise, iar clădirile nu mai au ferestre mici, nu mai au aspectul de cetate fortificată. Ferestrele sunt mari, înalte, largi; sunt construite pridvoare și foișoare, de pe înălțimea cărora se deschide, largă, perspectiva peisajului naturii. Vechile case domnești sunt înlocuite cu palate. Palatele de la Mogoșoaia sau de la Potlogi au fațadele spre lac, loggile sunt susținute de coloane sculptate. Ornamentația, dominant florală, completează linia modernă, luminoasă, a arhitecturii brâncovenești“, definesc stilul arhitectural Ștefan Ionescu și Panait. I. Panait în volumul „Constantin Vodă Brîncoveanu“.

Elementele de arhitectură și de sculptură occidentale și orientale au fost asimilate în formele artei vechi românești de către meșterii zidari și cioplitori români formați la școala de la Curtea lui Brâncoveanu. Este ceea ce noi numim astăzi arhitectura brâncovenească, cu care s-a împodobit toată țara. Pe toate ctitoriile sale întâlnim combinate cu măiestrie vechiul stil românesc, influențe valahe, bizantine, orientale, persane, dar regăsim și forme ale Renașterii. În multe cazuri predomină motivele vegetale: vrejuri, struguri, floarea-soarelui, flori de acant, sculptate în piatră sau în lemn.