Între legendă și adevăr, granița poate fi una foarte subțire, neclară și chiar mistică, mai ales atunci când în centrul lor se află o persoană despre care nu există foarte multe informații clare, atestate. Acesta este și cazul lui Badea Cârțan, țăranul care a rămas în memoria poporului român datorită călătoriei la Roma, pe care a făcut-o pe jos, cu toiagul în mână.

Legenda ciobanului din Țara Oltului superior a pornit tocmai de la călătoria de 46 de zile ce avea să îi aducă faimă atât în Italia, cât și în România și Transilvania. În luna ianuarie s-au împlinit 175 de ani de la nașterea celui care nu a fost un simplu cioban, ci un iubitor de carte, de istorie şi trecut, dar mai ales de viitor – viitorul României Mari.

Născut pe 24 ianuarie 1849, în satul sibian Cârțișoara, în apropiere de Vârful Moldoveanu, Gheorghe Cârțan, cunoscut mai târziu ca Badea Cârțan, ar fi trebuit să aibă destinul tatălui său: să facă transhumanță. Nicolae Cârțan și Maria Budac, părinții lui Gheorghe, mai aveau alți șase copii – Măriuţa, Nicolae, Chiva, Ion, Avram şi Arsene – ce urmau să ducă mai departe vechea tradiție a oieritului. Micul Gheorghe, auzind de la niște copii din satul Recea că la școală sunt pedepsiți cei care vorbesc româna, s-ar fi hotărât să plece pe munte cu oile și să nu mai facă școală. Avea doar 11 ani și nu făcuse deloc școală, dar ani mai târziu va ajunge să citească zeci de cărți. Destinul lui avea să se împletească strâns cu cartea românească.

Un cioban învățat

După aproape patru ani petrecuți la stâna baciului Axente, aflată sub Curmătura Bâlei, trece cu turma pe munte, ilegal, granița ce despărțea Ardealul de Principatele Române. Voia să vadă țara aceea în care frații lui români trăiau liberi, pe propriul lor pământ, țara despre care auzise atâtea. Prima întâlnire cu pământul românesc avea să fie definitorie pentru Badea Cârțan, astfel că pe 23 mai 1867, la 18 ani, își ia cele 40 de oi pe care le primise moștenire de la tatăl lui și trece cu turma în România. Nu ar fi trecut singur, ci cu ajutorul unui anume Ion Cotigă, despre care se crede că era un intelectual brașovean ce se apucase din proprie inițiativă să deslușească tainele oieritului. Se pare că acest Cotigă i-ar fi povestit tânărului Cârțan despre istoria de veacuri a românilor, despre marii filosofi ai lumii și chiar el ar fi fost cel care l-ar fi învățat pe Gheorghe să scrie și să citească, deschizându-i astfel o lume nouă, fascinantă.

În acel an, cei doi ciobani închiriază un teren cu stână și pășuni la Ciulnița, unde rămân pentru o vreme. Câțiva ani mai târziu, pentru a evita să fie încorporat în armata austro-ungară, Badea Cârțan rămâne pe pământul românesc pe care, ani mai târziu, în 1877, în timpul Războiului de Independență, voia să îl apere în mod voluntar, chiar dacă statul îi luase oile și grânele. Nici nu terminase încă instrucția la încetarea războiului și nu ajunge pe front, însă dragostea pentru români și România continuă să crească. Dorul de locul copilăriei, dar și grija pentru părinți, îl poartă înapoi în Transilvania, deși pericolul îl pândește la fiecare pas, căci nu se înrolase în armata austro-ungară la vârsta la care era obligat prin lege.

Trei ani a fost în serviciul militar austro-ungar, perioadă în care a învățat și limba germană. Dar pașii îl poartă din nou în România, devenită între timp Regat. La Ciulnița, Cotigă nu ar mai fi vrut să lucreze cu el, astfel că ciobanul Cârțan își ia cele 400 de oi rămase și pleacă înapoi în Transilvania în primăvara lui 1882. Amendat fiind de mai multe ori pentru că oile sale ajungeau să pască pe pământurile sașilor, nedreptățit și rămas fără mioare, Badea Cârțan pleacă să își caute dreptatea la Viena într-o audiență la împărat, însă este trimis cu forța înapoi în Ardeal. Abia a doua oară ar fi reușit să îl vadă pe conducătorul austro-ungar care îi promite dreptate: pedepsirea vinovaților care îl bătuseră pentru că a participase la procesul memorandișilor – cei care solicitau pentru populația română drepturi etnice egale cu cele ale populației maghiare, dar și încetarea persecuțiilor și a încercărilor de maghiarizare a românilor din Transilvania.

Portret de țăran

Câțiva ani mai târziu, Badea Cârțan pleacă la București pe jos din dorința de a vedea celebra statuie a lui Mihai Viteazul. În acest context îl cunoaște pe Ion Grama, om de serviciu la Liga Culturală și cel datorită căruia ciobanul îl cunoaște pe profesorul V.A. Urechia și pe profesorul Grigore Tocilescu. Astfel, treptat, Badea Cârțan începe să îi cunoască pe intelectualii români – Valeriu Branişte, Constantin Mille, Nicolae Iorga, George Coşbuc, Ştefan O. Iosif, Spiru Haret, Take Ionescu, Constantin Morţun şi I.C. Brătianu, dar și să viziteze centre culturale de importanță națională: muzeele din București, Ateneul Român, Universitatea și Academia Română. De la folcloristul și compozitorul Grigore Teodosiu, secretar de redacție și administrator al revistei „Albina“, aflăm și ce înfățișare avea ciobanul care, nu de puține ori, a fost pedepsit de autoritățile maghiare pentru că ducea cărți românești în Transilvania: „Era slăbuț ciobanul Cârțan, dar avea o voință de oțel. De sub sprâncenele-i bălane, stufoase, răsăreau doi ochi iscoditori și scânteioși care spuneau multe când te uitai la lumina lor. Totdeauna, și vara și iarna, Badea Cârțan purta cămașa desfăcută la piept, un piept uscat și păros, pe care parcă anume îl lăsa să-l bată vântul și ploaia, ca și cum și-ar fi zis: «Nu mă tem de urgia vremii cum nu mă tem nici de urgia oamenilor»“, notează folcloristul într-un articol publicat la 20 de ani de la moartea ciobanului.

De asemenea, Badea Cârțan avea un caracter aparte, care stârnea curiozitatea, dar și respectul celor din jur. Știa să vorbească și cu intelectualii de seamă, dar și cu țăranii simpli cărora încerca să le insufle unitatea de neam și mândria pentru origini prin cărțile aduse din Vechiul Regat. „Badea Cârțan nu se jena de nimeni, se simțea stăpân pe el în orice loc, în salonul regal ori în mijlocul intelectualilor celor mai rafinați. Stârnea pretutindeni interes prin gândirea sa bătrânească și aforistică. El vorbea numai în pilde, în parabole, în cimilituri și cu aerul cel mai degajat și serios“, aflăm dintr-un articol din „Adevărul“ de pe 25 august 1936, publicat la 15 ani de la moartea lui Cârțan.

Contrabandistul de cărți

Cu desaga plină de cărți și toiagul, sprijin de bază pentru cel care trecea Carpații la pas, Badea Cârțan transportă cărți din Vechiul Regat în Transilvania, multe dintre ele fiind interzise de autoritățile maghiare sub a căror stăpânire se afla Ardealul la acea vreme. Se estimează că aproape 200.000 de exemplare au ajuns la românii din zona intracarpatică datorită ciobanului care voia să își vadă neamul laolaltă, nu separat de „granițe drăcești“. „Apărea adesea în redacțiile românești din Arad, Sibiu, Brașov și Blaj și nu l-a văzut nimeni zâmbind, ci împrumutându-și chipul cel mai grav și mai preocupat de viitorul românismului“, se mai arată în articolul din 1936. Înainte de a vizita redacțiile românești din interiorul Carpaților, badea trecea pe la cele din România, de unde lua cărți: „Venea adeseori la mine cum se ducea și la alți mânuitori ai condeiului, să-i dăm cărți și reviste pentru frați. Îl pofteam să stea jos, dar ți-ai găsit cu el: «Cărțile, unde-s cărțile, că de ședere îs sătul. Am tot venit pe tren până mi s-o urât: o zi întreagă am tot stat până am ajuns la București, în inima românimii. Toate cărțile îs bune numai să fie citite. Știu eu că dumneata nu ai cărți rele. Acelea nu-s bune pentru oameni buni»“, povestea Grigore Teodosiu.

Se pare că numai în perioada 1904-1905, ciobanului literat i se confiscă 76.700 de cărți, potrivit unei statistici de la Biblioteca Academiei. Dintre acestea, se pare că 268 aveau un conținut ce „provoacă agitație contra statului“. Câțiva ani mai târziu, Badea Cârțan încă le dădea de furcă autorităților ungare: „Toate cărţile şi imprimatele de la Gheorghe Cârţan au fost transportate sub pază şi în prezenţa mea de către căruţaşul Schmidt Lajos la fabrica de cărămizi «Schmidt şi soţii», unde au fost arse“, raporta la 4 iunie 1907 căpitanul Farkas M., şeful chesturii poliţiei, către șeful lui, groful Mikeş Zsigmond. „Adesea jandarmii unguri erau pe urmele lui, îi confiscau cărțile groase în buchii chirilice, îl arestau și-i intentau procese de iredentist...“, se mai precizează în articolul menționat. Cu alte cuvinte, îl băgau în închisoare pentru că era promotorul anexării teritoriului Transilvaniei la Patria-Mamă.

Vremurile erau tulburi, dorința românilor de a-și vedea țara și neamul întregite era din ce în ce mai mare, iar autoritățile maghiare simțeau tensiunea care se acumula în teritoriile de-a dreapta și de-a stânga Carpaților. La acea vreme, și cenzura este sporită, iar în martie 1906, de la Budapesta se trimite un ordin ministerial prin care 100 de cărți și hărți scrise sau traduse în limba română sunt interzise în școlile din Transilvania. Cei care încălcau ordinul și erau prinși riscau să fie „aspru pedepsiți“. La astfel de riscuri se supunea Badea Cârțan când pornea cu desaga în spate din Vechiul Regat spre Ardeal, în vremurile în care „jandarmul, procurorul, judecătorul sau inspectorul şcolar maghiar aveau grijă ca nu cumva românii să poarte tricolorul românesc, să cânte «Deşteaptă-te, române!», să nu răspândească publicaţii şi mai ales carte scrisă în limba română“, așa cum susținea profesorul Ilie Furduiu, potrivit „Adevărul“.

Cărțile arse și țăranul „arestat ca pe făcătorii de rele“

Chiar dacă știa ce pedepse riscă dacă aduce cărți din Vechiul Regat, mai ales din cele interzise, Badea Cârțan și-a urmat idealul de a le arăta românilor de unde se trag, cine sunt și de ce trebuie să fie împreună. „În două rânduri l-au prins cu desagile de cărți în spinare împărțindu-le pe la săteni. L-au arestat și l-au ținut închis în nu știu ce temniță, ca pe făcătorii de rele. I-au ridicat toate cărțile pe care le-au găsit la el acasă, încă neîmpărțite, și le-au dat foc. Cum scăpa însă din pușcărie, Badea Cârțan își uita necazurile și începea iarăși mișuna lui de furnică și fapta lui de apostol“, mai aflăm de la Grigore Teodosiu. Însă și autoritățile maghiare aveau iscoadele lor și nu de puține ori iscau zvonuri care să îi pună piedici. Se spunea că nu împărțea cărțile ciobanilor sau că de fapt i le luau ungurii și nu mai ajungeau la români.

O astfel de întâmplare o aflăm din articolul publicat în revista „Albina“: „El era necăjit că ceruse niște cărți – pare-mi-se Cronicile lui Kogălniceanu – la Ministerul Instrucțiunii și nu i se mai dădeau. Cineva, răuvoitor, răspândise zvonul că el, când le ia, le vinde“. Badea Cârțan, cu stilul lui aforistic, ar fi răspuns: „Auzi dumneata, zicea el, când fratele-ți cere lumină, tu să-i zici: Mai stai și pe întuneric, că mâine o să-ți dea lumină soarele. Apoi soarele nostru nu-i sfânta învățătură din cărți? Mă trimit de la Ana la Caiafa și nimeni nu-mi mai dă cărțile de care am nevoie“. Pentru cioban, cartea era cea mai mare comoară căci credea cu tărie că „fără carte, omu-i ca vita necuvântătoare“. Iubea învățătura românească și cartea, atât de tare încât, atunci când ajuta la aranjarea cărților pe raft la biblioteca românească din Sibiu, strângea cărțile la sân „ca pe o comoară sfântă neprețuită“.

Toate acestea se întâmplau în preajma lui 1906, cu doar câțiva ani înainte să moară: „Era însă slab, slab de tot, că-i numărai coastele. Parcă și din statură mai pierduse. Prea era câinos traiul pe care-l ducea el. Să te strecori cu sacul greu cu cărți din spinare prin potecile munților, să stai mereu cu urechea ațintită la orice mișcare a frunzișului, la orice cădere a unei pietricele din munte, de frica jandarmului! Și de multe ori, zile întregi, să rabzi de foame, ca să saturi cu lumina sfântă a cărților pe cei flămânzi de ea, pe neamul tău...“, mai relata Grigore Teodosiu despre cel care voia să își vadă neamul întregit.

Și în Vechiul Regat, dincolo de zvonurile nefondate că ar vinde cărțile românești, ciobanul mai trecea prin tot felul de pățanii. Astfel că, într-o seară, în timp ce ieșea din casa unui scriitor român cu sacul plin de cărți, un sergent îl arestează pentru că îi pare a fi un hoț: „Dus la secție, l-au făcut să doarmă noaptea în arest şi un subcomisar necinstit i-a șterpelit 150 de lei. Dar Badea Cârțan nu s-a lăsat. Cum a scăpat din mâna polițiștilor, s-a și dus la Prefectura poliţiei și a reclamat. Prefectul poliției îl cunoștea. A dat îndată poruncă să i se întoarcă banii, iar pe subcomisarul nevrednic l-a dat afară din slujbă“.

Muzeu în memoria țăranului-cărturar

Lupta pentru unirea neamului românesc și dărâmarea granițelor de la Carpați, pe care le trecuse de atâtea ori ilegal, precum și strădaniile lui pentru răspândirea cărților românești nu au fost uitate de istorie. În 1938, preotul Vulcan din Cârțișoara, care îl ajutase toată viața pe cioban în eforturile sale, înainte de a muri, îi spune fiicei sale să doneze casa părintească pentru amenajarea unui muzeu dedicat lui Badea Cârțan. Astfel, în 1968 se înființează la Cârțișoara Muzeul Etnografic și Memorial „Badea Cârțan“ într-o casă țărănească cu cerdac. Aici sunt expuse icoane pe sticlă, mobilier vechi precum scaune, blidare și lăzi de zestre, dar și pahare, sticle, căni și alte obiecte făcut la manufactura sticlăriei din Cârțișoara. O încăpere este dedicată obiectelor păstrate de la Badea Cârțan, cele mai dragi ciobanului – cărțile pe care reușise să le salveze –, precum și portrete şi fotografii. Printre exponate se află „Cronica românilor“ scrisă de Gheorghe Șincai, „Descrierea Moldovei“ a lui Dimitrie Cantemir, „Crestomația română“, I. Menliu – „Istoria sfântă a Noului Testament“ (datată 1898).

Călătoria lui Badea Cârțan la Roma: „Un dac a coborât de pe Columnă!“

La sfârșit de secol XIX, în 1896, Badea Cârțan ia drumul Romei. Voia să vadă cu ochii lui marile monumente, „să fie aproape de strămoșii lui, de romanii lui“, așa cum îi mărturisise lui Teodosiu la întoarcerea în țară. „Atât de captivat a fost de romanitatea și descendența «dela împăratul Traian» a românilor, încât a luat toiagul pribegiei pe jos, a răsbit la Roma și a dormit lângă coloana lui Traian... unde în zori de zi a fost deșteptat de sergent și condus la legația română“, se mai relata în articolul din „Adevărul“.

Badea Cârțan pornise într-o călătorie de 46 de zile pentru a ajunge la Roma, pentru a vedea unde trăiseră marii conducători, pentru a înțelege mai bine de unde se trage poporul român și a da mai departe informațiile fraților săi din Transilvania. „Toată ziulica cutreieram cele 7 dealuri ale Romei și seara cădeam mort de obosit; dar nu mă lăsam, a doua zi o luam de-a capul. Noaptea o petreceam la picioarele ruinelor de palate și de temple romane. Îmi ziceam în mine: Pe aici o trecut cezarul August în carul lui de triumf, pe aici or venit patricienii romani în ținuta lor de sărbătoare; pe aici o trecut divul Traian cu cortegiul lui cu robii daci și sarmați legați în lanțuri. Aici, de unde au privit strămoșii alaiurile împărătești și consulare, aici în pulberea zidurilor, îmi voi pune eu sarica și sacul de drumeț și voi dormi păzit de stelele cerești“, i-ar fi povestit ciobanul lui Grigore Teodosiu.

Se pare că ciobanul român, venit de la sute şi sute de kilometri depărtare, „se culca și dormea la picioarele coloanelor maiestuoase și-n umbra zidurilor amintitoare ale unui trecut glorios. Iar ca să poată intra în Coloseu și să doarmă acolo, a trebuit să sară un palan înalt de scânduri“. A doua zi dimineață, românul ar fi fost surprins de un sergent, dar la comisariat s-a deslușit întreaga poveste. Fiind îmbrăcat cu portul tradițional românesc, s-a dus vestea că „Un dac a coborât de pe Columnă!“. Se spune că la Columna lui Traian ar fi presărat pământ românesc și boabe de grâu drept ofrandă adusă marelui conducător și întemeietor de neam.

Ciobanul român ar fi stat o vreme pe meleagurile Italiei, unde scriitorul Duiliu Zamfirescu, ministru plenipotențiar, l-ar fi ajutat și i-ar fi oferit găzduire, l-ar fi ajutat să cunoască personalități italiene, profesori universitari, ziariști, dar și politicieni şi artiști. Mai târziu, în iunie 1896, întors în Transilvania, Cârțan avea să plătească scump această vizită în Peninsulă: jandarmii unguri îl bat crunt și îi confiscă darurile primite în Italia, inclusiv mai multe fotografii, printre care și cea cu vestitul monument: Columna lui Traian.

Adevărul și mitul

În aceeași perioadă, vestea călătoriei lui ajunge și în România, devenind „o știre de senzație în presa vremii“. Mitologia despre Badea Cârțan a început încă din epoca în care a trăit datorită discursului național de la acea vreme, care „pune foarte mult accent pe lumea rurală ce păstrează elementele autentice“, potrivit istoricului Alin Ciupală. „Mitologia pleacă întotdeauna de la un mic sâmbure de adevăr și, pe fondul unei lipse de surse, se construiește“, a explicat istoricul pentru „Weekend Adevărul“. Mai târziu, în timpul regimului comunist, Badea Cârțan este „redescoperit“: „S-a bucurat de atenție pentru că era un om simplu și pe vremea aceea regimul nu vorbea despre marile personalități, dar aprecia faptele mai mult sau mai puțin reale ale oamenilor din popor, simpli, pe care îi promova“, a declarat istoricul Alin Ciupală.

„Visând întregirea neamului“

Badea Cârțan voia să își vadă toți frații români împreună, fără stăpânire străină, şi liberi, uniți în aceleași granițe, sub același steag. „El nici n-a văzut granițe între Ardeal și Vechiul Regat. Așa se și explică butada de care a râs cu poftă Regele Carol cu ocazia unei audiențe: «Mărite Doamne, ce fel de țară este asta cu granițe în mijlocul ei?»“, se precizează în articolul amintit din 1936. Granițele acestea le-a trecut Badea Cârțan de-a lungul vieții de nenumărate ori cu desagii plini de cărți în spate, purtând cu el și „neliniștea și dorul de libertate al poporului său. El și-a dat seama de realitatea unității poporului român și a fost un fanatic propovăduitor al spulberării piedicelor geografice“, se mai precizează în articolul din 1936.

Cu doar șapte ani înainte de Marea Unire, Badea Cârțan moare pe 7 august 1911 în Poiana Țapului, lângă Sinaia, unde este și înmormântat. Pe placa funerară stă scris: „Badea Cârțan doarme aici visând întregirea neamului său“. Se pare că, bolnav fiind de congestie pulmonară după ce înghețase și se rătăcise prin munți, și-a trăit ultimele zile în casa doamnei Lahovari, soția ministrului român la Roma. Aici a fost vegheat și de scriitorul Mugur Gheorghe, care i-ar fi spus în ultimele clipe de viață: „Bade Gheorghe, eşti un erou. Ai luptat toată viaţa ca nimeni altul, pentru ţara şi poporul românesc. Urmaşii nu te vor uita!“. „Badea Cârțan n-o să mai bată la poarta nimănui cu cererile lui stăruitoare și cu cimiliturile lui istețe. A avut norocul să moară aici, pe pământ românesc, și în loc să-și petreacă ultimele ceasuri în arestul vechilor dușmani, a închis ochii în casa unde-l așezase mila unei soții de ministru plenipotențiar“, scria istoricul Nicolae Iorga după moartea ciobanului revoluționar.

Povestea lui Badea Cârțan ne arată o mică parte a istoriei acelor vremuri, când intelectualii de seamă făceau eforturi interne și externe pentru unirea tuturor românilor, fapt care avea să se îndeplinească în 1918. Data nașterii, 24 ianuarie 1849, la doar un an după Revoluția Pașoptistă, avea să fie una premonitorie pentru Badea Cârțan. Eforturile lui, reale sau imaginate de mentalul colectiv, rămân în negura timpurilor ca o parabolă despre luptele mai mici sau mai mari pe care le-au dus românii pentru a fi împreună, fără stăpânire străină.