Într-un material intitulat „Sebastian Ghiţă a făcut pipi pe tot statul român. Generalul Florian Coldea ori aduce fugarul în faţa Justiţiei, ori îşi prezintă demisia”,  publicat pe Blogul său, Sorina Matei face dezvăluiri incendiare despre Coldea și Ghiță!

Nici chiar tânărul locotenent colonel de la Inspectoratul pentru Prevenirea şi Combaterea Terorismului din Serviciul Român de Informaţii, proaspăt prim-adjunct al SRI, Florian Coldea, nu-şi putea imagina că evenimentul care l-a propulsat la doar 35 de ani pentru prima oară director interimar al SRI, fuga lui Omar Hayssam, peste un deceniu, prin repetiţie şi în oglindă, dar de data aceasta în legătură directă chiar cu apropiatul său, Sebastian Ghiţă, avea să-i zdruncine serios atât puterea pe care o mai are în Serviciul Român de Informaţii cât şi încrederea şi loialitatea pe care SRI o mai are în şeful său operativ. De la înălţimea funcţiei, stelelor, puterii şi intereselor sale, mult numitul general locotenent Florian Mihail Coldea poate face multe. A putut fi singurul director al SRI de două interimar, a putut fi cel mai longeviv şef operativ al SRI pe toate guvernările şi sub doi şefi de stat, însă nici Coldea nu poate ghici, opri şi nici vrăji istoria. Istoria curge şi are uneori ironia şi sarcasmul ei. Doborâtor.

În Iulie 2006, când Omar Hayssam a tulit-o din România şi după el au picat în cascadă din funcţii şeful SRI, şeful SIE, Gheorghe Fulga, şeful DGIPI, Virgil Ardelean şi procurorul general al României, Ilie Botoş, răposatul Radu Timofte a făcut un legământ cu tânărul său operativ al SRI. “De vei rămâne, trebuie să-l aduci pe Hayssam în ţară”. Şi de atunci, Florian Coldea alături de fostul său director, George Maior, susţinuţi şi de fostul preşedinte, Traian Băsescu, au avut printre altele şi această ambiţie devenită instituţională: aducerea lui Omar Hayssam în România. După 7 ani de la fugă, istoria recentă consemnează că în dimineaţa zilei de 19 Iulie 2013, singurul acuzat oficial de terorism al României, sirianul Omar Hayssam, a fost predat de Damasc autorităţilor române. Statul român era cu fruntea sus. Îşi reparase ruşinea.

De-a lungul ultimului deceniu, politica instituţională a statului român şi a structurilor sale de forţă, de securitate şi de intelligence, a fost ca, prin orice fel de mijloace, indiferent de cât de complexe au fost operaţiunile, şi oricât au costat ele, să-şi recupereze fugarii. Aşa s-a întâmplat cu Nicolae Popa, adus cu cursă specială de pe plajă din Indonezia, aşa a fost în cazul Mihail Boldea, recuperat din Kenya, aşa a fost în cazul Mihail Necolaiciuc, adus din SUA, aşa a fost în cazul Radu Nemeş, adus tot din SUA, aşa a fost în cazul Florian Walter, adus din Dubai, aşa a fost în cazul Ioan Clămparu, adus din Spania, aşa a fost în cazul Mohammad Munaf, adus din Irak. Aşa a fost şi în cazul lui Said Baaklini, oprit cu tot cu avion noaptea să părăsească teritoriul naţional. Aşa a fost mereu.

Fuga unui inculpat de sub nasul autorităţilor române a fost considerată, pe bună dreptate, un fiasco al structurilor de securitate, un eşec al intelligenceului românesc, o umilinţă ce niciodată nu a putut fi acceptată, o breşă în siguranţa naţională a României. Dacă ar fi fost consimţită, serviciile speciale nu i-ar fi adus pe toţi cei de mai sus, morţi copţi, în România. Şi dacă nu i-ar fi adus în ţară, ar fi putut fi numite oricum, dar în niciun caz servicii de informaţii, piloni de securitate. Ca atare, la nivel de mentalitate, în sistemul de siguranţă naţională a României s-a fixat ideea că toţi trebuie să fie aduşi înapoi! Coloana vertebrală a unui stat, fie el numit şi România, nu poate fi niciodată fracturată. Şi nimeni nu poate să facă serviciile de informaţii de râs. Până azi…

De 96 de ore, ubicuul Sebastian Ghiţă s-a făcut nevăzut. Nimeni nu ştie unde e, nimeni nu l-a văzut, autorităţile habar n-au dacă mai este în ţară, dacă şi-a luat tot mapamondul în cap sau dacă mai trăieşte. Toată lumea se ceartă cu toată lumea, dau vina unii pe alţii, se suspectează reciproc, se acuză unii pe alţii şi-şi dau cu legile în cap. Realitatea i-a îngenuncheat însă pe toţi. Aşa cum a ştiut el mai bine, Sebastian Ghiţă a făcut pipi pe tot statul român. Şi zi de zi, ceas de ceas, minut cu minut, Sebastian Ghiţă le arată tuturor structurilor securităţii naţionale, siguranţei naţionale a României şi cetăţenilor ei că dacă vrei orice, poţi orice. Poţi inclusiv să înnebuneşti o ţară întreagă şi poţi să fii aievea şi deloc. Din multe puncte de vedere, prin dispariţia sa, Sebastian Ghiţă mi-a dat dreptate. Niciodată cazul Ghiţă nu a fost şi nu este un subiect oarecare. În realitate şi cu adevărat, este întruchiparea a tot ce are mai rău SRI.

Pescuit din liceu de vechea conducere a SRI, Gioni Popescu şi Dumitru Zamfir, cu care a intrat şi în afaceri, Sebastian Ghiţă este ofiţer SRI. În mod oficial, Serviciul Român de Informaţii nu a recunoscut niciodată asta. Este ilegal să ai ofiţeri, acoperiţi sau nu, în politică, în magistratură şi presă. Ori o ilegalitate săvârşită, niciodată nu poate fi recunoscută de SRI. Încă de tânăr, cunoscându-i profilul năbădăoios, Sebastian Ghiţă a fost direcţionat spre zona IT, să înfiinţeze firme şi să le facă profitabile. Firmele, ajutate cu contracte din bani publici, armate de proxy din cârciumi şi liceu, dar şi ofiţeri de informaţii, trebuiau să aibă un chip. Întruchiparea lor a fost Sebastian Ghiţă. În spate şi în realitate ghidonate, firmele erau chiar ale serviciilor de informaţii. În principal, ale SRI.

Amorala creatură penală, dispusă să facă orice, dar ţinută în frâu de SRI cu un dosar care s-a târâit în judecată 14 ani, a fost scoasă la lumină, curată şi uscată, prin 2010, când George Maior şi Florian Coldea l-au introdus pe Sebastian Ghiţă în “operaţiunea Vîntu”. O afacere de stat, devenită prioritate după alegerile prezidenţiale din 2009. Cine putea să-l doboare pe Vîntu? E simplu: unul de-al SRI, mai nebun decât el. Şi l-a îngenuncheat, afundându-l pe infractorul Vîntu în puşcărie. Între timp, Sebastian Ghiţă nu numai că devenise camaradul lui George Maior şi al lui Florian Coldea, dar instituţia numită SRI, în tot ansamblul său, i-a deschis sistematic toate uşile. Aşa, Ghiţă a devenit prieten bun şi cu Marcel Opriş, directorul STS, prieten bun al directorului SPP, Lucian Pahonţu, prietenul securiştilor din Armată şi din Interne. Camaradul tuturor securiştilor puternici, vechi şi noi.

Odată cu prieteniile, au venit şi contractele din bani publici. Astfel că nicio instituţie de stat nu a ratat să fie căpuşată pe banii oamenilor de contractele lui Ghiţă, inclusiv majoritatea serviciilor de informaţii ale României au semnat contracte clasificate cu firmele ce pentru public purtau chipul lui Ghiţă. În realitate, caruselul financiar uriaş şi labirintul de firme ce stătea brusc în spatele lui Ghiţă, rulând sute de milioane de euro, aparţinea de facto serviciilor de informaţii. Astfel, Sebastian Ghiţă a devenit o afacere de stat. “Noi cu noi, pe banii românilor, pentru noi”.

Şi nu s-au oprit aici. Ghiţă a vrut şi el partea leului. Ghiţă a dorit să fie jucător, a vrut televiziune. Serviciile de informaţii i-au dat televiziune. Ghiţă a vrut politică. SRI l-a încurajat să intre în politică, sfătuindu-l să iasă din firme ca să-şi şteargă urmele. Şi Ghiţă a intrat în politică. Ghiţă a devenit şeful guvernării Ponta, atoatedirijorul PSD. Perfect pentru SRI. Oare cine era mai bun pentru asta decât chiar “omul nostru, controlat şi păpuşat de noi”? Ghiţă a vrut şi comisie…SRI. Păi cine putea să nu ne dea bătăi de cap la singurul control legal şi efectiv pe care l-am fi putut avea? Prin Ghiţă, în mod logic, SRI nu se putea verifica el pe el despre el. Ghiţă iniţia legi, Ghiţă oprea legi, Ghiţă punea oameni în funcţii, Ghiţă dădea jos oameni din funcţii, Ghiţă fila oameni, Ghiţă jignea oameni, Ghiţă ataca oameni, Ghiţă era purtătorul lor de cuvânt, Ghiţă făcea orice trebuia pentru ei. Ghiţă a devenit astfel, umbra şi prelungirea efectivă a lui George Maior şi a lui Florian Coldea în societatea românească, făcând servicii nu numai pentru ei, ci şi pentru restul şefilor de servicii de informaţii. Gonflat în exces, s-a transformat într-un fel de “rezolvator al treburilor murdare”, devenind un fel de şef al operaţiunilor clandestine dar, culmea, la vedere pentru toţi şefii statului român care nu puteau să se expună ieşind din birouri. De aceea, la Ghiţă au închis ochii toţi.

În joc sunt bani mulţi, tranzacţii uriaşe, ilegalităţi, putere, control şi influenţă, iar greşeala fatală a serviciilor de informaţii a fost că, din prostie, nu şi-au ales deloc băiatul potrivit. În timp ce creştea ca putere în societatea românească, Ghiţă a început să-şi arate adevărata faţă: de golan. A început să fie agresiv, ameninţător, războinic, violent, impulsiv, cinic, provocator, neînfricat, coleric, dur, iute, lacom, jefuitor, asupritor, sfidător, imoral, însetat de putere, cotropitor, toxic, oligarhic, mincinos, ipocrit, malefic, de nestăpânit. Veşnic şi intangibil. Ca şi ei. Aşa Sebastian Ghiţă a devenit personificarea, simbolul, întruchiparea şi incarnarea a tot ce au mai rău securiştii în ei.

Sesizând pericolul, în primăvara lui 2014, SRI l-a sfătuit pe Ghiţă să se retragă puţin, să-şi reducă influenţa, să renunţe la practicile şi metodele care ajunseseră să sperie pe toată lumea. Nu şi serviciile de informaţii. Ghiţă, iniţial, a achiesat ideii, a spus că nu vrea să devină nici Vîntu, nici Voiculescu, iar SRI s-a ocupat direct de salvarea imperiului mai mult propriu, decât comun. Conducerea SRI a avut grijă să externalizeze, să vopsească puţin, activităţile financiare cu chip de Ghiţă. Pentru că maşinăria era a ei. Aşa, de exemplu, Divizia Financiară a Băncii Mondiale, ce nu investea deloc în Europa, a devenit brusc acţionar Teamnet. Astfel, lui Ghiţă, i-au fost deschise iar alte uşi. Cele externe. Ghiţă stătea la masă cu şefii Chevron şi, aşa cum îi e firea, prostea pe toată lumea. El a văzut în asta o nouă oportunitate şi a fructificat-o. A ajuns în 2014 să încheie contracte cu fratele consilierului preşedintelui SUA pe energie. George Maior şi Florian Coldea, desprinşi de realităţi, dezumanizaţi, abstractizaţi, gândind milităreşte numai în puzzeluri şi în ţinte, s-or fi gândit că “băiatul lor controlabil, Seby” se ţine de cuvânt. Şi nu s-a ţinut.

Cu puţin timp înainte, SRI îi dăduse de înţeles lui Ghiţă că treaba este oarecum serioasă. Apăruse primul mare dosar al mafiei din Ploieşti. Însă Ghiţă a mizat totul pe-o singură carte: a crezut cu adevărat că va câştiga Preşedinţia României. Odată câştigată, SRI era cel care ajungea la mâna lui şi nu va mai fi mereu invers. El, slujbaşul mizeriilor SRI. Şi iar a pariat greşit.

După ce SRI a emis la sfârşit de 2014 mandate de siguranţă naţională pe numele lui Ghiţă, a urmat doi ani în care “lui Seby” a început să i se prăvălească încet tot în jur. Au venit dosarele. În rafală. Prietenii vechi din DNA s-au făcut că nu-l mai cunosc. Iar el a început, din disperarea supravieţuirii, să le scoată la suprafaţă secretele. Şi a reuşit. A şubrezit-o prin plagiat şi cucuvea pe şefa DNA, pliându-se abil pe diferendul intern dintre SRI şi procurori. Şi nu s-a oprit. A mai arătat şi vulnerabilităţile unei structuri teritoriale de parchet care-l anchetează, DNA Ploieşti. Şi-n tot acest timp, a spus şi asta: “Eu nu-mi aduc aminte să mă fi exprimat vreodată, în vreun fel, public despre activitatea domnului Coldea”. Şi Ghiţă n-a minţit aici. Niciodată, nicăieri, n-a spus nimic despre Coldea. Cum să spună ceva despre maestrul său? În clipa aceea, figurativ, era mort.

Oamenii din Justiţie aveau o glumă, ce în timp a devenit proverbială: “Dacă vrei să-l enervezi bine pe Coldea, spune-i ceva de Ghiţă”. Şi reciproca era valabilă. Dacă vrei să-l aduci pe culmile disperării pe Ghiţă, spune de Coldea. Această relaţie părinte spiritual- fiu năbădăios ascunde foarte probabil multe secrete. Unele au început să apară şi public, şi probabil se vor vedea nu numai, ca până acum, în declaraţia de avere a mult numitului Florian Coldea, ci şi în averile celorlalţi şefi de servicii de informaţii. Acesta este răspunsul la întrebarea: “în folosul cui?”

Se spune că serviciile de informaţii nu au niciodată principii, au numai interese. Iar dacă acum mulţi ani, interesul statului român a fost să apară acest Sebastian Ghiţă, problema care se pune astăzi este una la fel de simplă: este şi în interesul statului român să dispară acest Ghiţă? A ars iute şi acum toată ţara vede cum el se stinge în flăcări, culmea, printr-o spectaculoasă dispariţie. Sau mai degrabă afacerea de stat, consumată rapid, a devenit în timp una în interes personal?

Este unanim recunoscut la nivelul Justiţiei că singurul om care poate să-l scoată la lumină pe Sebastian Ghiţă este prim- adjunctul SRI, Florian Coldea. Iar întrebarea care se pune este dacă şi Florian Coldea vrea cu adevărat asta. Până acum, Florian Coldea a arătat că este total de partea lui Ghiţă. În Decembrie 2015, SRI s-a opus vehement luării vreunei măsuri preventive pe Sebastian Ghiţă, deşi legal, principiul conformităţii speţelor arăta că măsura trebuia luată. În Martie 2016, DNA a făcut pasul cel mare. A trimis cerere de încuviinţare şi reţinere în Parlament. SRI s-a urcat pe pereţi. Solicitarea s-a blocat însă de o largă majoritate ce-i stă mereu în cale, dar şi de o întâlnire. Ironia sorţii a fost ca să fie tot ca acum, protocolară. O cupă de şampanie ciocnită de Ghiţă cu Coldea la SRI în seara de dinaintea votului pentru reţinerea şi arestarea sa.

DNA nu s-a lăsat, şi a început să scormonească. În Septembrie 2016 a început să instrumenteze al patrulea dosar pe numele lui Ghiţă, cazul Ponta- Blair. Într-un gest fără precedent, SRI a reacţionat în public atunci când nu l-a întrebat nimeni nimic. A început să urle “pe surse” că speţa este “sută la sută producţia DNA”, a insistat că SRI nu are “nicio contribuţie” în caz pentru că “nicio probă nu a fost culeasă de SRI, dosarul fiind făcut după decizia Curţii Constituţionale care a lăsat SRI exclusiv cazurile de siguranţă naţională”. De ce a ţinut, instituţional, SRI să recurgă mereu la astfel de gesturi când venea vorba de Ghiţă? E simplu: ca şi acum, cu câteva ore să dispară şi să-i expire imunitatea, Sebastian Ghiţă a ţinut să-şi privească, tot la o cupă de şampanie, protectorul în ochi.

Început ca o afacere a statului român, Sebastian Ghiţă trebuie să se sfârşească aşa cum i-a fost originea, indiferent de costurile acestui business sulfuros, secretos şi infracţional. Orice cetăţean al României care a săvârşit fapte penale trebuie să plătească pe lege în faţa judecătorilor. Mult numitul Florian Coldea nu se poate ascunde nici sub prevederi legale şi niciun test poligraf nu va trece dacă îmbrăţişează proverbialul “nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase” sau dacă spune că nu a ştiut niciodată ce face Ghiţă.

Reala problemă care se pune acum este dacă statul român, în tot ansamblul său de pârghii şi mecanisme, are capacităţi să-l determine pe Florian Coldea să-l scoată la lumină pe Sebastian Ghiţă. Îşi va respecta SRI, pilon de securitate naţională, principiul instituţional din ultimul deceniu potrivit căruia nicio breşă în sistemul de siguranţă naţională nu poate fi tolerată? Îşi va onora şeful operativ al SRI uniforma militară de slujbaş al cetăţenilor României, de protector al intereselor ei de stat, îşi va ţine jurământul depus în faţa Academiei Naţionale de Informaţii? Dacă nu, Florian Coldea mai are doar opţiunea prezentării demisiei. Pentru că nu aşa se serveşte un stat, făcându-l public de ruşine, uitându-te cum dispare nelegiuitul şi aşteptând să-ţi apară fascinanta creatură. Dispariţia lui Ghiţă înainte de a răspunde în faţa Justiţiei este eşecul echipei Maior- Coldea. Nu este nici măcar vina lui Ghiţă că este aşa cum l-a văzut o ţară întreagă, este numai greşeala, eroarea, păcatul, vinovăţia şi delictul SRI că l-a creat. Culpa nu este niciodată a creaţiei, a operei, a invenţiei şi a realizării, ci întotdeauna este a făuritorilor ei.

Goethe spunea că “adevăratul discipol învaţă să scoată necunoscutul din cunoscut, apropiindu-se de maestru”. Şi totul ia sfârşit când elevul se transformă, la rândul său, în maestru. O fi devenit oare ucenicul, prin ce a săvârşit cu adevărat, maestrul părinţilor săi?

Distribuie Distribuie Comentarii