Chiar pe 31 decembrie, când lumea punea şampania la rece, UE a semnat cu China un acord comercial cu cântec. Comisia – de fapt Germania, creierul afacerii, deţinând preşedinţia rotativă a UE – se aştepta la ceva bombăneală din partea publicului, după care lucrurile să meargă înainte pe plan. Dar pe măsură ce trec zilele scandalul se amplifică şi cresc şansele ca acest tratat (Comprehensive Agreement on Investment, CAI) să fie respins în Parlamentul European. Potriveala e proastă oricum, să te afişezi cu China exact când ăia lichidează ultimele fărâme de opoziţie politică în Hong Kong iar tărăboiul cu lagărele de muncă pentru uiguri e cât casa. Tot mai mulţi politicieni ridică obiecţii etice, scrie Sorin Ioniță pe  Contributors.ro .

Dar altul e subiectul de care vreau să vorbesc, pentru că dileme de tip profit vs. etică am mai întâlnit şi cu alte ocazii; ele sunt oricum inevitabile atunci când vrei să cooperezi cu China (sau Rusia), dată fiind natura regimului politic de acolo. Nu – unică, irepetabilă şi profund ipocrită mi se pare tăcerea asurzitoare a stângii europene, aia mainstream (cu excepţii), dar mai ales cea hard plus cea neo-marxo-hipster-occupy, în privinţa chiar a presupuselor avantaje economice aduse de acest acord Europei. Pentru că ăsta este aspectul cel mai exploziv şi puţin discutat al CAI.

Altfel, obiecţiile previzibile au fost deja ridicate de presă şi diverse grupuri politice din Europa, în special liberalii şi verzii: că tratatul a fost negociat la secret până în ultima clipă, că el ignoră situaţia drepturilor omului şi legislaţia muncii din China; ori că subminează poziţia noii administraţii Biden, cu care era mai bine să fi avut o abordare comună faţă de Beijing. Şeful grupului de legătură cu China al PE, Bütikofer, neamţ, şi-a criticat indirect guvernul zicând că “ideea să semnăm repede ceva cu China ca să arătăm cât suntem noi de independenţi de SUA e greşită”. Multe titluri de ziare europene au fost ecou la cel din Financial Times:  This is the wrong time for the EU to agree an investment treaty with Beijing .

Susţinătorii CAI, în siajul marilor capitale, au fost partidele mainstream, în primul rând Popularii, din rândul cărora omu’ nostru Iuliu Winkler, vice la comisia de comerţ a PE, s-a arătat disciplinat de entuziast pentru concesiile făcute de chinezi. Apoi, evident, guvernul german, actorul politic principal care a păstorit CAI. Nu trebuie să dăm în conspirativită şi s-o bănuim pe Angela Merkel de interese personale în acest tratat: negocierile au început cu şapte ani în urmă, în 2013, practic în altă eră a relaţiilor geopolitice. Ce suna atunci într-un fel, acum sună cu totul altfel. Ca şi în cazul celeilalte afaceri ruşinoase şi anti-europene, proiectul Nordstream 2, moştenită de la predecesor, pare că Merkel mai mult a cedat la presiunile uriaşe ale marelui lobby industrial şi a sacrificat nişte principii europene pentru a încheia disciplinat, nemţeşte, un dosar important înainte de retragerea din politică, prevăzută pentru 2021. Singura ţară care a ridicat obiecţii a fost Polonia; şi la fel de previzibil, asociaţii de business din Italia, tradiţional pro-China, şi-au declarat susţinerea.

Până aici, nimic neobişnuit. Bizareria începe când analizezi mai atent dacă tratatul cu China aduce măcar avantaje economice care să justifice compromisul etic ori sabotarea relaţiei cu SUA – şi cui anume le aduce. German Economic Institute din Koln a făcut o analiză din care rezultă că beneficiile sunt grupate în vreo duzină de multinaţionale europene din industria auto (germane), asigurări şi bănci (germano-franceze), ITC-telecom şi spitale private, plus ceva imobiliare, care capătă acces mai bun în China. Chinezii n-au acceptat deschiderea pieţei de achiziţii publice sau simplificarea mecanismelor de garantare a contractelor. Firmele europene mici şi medii au în continuare şanse reduse să intre pe opaca piaţă chineză, unde doar jucătorii globali, cu contacte politice, pot opera. În contrapartidă China a obţinut acces în sectorul european de regenerabile, un domeniu de viitor, unde poate prelua firme cu patente valoroase şi strivi cu marile ei companii de stat startupuri locale.

Iar de aici încolo începe mirarea mea: ca liberal, eu sunt pentru comerţ deschis şi n-am preferinţe ideologice pentru businesul mare sau mic, atâta vreme cât e corect şi eficient. Dar am văzut acum câţiva ani cum o întreagă armată de activişti, sindicate, academici de stânga, presă şi norod s-au ridicat la un semn să protesteze când s-a vrut încheierea de tratate similare cu SUA sau Canada. Nu vă mai amintiţi, pentru că era înainte de Brexit şi Trump, dar în 2015 şi prima parte a lui 2016 principala frământare în Europa era cum să oprim TTIP şi CETA (adică cele două acorduri, cu yankeii şi canadienii).

Şi când zic “să oprim” sunt moderat: a fost o întreagă isterie de tip Occupy, cu sute de mii de oameni în străzi la Berlin, Munchen, Londra, Paris sau Bruxelles. Pozele de mai sus vă reconstituie ceva din atmosfera urgentă şi apocaliptică de atunci. Greenpeace dădea cu grafitti pe clădirea Comisiei; lideri de ONG-uri spuneau că TTIP este “o agresiune a multinaţionalelor asupra proiectului comun european”; comisarul UE pentru comerţ de la acea dată declara exasperat că “TTIP a ajuns cel mai toxic acronim în Europa”. Angela Merkel era demonizată fiindcă vinde Europa multinaţionalelor transatlantice veroase, care vor face investiţii în … energie, ITC-telecom, sistem bancar! Britanicii se temeau de “privatizarea sistemului medical”!

Oare aud bine? “Privatizare în sănătate”, bănci, energie, ITC-telecom – atunci erau Satana în persoană iar acum sunt în regulă, pe relaţie cu China? Mi se pare mie sau e o tăcere asurzitoare din partea aceloraşi activişti şi sindicalişti, în aceleaşi capitale, în cap cu Berlinul? Unde sunt cei 300.000 în stradă la protest, în şapte oraşe germane simultan? Fundaţia partidului socialist german, Friedrich Ebert, nu mai face conferinţe şi studii-avertisment în care să analizeze panicat cum se redistribuie beneficiile din comerţul cu China, plutocratic, către o mână de multinaţionale, cum făcea în 2015-16 pe TTIP, ci organizează acum dialoguri suprarealiste pe  “rule of law and participatory governance”  (?!) în filialele lor din Shanghai?

Capitalul speculativ e deodată cuşer pentru stânga post-modernă, scriitori, cântăreţi şi alţi activişti de bine ai anilor trecuţi, ne bucurăm că i se deschide drumul pentru a fi investit în bule imobiliare chinezeşti, că sunt mai tovărăşeşti? Die Linke, partidul fost comunist aflat la guvernare în Berlin, Bremen şi alte câteva locuri, nu mai protestează vehement contra, între două şedinţe de controlul chiriilor şi naţionalizarea mijloacelor de producţie? Unde sunt memele pe internet, chemările la acţiune, păpuşile gonflabile uriaşe cu STOP-CAI? Idealiştii dreptăţii sociale de odinioară au dat-o în Realpolitik: da, nu-i tocmai corect, dar n-ai ce să faci (csf-ncsf), China e prea mare, nu ne putem pune contra şi atunci măcar ne băgăm şi noi la masa lor, să ciugulim ce ne-or da. Şi anume, prin intermediul a 10-15 multinaţionale de-ale noastre.

Negocierile – în mare tripartite, Berlin-Bruxells-Beijing – au fost mai transparente şi deschise publicului decât acelea demonizate de activiştii anti-TTIP? Corporaţiile globale de medicină privată sunt mai acceptabile dacă circulă pe drumul mătăsii, nu se mai leagă nimeni cu lanţul de gard şi nu mai bate cu PET-ul în asfalt? Unde sunt vigilenţii echităţii veniturilor, care aveau disconfort existenţial să vadă profituri la multinaţionale şi spuneau că politica e în primul rând despre redistribuire, acum când redistribuirea prin CAI e atât de vizibil de jos în sus, atât în Europa cât şi în China? Mă refer la cei din Vest, evident, pentru că cei din România n-au argumente originale, ci doar le reproduc pe ale acelora.

Mi se pare mie sau asistăm la o judecată cu flagrantă dublă măsură a stângii europene, şi cea radicală, şi cea bobo: o percepţie subiectivă, prin filtru cultural-ideologic a unor situaţii similare? Are aerul că pericolul neoliberal, globalizarea cu multinaţionale, eroziunea standardelor sociale şi faimoasa “privatizare a sistemului de sănătate” sunt rele doar dacă sunt proiectate asupra Occidentului atlantic. Dacă în schimb se fac prin cooperare cu turbo-capitalismul chinez gestionat cu metode leniniste, sunt în regulă. Murmurele împotrivă sunt inoportune, hai să ne concentrăm pe partea plină a paharului, camarazi.

Cu alte cuvinte, nu cumva în 2016 nu era vorba atât de opoziţie la capitalismul dezlănţuit, cum susţinea stânga, ci mai mult de anti-americanism?

Distribuie Distribuie Comentarii