Comandorul Virgil-Alexandru Dragalina, fiul eroului neamului din 1916, Ioan Dragalina, a avut de suferit după ce au intrat sovieticii în țară: a fost nevoit să lucreze ca electrician și într-un final a emigrat.

Născut în Bucureşti la 16 ianuarie 1890, fiu al locotenent-colonelului Ioan Dragalina şi al Elenei, avea să-şi urmeze cursurile şcolare, ca orice fiu de militar, prin garnizoanele unde activa tatăl: la Gimnaziul „Mihail Kogălniceanu” din Vaslui, primul an, apoi restul la cel militar din Craiova, iar liceul la cel de pe Copou, povestește prof.univ. dr. Mariana Păvăloiu.

În vara anului 1908 a fost admis la Şcoala de Artilerie, Geniu şi Marină, iar la 1 iulie 1910, tânărul absolvent cu gradul de sublocotenent a fost repartizat la Divizia de Dunăre de unde, la scurt timp, a fost detaşat la mare, pe crucişătorul Elisabeta. A participat la campania din anul 1913, fiind răsplătit cu medalia „Avântul Ţării” şi avansat la gradul de locotenent.

În anul 1915 a fost numit adjutantul contraamiralului Sebastian Eustaţiu, comandantul Marinei Militare. La 1 noiembrie 1916 a primit gradul de căpitan, iar peste un an pe cel de locotenent-comandor.

Activitatea depusă de ofiţer în perioada 15 august - 1 aprilie 1918 a fost notată astfel de comandantul Flotei de operaţiuni, comandorul Vasile Scodrea: „A intrat în campanie ca adjutant al domnului Eustaţiu. La 1 februarie 1917 a luat comanda torpilorului „Sborul”, ataşat la comanda Flotei. S-a ocupat de aproape de pregătirea personalului şi a vasului pentru luptă. În timpul operaţiunilor din sudul Basarabiei i s-a încredinţat comanda unei vedete, cu care ocaziune a dat dovadă de pricepere şi multă îndrăzneală. Atacat de trupele ruseşti răzvrătite, a angajat lupta cu ele şi le-a împrăştiat. În ziua de 3 februarie 1918, când s- a ocupat Vâlcovul , locotenent-comandorul Dragalina împreună cu locotenent-comandorul Steriopol, comandantul altei vedete, au atacat şi capturat un vas rusesc, pe care se găsea îmbarcat tot materialul necesar tragerii Flotei ruse de Dunăre, făcând prizonier şi pe căpitanul de fregată Manciusovski, şeful unui grup de barje şi însărcinat cu conducerea tragerii. Locotenent-comandorul Dragalina este un ofiţer de acţiune, pe care se poate conta.”

Pentru faptele sale de arme ofiţerul a fost răsplătit cu „Crucea de război cu stea” de bronz şi „Legiunea de onoare” în grad de cavaler din partea Franţei, ordinul „Coroana României” cu spade în grad de ofiţer cu panglică de „Virtutea Militară”, „Steaua României” în grad de cavaler cu panglică „Virtutea Militară” şi „Crucea Comemorativă 1916-1918”.

După război, în urma luării cu succes a unui examen, ofiţerul a fost trimis în Anglia, urmând cursuri de semnale, artilerie şi torpile. Când a revenit în ţară ofiţerul a fost încadrat la Divizia de Mare (Secţia Torpiloare), unde avea să activeze până în anul 1927, când a fost numit în Comisia de supraveghere pe lângă Şantierul Pattison din Napoli la construcţia celor două distrugătoare tip Regina Maria. Tot în acest an a fost avansat la gradul de căpitan-comandor.

În Italia, ofiţerul a funcţionat până în anul 1930, fiind din nou înscris în ordinea de bătaie a Diviziei de Mare. „Iar în anul 1932 am fost trimis în Anglia, la Weymonth, pentru recepţionarea torpilelor Whitehead pentru submarin.” (Delfinul, n.n.) . La 1 noiembrie anul următor a primit comanda „Şcoalelor de specialităţi” unde „a arătat frumoase misiuni de comandament, dovedind energie şi hotărâre şi pricepere. Inteligenţă vie, mult bun simţ şi spirit de observare. Foarte autoritar. Cam încrezut. Duce viaţă ordonată. Fără a fi prea activ îşi îndeplineşte datoria conştiincios şi inteligent. Foarte bun ofiţer de marină” după cum semnează la 31 octombrie 1934 comandantul Şcoalelor Marinei, comandorul Al.Constantinescu.

În ziua de 10 mai 1934 ofiţerul fusese avansat la gradul de comandor. În anul 1937 ofiţerul s-a căsătorit cu Virginia Theodorescu şi a avut doi copii: Ioana Elena şi Opriţa-Alexandra şi Opriţa-Alexandra.

Deşi a obţinut rezultate notabile la comanda şcolii, începând cu 1 aprilie 1935 comandorul Dragalina a fost mutat la Ministerul Armamentului, Direcţia Tehnică, dar la scurt timp va cere să fie detaşat la Serviciul Maritim Român pentru a-şi exercita profesia aleasă: marinăria. „În 1936 am fost detaşat afară din cadrele armatei ca subdirector la Serviciul Maritim român din Ministerul de Comunicaţii. În anul 1937 am demisionat din armată, iar în 1942 avansat director maritim clasa I-a. În 1945 am fost pensionat.”

Iată ce scria Dragalina în anul 1951: „Ca marinar, am fost strâns legat de mare şi de munca în legătură cu marea. Am rămas întotdeauna departe de convulsiunile interne, petrecându-mi orele libere la redactarea unei mari lucrări personale „Enciclopedia Marinei Comerciale”. Lucrarea, din păcate, a rămas nepublicată.

Dar nu aceasta a rămas singura dezamăgire adusă de mutaţiile datorate anilor `50. Comandorul V.A.Dragalina a fost nevoit să lucreze ca electrician, iar soţia să predea în particular lecţii de limba franceză. În cele din urmă, a fost obligat să emigreze din ţară.

A murit în anul 1980 și este înmormântat la New York. Soția sa, Virginia, moare în 1988, fiind îngropată la Davis, California.

În cuvântul înainte la volumul „Viața tatălui meu, Generalul Ioan Dragalina“, Opritsa Dragalina Popa a scris: „Tata a suferit mult de dorul de țară și a făcut încercări repetate de a se reîntoarce acasă, în țara lui dragă, unde își avea moșii și strămoșii. Dar... nu a mai fost cu putință... Casa îi fusese luată, pensia lui mică - anulată, iar surorile lui erau prea sărace și prea bătrâne ca să-l mai poată întreține. N-a apucat să vadă schimbarea de regim, din 1989, la care a visat o viață. N-a apucat să-și vadă nici țara, nici mormintele străbunilor de la Caransebeș, leagănul neamului Dragalina, acolo unde, copile fiind, părinții ne duceau vara. Aproape în fiecare zi mergeam la Monumentul lui Tata-mare (generalul Ioan Dragalina - n.r.) și, așezate pe treptele albe de marmură, încălzite de soare, îl ascultam pe Tata povestindu-ne despre Tata-mare Ioan, erou, căzut pentru Neam și Țară“.