Un român a decis, în secolul al XV-lea, destinul Regatului Ungariei, unul dintre cele mai puternice state medievale ale Europei Centrale. Mai mult decât atât, moștenitorul său a ajuns rege, fiind singurul monarh cu sânge românesc ajuns pe tronul Ungariei.

În secolul al XV-lea, Regatul Ungariei era unul dintre cele mai puternice state medievale ale Europei Centrale. Cu toate acestea, avea de înfruntat în permanență pericolul otoman, tot mai amenințător, un tăvălug care amenința toate statele creștine de la nordul Dunării. Mai mult decât atât, desele probleme dinastice, dar și ambițiile marilor familii feudale, riscau să destabilizeze din interior coeziunea regatului ungar.

În acea perioadă, a apărut însă un personaj providențial care a salvat Ungaria de la haosul unui război civil, dar și întreaga creștinătate nord-dunăreană de taifunul declanșat de Semilună. Se numea Ioan de Hunedoara (rămas cunoscut în istorie drept Iancu de Hunedoara) și era fiul unor mici nobili români stabiliți în Transilvania. Parcursul său pe scena istoriei a fost fulminant, ajungând inclusiv regent al Ungariei, iar unul dintre fiii săi, rege al Regatului Ungariei, singurul monarh cu sânge românesc ajuns în această ipostază.

Fiul unor refugiați munteni sau copilul unor mici aristocrați transilvăneni

Iancu de Hunedoara s-a născut, cel mai probabil, în anul 1407, în Transilvania, în ținuturile Hațegului sau Hunedoarei. Deși originea sa etnică a provocat numeroase controverse de-a lungul timpului, fiind considerat ba ungur, ba cuman, multe documente, dar și specialiști arată că acesta avea origini românești.

De exemplu, Phillipe de Commine, un ambasador de origine burgundă, contemporan cu Iancu de Hunedoara, mărturisea că puternicul nobil transilvan este valah, la fel ca și tatăl său. Mai mult decât atât, îl numea „Le chevalier blanc de la Valachie”.

La rândul său, Silvio Piccolomini, viitorul papă Pius al II-lea, scria că Iancu de Hunedoara „nu a sporit atât gloria ungurilor, cât a românilor în rândul cărora se născuse”.

Originea românească a lui Iancu de Hunedoara este susținută de majoritatea cronicarilor importanți ai vremii. Dlugosz, Bonfinus, Gaspar Heltai sau Thuroczi, care spun că Ioan de Hunedoara era valah, numindu-l uneori în cronici drept „Johannes Valachus”.

Reputatul istoric transilvănean Camil Mureșanu preciza că Iancu de Hunedoara provenea din neamul vechilor cneji români rămași în Transilvania după cucerirea maghiară. Mai exact, cei care locuiau încă în ținuturile Hațegului și ale Hunedoarei și se aflau în serviciul regelui Ungariei, în schimbul păstrării privilegiilor nobiliare, dar și al domeniilor.

Bunicul lui Iancu de Hunedoara, Șerb, primise de la regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, în anul 1409, ținuturile Hunedoarei cu minele de sare, aur, argint, fier, dar și vămile aferente, desigur, în schimbul serviciilor militare. Acești cnezi români serveau ca trupe de graniță, apărând zona de incursiunile otomane. Fiii lui Șerb, printre care și Voicu, tatăl lui Iancu, primesc la rândul lor partea lor de moștenire. Alți istorici cred că familia lui Iancu de Hunedoara provenea din Valahia, de la sud de Carpați, din neamuri de boieri care s-au refugiat în Transilvania după bătălia de la Rovine.

Un campion al Crucii și un salvator al Ungariei

Cert este că Iancu de Hunedoara reușește să ajungă unul dintre cei mai faimoși campioni ai Crucii din Europa Centrală. Ascensiunea sa pe scara socială a vremii a fost fulminantă, având și un talent deosebit în meseria armelor. Din adolescență ajunge în serviciul nobililor din familiile maghiare Csaki și Csanadi, iar mai apoi în cel al despotului sârb Ștefan Lazarevici.

Își continuă serviciul în slujba familiei Uilaki, dar și a Episcopului de Zagreb. Datorită calităților sale războinice, Iancu de Hunedoara intră în serviciul lui Sigismund de Luxemburg, ajuns împărat romano-german.

Sigismund îl trimite în Italia la ducele de Milano, Filipo Visconti. Iancu de Hunedoara a devenit un veteran al câmpurilor de luptă, un războinic experimentat și deosebit de inteligent care a învățat din fiecare bătălie la care a luat parte. Până la vârsta maturității se bătuse deja cu turcii, alături de condotierii italieni, dar și în războaiele husite. De la husiți s-a inspirat mai târziu, atunci când avea să lupte, ca voievod al Transilvaniei, contra turcilor.

Având în vedere legăturile pe care și le făcuse, dar și experiența militară, Iancu a urcat repede treptele onorurilor. În anul 1438, Albert de Austria l-a numit pe Iancu de Hunedoara ban de Severinm având însărcinarea de a apăra cetățile de la Dunăre, în fața atacurilor otomane. De altfel, Imperiul Otoman cucerise complet Serbia, așa că venise momentul ca Iancu să-și arate valoarea militară.

După ce Iancu face ravagii contra turcilor în Serbia, în 1442, o puternică armată otomană condusă de Mezid, beilerbegul de Vidin a intrat în Transilvania. După o înfrângere la Sântimbru, în fața otomanilor, Iancu de Hunedoara se regruprează și îi bate crunt pe turci sub zidurile Sibiului, Mezid fiind ucis.

O nouă invazie otomană, în septembrie 1442, este stăvilită de Iancu de Hunedoara prin victoria de pe Ialomița. Iancu de Hunedoara nu s-a mulțumit doar să apere granițele Regatului Ungariei. În anul 1448, la chemarea Papei Nicolae al V-lea, Iancu de Hunedoara organizează o cruciadă anti-otomană și atacă la sud de Dunăre.

Este sprijinit și de trupe trimise de voievozii Moldovei și Valahiei, ajunși pe tron cu sprijinul lui Iancu. Cruciada înregistrează un eșec după bătălia de la Kossovopolje, în octombrie 1448. Trupele creștine sunt învinse din cauza slabei mobilizări, dar și a non-combatului despotului sârb Gherghe Brancovic.

Era ultima ofensivă a Regatului Ungariei împotriva turcilor. După o pace de aproape șase ani, sultanul Mahomed, cuceritoriul Constantinopolului, atacă din nou Serbia în 1454.

Iancu de Hunedoara strânge armată și pleacă la război. Confruntarea a avut loc la Belgrad în 1456. A fost o victorie legendară a lui Iancu de Hunedoara și a lui Ioan de Capistrano. Această victorie a fost atât de importantă încât se spune că a salvat Europa de atacurile otomane cel puțin o jumătate de secol.

Papa Calixt al III-lea a precizat, la vremea respectivă, că victoria lui Iancu a fost „cel mai fericit moment al vieții sale”, iar clopotele tuturor bisericilor din Europa au bătut la amiază pentru a marca momentul.

Valahul care a decis soarta Ungariei

Dincolo de victoriile sale incredibile, care practic au salvat Europa , o bună bucată de vreme, Iancu de Hunedoara s-a implicat și în politica internă a Ungariei. Mai precis, a contribuit la stingerea luptelor civile care ar fi aruncat regatul în haos. După moartea lui Albert de Hasburg, au rămas doar regina văduvă Elisabeta și un copil minor, Ladislau al V-lea Postumul. Marile familii de magnați maghiari sprijineau pe văduvă și fiul ei minor tocmai pentru că îi puteau controla mai bine.

Iancu de Hunedoara, în schimb conducea partida nobilimii mici și mijlocii, mai numeroasă, care dorea un rege în adevăratul sens al cuvântului, capabil să poarte luptele anti-otomane. Iancu susține candidatura regelui polonez Vladislav al III-lea Jagello.

Aceasta a acceptat, iar Iancu și partida sa și-au impus punctul de vedere. Vladislav al III-lea a devenit, după încoronare, Vladislav I al Ungariei. Iancu de Hunedoara l-a susținut și a luptat cu toți inamicii, inclusiv cu Frederic al III-lea de Habsburg, dar și cu rebelii care-l contestau pe rege.

Drept recompensă, Iancu a fost numit, în 1441, voievod al Transilvaniei. Iancu de Hunedoara a devenit principalul sfătuitor al regelui. În bătălia de la Varna, din 10 noiembrie 1444, Vladislav moare, iar în Ungaria s-au dezlănțuit din nou războiul civil și luptele pentru tron.

Susținătorii lui Ladislau Postumul au ocupat mai multe domenii și cetăți. În 1445, Dieta l-a ales pe Iancu de Hunedoara drept guvernator al regatului în timpul minoratului lui Ladislau. Voievodul transilvănean a reușit să stingă din nou anarhia care izbucnise în Ungaria.

Astfel, Iancu de Hunedoara a fost primul și singurul român care a condus Ungaria, guvernând până în 1452.