Atunci când criza coronavirusului va începe până la urmă să se retragă şi noi vom reveni la o aproximaţie de normalitate – indiferent ce măsuri de distanţare socială sau spălare pe mâini va implica – ne putem aştepta la un soi de iniţiativă internaţională pentru prevenirea sau cel puţin limitarea răspândirii viitoarelor virusuri letale. Ca specie, suntem destul de pricepuţi să învăţăm din experienţele recente. Asta este ‘disponibilitatea euristică’ – tendinţa de a estima probabilitatea unui eveniment bazat pe capacitatea noastră de a evoca exemple.

Dar după cum argumentează filosoful etic Toby Ord în noua sa carte „The Precipice” (Prăpastia), suntem mult mai puţin pricepuţi la anticiparea unor potenţiale catastrofe care nu au precedent în memoria vie. „Chiar când experţii estimează o probabilitate semnificativă a unui eveniment fără precedent”, scrie el, „nouă ne este foarte greu să credem până ce nu vedem”.

Exact asta a fost problema în cazul coronavirusului. Mulţi oameni de ştiinţă informaţi au prezis că este aproape sigur să izbucnească o epidemie globală la un moment dat în viitorul apropiat. Pe lângă avertismentele unor legiuni de virusologi şi epidemiologi, fondatorul Microsoft, Bill Gates, a prezentat o prelegere larg diseminată, Ted Talk, în 2015, în care a detaliat ameninţarea unui virus ucigaş. De ceva vreme, o pandemie este una din primele două cele mai importante ameninţări catastrofale din registrul guvernamental al riscurilor (cealaltă este un atac cibernetic masiv).

Dar dacă ceva nu s-a întâmplat încă, există o adânc înrădăcinată tentaţie de a ne comporta ca şi când nu se va întâmpla. Aşa stau lucrurile cu un eveniment precum această pandemie, dar acesta va ucide doar o mică fracţiune din populaţia lumii. Există două definiţii pentru ameninţarea existenţială, deşi de multe ori semnificaţia este aceeaşi. Una este ‘ceva care va pune cu totul capăt întregii omeniri, ne va elimina ca specie de pe această planetă sau de pe oricare alta’. Cealaltă, doar uşor mai puţin tulburătoare, este ‘ceva care duce la un colaps irevocabil al civilizaţiei, reducând umanitatea supravieţuitoare la o stare de existenţă preistorică’.

Cercetător din cadrul Institutului Viitorului Umanităţii de la Oxford, australianul Ord este unul din cei doar câţiva universitari care lucrează în domeniul evaluării riscului existenţial. Este o disciplină care ia în considerare tot, de la explozii stelare, până la microbii toxici, de la super-vulcani până la super-inteligenţa artificială.

Ord analizează fiecare potenţială ameninţare şi examinează probabilitatea producerii sale în secolul următor. De exemplu, el estimează că probabilitatea ca o supernovă să provoace un cataclism pe Terra este mai mică de unu la 50 de milioane. Ord susţine că chiar şi adunarea tuturor riscurilor naturale la un loc (inclusiv virusuri care apar natural) nu se ridică la nivelul riscului existenţial reprezentat în sine de războiul nuclear sau de încălzirea globală.

În cea mai mare parte a timpului, publicul general, guvernele şi alte cadre universitare se mulţumesc în general să neglijeze majoritatea acestor riscuri. În definitiv, puţini dintre noi sunt bucuroşi să contemple apocalipsa.

În orice caz, guvernele, cum ne aminteşte fostul ministru conservator Oliver Letwin în cartea sa recentă „Apocalypse How?” sunt de obicei preocupate de probleme mai presante decât de dispariţia umanităţii. Probleme de zi cu zi, precum acorduri comerciale, solicită atenţie urgentă, în vreme ce cele ipotetice de viitor, precum depăşirea noastră de către maşini, pot fi mereu lăsate pe mâine.

Dar având în vedere faptul că noi trecem printr-o pandemie globală, poate că acum este un moment oportun să ne gândim la ceea ce poate fi făcut pentru evitarea unui viitor cataclism. Conform lui Ord, perioada în care trăim este un moment critic în istoria umanităţii. Nu numai că se manifestă efectele potenţial dezastruoase ale încălzirii globale, dar în epoca nucleară dispunem totodată de puterea de a ne autodistruge într-o clipită – sau cel puţin de a pune la îndoială problema supravieţuirii civilizaţiei.

Astfel, Ord crede că viitorul secol va fi unul periculos de precar. Dacă vom lua deciziile corecte, el prevede un viitor inimaginabil de înfloritor. Dacă le vom lua pe cele greşite, el susţine că s-ar prea putea să urmăm calea păsării dodo şi dinozaurilor, ieşind definitiv de pe planetă.

Când discut cu Ord pe Skype îi amintesc de probabilitatea neliniştitoare pe care o alocă omenirii în această zbatere între puterea noastră şi înţelepciunea noastră. „Ţinând cont de tot ce ştiu”, scrie el, „plasez riscul existenţial pentru acest secol la aproximativ 1/6”.

Cu alte cuvinte, secolul 21 este efectiv un gigantic joc al ruletei ruseşti. Mulţi oameni vor respinge îngroziţi o astfel de previziune sumbră, iar altora le va alimenta neliniştea de care societatea abundă deja.

El este de acord, dar spune că a încercat să prezinte această simulare într-un mod cât mai calm şi raţional posibil, asigurându-se că ia în calcul toate dovezile care sugerează că riscurile nu sunt mari. Unul din şase este cea mai favorabilă estimare a sa, având în vedere că ne aflăm în faţa „loviturii de cuţit decente” a ameninţării distrugerii noastre.

Dacă realmente ne-am gândi la asta şi am construi un răspuns egal cu ameninţarea, s-ar putea ca şansele să se reducă la ceva mai aproape de 100/1 în ceea ce priveşte extincţia noastră. Dar, deopotrivă, dacă vom continua să ignorăm ameninţarea reprezentată de progresul în domenii precum biotehnologia şi inteligenţa artificială, atunci riscul, spune el, „ar fi mai probabil de 1/3”.

Martin Rees, cosmolog şi fost preşedinte al Royal Society, este cofondator al Centrului pentru Studiul Riscului Existenţial de la Cambridge. El este implicat de mult timp în creşterea conştientizării pericolului unor dezastre şi se face ecoul preocupărilor lui Ord.

„Sunt îngrijorat”, spune el, „pur şi simplu pentru că lumea noastră este atât de interconectată, încât magnitudinea catastrofelor cu cel mai rău potenţial a crescut la niveluri fără precedent şi prea mulţi (oameni) le neagă. Noi ignorăm maxima înţeleaptă ‘necunoscutul nu este acelaşi lucru cu improbabilul'”.

Letwin avertizează privitor la dependenţa excesivă de internet şi sistemele prin satelit, în alianţă cu stocurile limitate de mărfuri şi lanţurile lungi de aprovizionare. Acestea sunt condiţii ideale pentru sabotaj şi defecţiuni globale. După cum scrie el, rău prevestitor: „A venit vremea să recunoaştem că tot mai multe părţi ale vieţii noastre – ale societăţii însăşi – depind de tot mai puţine reţele tot mai integrate”.

Reţelele globale complexe cu siguranţă ne sporesc vulnerabilitatea la pandemii virale şi atacuri cibernetice, dar niciuna din acestea nu poate fi calificată drept un risc existenţial serios în cartea lui Ord. Pandemiile de care este el preocupat nu sunt de felul celor care izbucnesc în pieţe în care se vinde carne proaspătă de animale sălbatice de la Wuhan, ci mai degrabă dintre cele procesate în laboratoare biologice.

Deşi Ord face deosebire între riscurile de origine naturală şi cele antropogene (de fabricaţie umană), el argumentează că această distincţie este destul de nebuloasă în ceea ce priveşte agenţii patogeni, deoarece proliferarea lor este semnificativ crescută de activităţi umane precum agricultura, transporturile, legăturile comerciale complexe şi stabilirea oamenilor în oraşe cu mare densitate.

Dar, la fel ca în cazul atât de multor aspecte ale ameninţărilor existenţiale, ideea unui patogen artificial pare prea SF, prea îndepărtată pentru a ne capta atenţia prea mult timp. Organismul internaţional însărcinat cu monitorizarea armelor biologice este Convenţia Armelor Biologice. Bugetul anual al acesteia este de numai 1,4 milioane de euro. După cum reliefează Ord cu ironie justificată, suma este mai mică decât venitul unui restaurant McDonald’s mijlociu.

Dacă asta este hrană pentru gândire, Ord mai are o comparaţie gastronomică chiar mai greu de înghiţit. Deşi nu este sigur care este suma exactă investită de lume în măsurarea riscului existenţial, crede că noi cheltuim „mai mult pe îngheţată în fiecare an decât pentru a ne asigura că tehnologiile pe care le dezvoltăm nu ne distrug”.

Ord insistă că nu este un pesimist. Există măsuri constructive care pot fi aplicate. Omenirea, spune el, este în adolescenţa sa şi asemenea unui adolescent care are forţa fizică a unui adult dar îi lipseşte prevederea şi răbdarea, noi suntem un pericol pentru noi înşine până ne maturizăm. El recomandă ca, până atunci, să încetinim ritmul dezvoltării tehnologice pentru a permite ca înţelegerea consecinţelor acesteia să recupereze întârzierea şi să construiască o apreciere morală mai avansată a situaţiei în care ne aflăm.

În definitiv, el este un filosof moral. De aceea argumentează că, dacă este ca umanitatea să supravieţuiască, este vital necesar să avem un cadru mult mai larg de referinţă pentru ceea ce este bine şi rău. Deocamdată, subevaluăm uriaş viitorul şi avem o înţelegere etică redusă privind modalităţile în care ar putea afecta acţiunile noastre miile de generaţii care ar putea – sau ar putea să nu mai – vină după noi.

Descendenţii noştri, spune el, sunt în poziţia de oameni colonizaţi: sunt privaţi de drepturi politice, fără a avea ceva de spus în deciziile care se iau şi care îi vor afecta direct sau le vor opri existenţa.

„Doar pentru că nu pot vota”, spune el, „asta nu înseamnă că nu pot fi reprezentaţi”.

Desigur, mai sunt şi probleme concrete de abordat, cum ar fi încălzirea globală şi spolierea mediului. Ord recunoaşte că schimbarea climatică ar putea duce la „o calamitate globală de amploare fără precedent”, dar nu este convins că aceasta reprezintă un real risc existenţial pentru umanitate (sau civilizaţie). Asta nu înseamnă că nu este o preocupare urgentă: doar că supravieţuirea noastră nu este încă periclitată.

Poate că cea mai mare ameninţare imediată este persistenţa abundenţei armelor nucleare. De la sfârşitul războiului rece, cursa înarmării este în regres şi numărul de ogive active a fost redus de la peste 70.000 în anii 1980 la aproximativ 3.750 astăzi. Start (Acordul de reducere a armelor strategice) care a ajutat la realizarea acestei reduceri urmează să expire anul viitor. „Din ceea ce aud în acest moment”, spune Ord, „ruşii şi americanii nu au niciun plan să-l înnoiască, ceea ce este o nebunie”.

Mai devreme sau mai târziu, toate problemele care ţin de riscul existenţial se reduc la o înţelegere şi acorduri globale. Asta este ceva problematic, deoarece dacă sistemele noastre economice sunt internaţionale, sistemele noastre politice rămân aproape pe de-a întregul naţionale sau federale. Probleme care afectează pe toată lumea sunt, ca urmare, ale nimănui anume. Dacă este ca omenirea să se retragă de pe marginea prăpastiei, va trebui să înveţe cum să recunoască faptul că ceea ce o leagă este mai mult decât ceea ce o desparte.

Actualmente se fac multe preziceri despre cum ar putea fi schimbată lumea de coronavirus. Filosoful John Gray a declarat recent că (criza) va pune capăt hiperglobalismului şi va reafirma importanţa statului naţiune.

„Contrar mantrei progresiste”, scrie Gray într-un eseu, „problemele globale nu au mereu soluţii globale… convingerea că această criză poate fi soluţionată printr-o izbucnire fără precedent de cooperare internaţională este gândire magică în forma sa cea mai pură”.

Sursa:  The Guardian  / Articol de Andrew Anthony / Traducerea: Adriana Buzoianu (Rador)

Image by  icheinfach  from  Pixabay  

Distribuie Distribuie Comentarii