Numeroase stânci cu forme deosebite împodobesc crestele Carpaților. Unele, ca Sfinxul și Babele din Munții Bucegi, au devenit locuri legendare pentru români, iar unii dintre oamenii de știință care le-au cercetat au oferit explicații controversate.

Cele mai vechi monumente din lume, numite megaliți, sunt structuri preistorice de piatră, care cuprind unul sau mai multe elemente, despre care se crede că au fost folosite pentru a marca evenimente sau locuri importante pentru comunitățile care le-au creat.

Peste 35.000 de megaliți au fost descoperiți de-a lungul timpului în lume, iar printre cele mai faimoase astfel de monumente se află Ansamblul neolitic Stonehenge, din Marea Britanie.

Construcțiile circulare de piatră de la Stonehenge , vechi de peste cinci milenii potrivit unor oameni de știință, reprezintă primul monument care a primit numele „megalit”, dat de arheologul britanic Algernon Herbert în 1849.

Însă cel mai vechi megalit ar fi, potrivit unor oameni de știință, ansamblul Gobekli Tepe din Turcia, a cărui construcție a fost estimată în urmă cu aproape 12.000 de ani. Din aceeași perioadă ar data, potrivit unor oameni de știință și construcția Sfinxului din Giza, chiar dacă alți arheologi au arătat că monumentul ar avea o vechime de circa 4.500 de ani.

Nicolae Densușianu, pe urmele megaliților din Carpați

În România, unii oameni de știință au susținut că Sfinxul și Babele - cele mai faimoase monumente ale naturii din Munții Bucegi - ar reprezenta structuri megalitice, alături de alte monumente din Carpați.

„Întreaga catenă a Carpaților, începând din plaiurile Moldovei și până în părțile de nord-vest ale Ungariei ne prezintă o mulțime nenumărată de columne brute, ce se înalță impozante pe vârfurile maselor de stânci și care ne înfățișează din depărtare formele și atitudinea unor figuri omenești, despre care poporul în legendele sale ne spune că reprezintă chipurile împietrite ale unor personalități mitice”, scria Nicolae Densușianu (1846 - 1911), în volumul „Dacia Preistorică”, publicată în 1913, după moartea sa.

De profesie preot și istoric cu o activitate de peste patru decenii, în cea mai mare parte în cadrul Academiei Române, Nicolae Densușianu a fost unul dintre marii cărturari ai începutul secolului XX, însă unele dintre operele sale, în principal „Dacia Preistorică”, au fost contestate de alți oameni de știință.

În privința monumentelor naturale Sfinxul și Babele, specialiștii arată că au fost, la fel ca multe alte stânci cu forme ciudate din Carpați, formațiuni stâncoase modelate de trecerea timpului, a căror formă se datorează eroziunii, înghețului și dezghețului, șiroirii sau vântului, acțiuni care le-au afectat din cele mai vechi timpuri.

Sfinxul - Saturn, Babele - altare ale unor zeități

Nicolae Densușianu prezenta stâncile care conturează întruchipări umane ca fiind creații ale oamenilor preistorici, ce au vrut astfel să reprezinte, la scară mare, zeitățile pe care le adorau. „Megaliții” din România au fost identificați de istoric în mai multe locuri din Carpați, însă munții Bucegi au fost, potrivit acestuia, locurile cu cea mai mare aglomerare de astfel de monumente.

„Au fost în preistorie locuri sfinte ale triburilor, iar vârfurile lor cele mai înalte, Caraiman şi Omu, erau consacrate divinităţilor cele mai importante, Omu fiind locul unde era venerat Saturn”, scria Densușianu.

Bucegii au fost muntele sfânt al populațiilor preistorice din Dacia, iar pe crestele lor Sfinxul îl reprezenta pe Saturn, zeitatea supremă a acestora, personificarea Cerului și a Pământului, afirma autorul Daciei Preistorice.

Conform teoriei lui Densușianu, oamenii preistorici de pe teritoriul Daciei, numiți de acesta „pelasgi” , ar fi contribuit prin forțe proprii la transformarea stâncilor în monumente gigant, pentru a reda astfel măreția și puterea divinităților pe care le adorau.

„Pe punctul cel mai culminant al muntelui Omul se înalţă o columnă uriaşă, învăluită de regulă în nori, iar pe un alt pisc din apropiere mai există cel mai important simulacru al lumii preistorice, o reprezentaţiune umană sculptată în stâncă, de o mărime într-adevăr formidabilă. Acestă figură într-adevăr titanică din munţii Daciei vechi, numită a Hyperboreilor, ne înfăţişează după toate caracterele sale imaginea supremei divinităţi a timpurilor pelasge”, scria Densușianu.

La rândul lor, Babele de pe Vârful Caraiman din Bucegi erau considerate de istoric altare megalitice închinate altor zeități montane feminine.

„Aceste altare nu au nici inscripţiuni, nici basoreliefuri şi chiar dacă ar fi avut vreodată ceva semne hieratice, timpul cel depărtat le-a nimicit. Lângă aceste altare, acoperite numai de bolta cea înaltă a muntelui şi de crengile stejarilor, se celebra actul fundamental al cultului, rugăciunile şi sacrificiile. La picioarele lor se făceau jurămintele cele mai solemne, aici îşi căutau refugiul cei persecutaţi, aici era locul de întâlnire pentru afacerile comune ale triburilor, aici se celebrau festivităţile cele mari”, arăta istoricul Nicolae Densuşianu.

Timpul și-a pus amprenta pe „megaliții” din Carpați

Fiecare bucată de stâncă din Munții Bucegi ar fi reprezentat în trecut o anumită figură, fiindcă natura nu putea să dea acestor pietre forme atât de neobişnuite, susținea Densușianu.

„Timpul a distrus aproape toate formele primitive ale acestor misterioase figuri, însă cu toate acestea resturile lor par a ne spune că mâna omului a contribuit necondiţionat la formele acestea atât de curioase, că odată aici a fost un loc sfânt, consacrat religiunii preistorice, un loc de adunare comună pentru vechile triburi pastorale şi agricole”, concluziona autorul lucrării Dacia Preistorică.

Istoricul enumera și alte rămășițe ale unor locuri sfinte ale oamenilor din preistorie, care împânzesc Munții Carpați, monumente de piatră și peșteri considerate sălașuri ale zeităților.

„Afară de simulacrele şi altarele primitive ale divinităţilor, săpate în stânci, afară de columnele votive şi comemorative de pe piscuri, mai exista în Carpaţi încă o muţime infinită de alte sculpluri megalitice, reprezentând unele «Scaunele divinităţilor”, unele urmele unor eroi sau uriaşi, altete figuri şi urme de animale, cu deosebire chipul Calului alb, consacrat Soarelui, rămăşiţe de sub imperiul religiunii urano-saturnice”, arăta istoricul.

De asemenea, completa acesta, regiunea Carpaţilor se caracterizează printr-o mulțime extraordinară de peşteri şi caverne, ale căror portare au fost lucrate de mâna omului, în perioada în care ar fi fost folosite ca sanctuare sau reședințe ale oracolelor.