În istoria de peste două secole a minelor de cărbune din România, au avut loc nenumărate tragedii care au făcut mii de victime. Cele mai recente dintre ele le-au schimbat soarta exploatărilor miniere, grăbind închiderea acestora.

Într-o astfel de situație a ajuns Mina Petrila din Valea Jiului, închisă pentru totdeauna la sfârșitul anului 2015.

Începutul sfârşitului exploatării miniere înființate în 1859 s-a produs în 15 noiembrie 2008, când două explozii succesive din subteran au dus la moartea a 13 mineri şi salvatori minieri şi la rănirea altor 15.

Teama și deznădejdea i-a cuprins pe ortacii lor, trimiși să recupereze trupurile victimelor. „Când am intrat în subteran, împreună cu salvatorii, am avut un sentiment de teamă cumplită. Aveam senzaţia că oamenii pe care îi văzusem înainte de a intra în subteran mă privesc pentru ultima oară. În momentul în care ne-am apropiat de acel loc, nu am putut să îmi stăpânesc emoţiile în faţa oamenilor, de plâns”, relata Constantin Jujan, fostul director al EM Petrila.

Cele două deflagraţii au avut loc la o adâncime de aproape 1.000 de metri, ambele fiind cauzate de acumularea gazelor toxice în mină. Abatajul în care au avut loc exploziile fusese deschis cu doar o săptămână înaintea accidentului, iar în urma tragediei a fost din nou închis, pentru totdeauna. În 2008, Mina Petrila avea peste 2.000 de salariați. După tragedie, a continuat să funcționeze la o treime din capacitate, iar în următorii ani activitatea s-a redus treptat, odată cu numărul angajaților.

În 30 noiembrie 2015, într-o atmosferă tristă, a fost scos, simbolic, ultimul vagonet de cărbune din adâncurile minei care a susținut economia orașului timp de peste un secol și jumătate.

Cei 250 de mineri care în 2015 munceau la Mina Petrila fie au fost disponibilizați, fie s-au pensionat ori s-au mutat la alte exploatări din Valea Jiului. Cele mai multe dintre vechile clădiri ale minei de cărbune au fost demolate. În schimb, clădirea compresoarelor şi fostele ateliere mecanice, puţul nou cu schip, puţul central (turnul şi hala), au fost incluse în „Ansamblului istoric Mina Petrila” și sunt propuse în circuitul turistic.

Mina Dâlja, închisă după catastrofa urmată de mineriade

Aflată la marginea Petroșaniului, oraș învecinat Petrilei, Mina Dâlja a avut o poveste asemănătoare acesteia. Era aproape la fel de veche ca Mina Petrila, fiind înființată în 1890.

O tragedie colectivă din 19 mai 1997 i-a grăbit închiderea, iar în anii următori, pentru „a le îndulci amarul” localnicilor, autoritățile din Petroșani au propus conservarea unora dintre clădirile sale, declararea lor ca ansamblu istoric și transformarea lor în atracții turistice. Acest lucru însă nu s-a mai întâmplat.

În anii ‘90, cele șase orașe miniere din Valea Jiului au trecut prin cea mai tulburătoare perioadă din istoria lor. Pe lângă mineriadele care au cutremurat România în primul deceniu după Revoluție, disponibilizările care au redus la câteva mii de muncitori numărul de peste 40.000 de salariați ai minelor de cărbune și problemele sociale grave cu care se confruntau comunitățile, subteranele Văii Jiului ascundeau pericole la tot pasul.

Accidentele din minele de cărbune - tot mai uzate de lipsa investițiilor - erau frecvente, iar anual, fiecare exploatare părea să își ceară tributul în vieți omenești.

În Mina Dâlja, explozia din 19 mai 1997, cauzată de acumularea de gaze în subteran a ucis șapte oameni. Trei dintre ei s-au stins pe loc, în deflagrație, iar alți patru au murit în spitalul din Timișoara, după mai multe zile de chinuri cauzate de arsurile grave.

Mina de cărbune avea atunci circa 1.500 de salariați. La scurt timp după tragedie, au început primele disponibilizări, iar la sfârșitul anului 1998, când mina de cărbune mai avea circa 900 de salariați, Guvernul României anunța oprirea activității sale.

O grevă generală a fost declanşată în Valea Jiului în 4 ianuarie 1999, în contextul anunţului închiderii Minelor Dâlja şi Bărăbăteni, s-a transformat în zilele următoare într-una dintre „mineriadele” conduse de Miron Cozma și locotenenții săi din Valea Jiului.

La Dâlja, disponibilizările au redus treptat numărul salariaților, iar până în 2003, mina de cărbune a fost închisă definitiv.

Mina de cărbune Anina, închisă după tragedia din 2006

Înființată la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Munții Banatului, mina de cărbune Anina, din Caraș-Severin a fost în anumite perioade una dintre cele mai profitabile exploatări carbonifere din România, însă este istoria sa a fost umbrită de tragedii.

În cele peste două secole de funcționare, aproape 1.000 de oameni au murit în subteranele sale. Cei mai mulți dintre ei au căzut victime într-o singură zi.

În 7 iunie 1920, la Anina a avut loc cea mai mare catastrofă din istoria ținutului minier și a României. Cel puțin 217 oameni au murit atunci, în urma unor explozii din mina de cărbune. Tragedia a fost cauzată de cantitatea mare de explozivi, peste trei tone, depozitată în două camere din subteranele minei.

Dinamita fusese confiscată în timpul unor operațiuni militare, dar se afla în stare de degradare, iar locul său nu trebuia să fie în subteranele unei mine de cărbune.

Puțul în care avusese loc explozia nu a mai fost deschis, în schimb, mina de cărbune a continuat să fie exploatată și extinsă în deceniile de comunism, ajungând la o adâncime de peste 1.000 de metri.

După 1990, exploatarea a intrat în declin, iar în primele zile ale anului 2006, lucrau aici circa 600 de oameni. Circa jumătate dintre ei se aflau în preaviz, după ce s-au înscris pe lista disponibilizărilor societății Miniera Banat, care cuprindea minele Anina și Baia Nouă.

Unii dintre ei nu au mai apucat să plece din minerit la încheierea contractelor, pentru că în 14 ianuarie 2006, o explozie petrecută în subteran, cauzată de o eroarea unui artificier - arătau procurorii, a ucis șapte oameni și a rănit alte persoane. Printre victime se aflau trei dintre minerii care urmau să fie disponibilizați în următoarele zile.

În vara anului 2006, mina Anina a fost închisă definitiv, iar în prezent unele dintre clădirile sale au rămas în conservare, printre ruinele minei, fiind promovate într-un circuit turistic.

În orașul cu circa 5.500 de locuitori, unii dintre foștii mineri privesc cu nostalgie spre locul vechii minei, în jurul cărora au fost înființate coloniile și cartierele Aninei (video). Alții se plâng și de un fenomen straniu petrecut încă din anii ‘80 în centrul localității.

O veche haldă de steril și praf de cărbune, îngropată de mai multe decenii sub centrul orașului, se auto-aprinde în subteran, degajând gaze toxice și producând alunecări de teren.

„Zona parcului - unde nu mai putem sta acum din cauza mirosului înțepător - și cea a bisericii din vecinătatea lui sunt cele mai afectate de acel steril depozitat acolo de la o veche termocentrală. La centrala bisericii se încălzește apa fără să fie foc. Arde pământul sub noi. Vegetația este pârjolită, gazele se simt, iar în unele locuri, chiar sub biserică au fost alunecări de teren. Arde mocnit sub pământ”, relata Maria, o localnică din Anina.