Marele dirijor român Sergiu Celibidache a luat calea Occidentului în 1936, pentru a studia muzica la Paris și la Berlin. La doar 33 de ani a ajuns la pupitrul Orchestrei Filarmonice din Berlin. Avea să poarte în suflet România întreaga viață și regretul de a nu-și mai fi văzut vreodată părinții.

Cineastul Serge Celibidachi (54 de ani) este unicul fiu al marelui dirijor Sergiu Celibidache, rod al mariajului cu Ioana Procopie Dimitrescu.

Muzicianul Sergiu Celibidache, care a uimit scenele lumii cu bagheta sa, s-a născut la 28 iunie 1912, la Roman, Neamț, în familia unui ofițer de origine greacă, care îndeplinea și demnități publice importante în lumea Iașiului, ca prefect. Sergiu a plecat să studieze la București, apoi la Paris și la Berlin, începând astfel o carieră fulminantă la pupitrul Filarmonicii din Berlin, pe care a ajuns să o conducă la doar 33 ani.

Celibidache avea să moară la 14 august 1996, în Franța, în reședința sa din La Neuville-sur-Essonne, purtând în continuare cetățenia română și cu marele regret că n-a putut să-și revadă părinții ținuți în țară de regimul comunist.

Memoria tatălui

Fiul Serge Celibidachi și-a purtat tatăl în filmele sale, ca o formă de dragoste, dor și respect. În 1997, la doar un an după moartea acestuia, a apărut documentarul „Grădina lui Celibidache“, o încercare de a recrea universul muzical, din spatele cortinei, al lui Sergiu Celibidache. Zece ani mai târziu a apărut lungmetrajul „Octav“, povestea unui bătrân întors acasă – o oglindire a dorului pe care tatăl său l-a avut mereu pentru țara natală. În prezent, Serge Celibidachi lucrează la „Cravata galbenă“, un film biografic, în care tatăl său este portretizat de renumitul actor John Malkovich.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, cineastul a vorbit despre producția româno-britanică, ale cărei filmări au început în acest an, în România, despre momentul de răscruce care l-a determinat să decidă realizarea independentă a acestui film, precum și despre relația cu protagonistul peliculei. De asemenea, Serge a conturat un portret al tatălui său, un om excepțional, generos și perfecționist, a cărui privire mândră este ultima amintire pe care o poartă mereu cu el.

Moștenirea Celibidache

„Weekend Adevărul“: Când s-au născut primele idei pentru filmul „Cravata galbenă“ şi cât a durat de la primele schiţe de scenariu până la cristalizarea acestuia?

Serge Celibidachi: Incredibila odisee pe care tatăl meu a parcurs-o mi s-a părut mereu o poveste ce merită să fie cunoscută și împărtășită cu toată lumea. Îmi amintesc că îmi luam notițe când aveam 12 ani, ascultându-l pe tatăl meu cum rememora și îmi povestea întâmplări și evenimente unice din copilăria și adolescența sa. La câțiva ani după ce ne-a părăsit, undeva în jurul anului 2000, am intrat în contact cu un mare studio de film din Statele Unite ale Americii, iar cei de acolo au fost fascinați de personalitatea tatălui meu după ce au vizionat „Grădina lui Celibidache“, documentarul pe care l-am realizat despre tatăl meu în 1997. Americanii de la studioul respectiv au dorit ca eu să scriu scenariul despre povestea fascinantă a vieții și carierei tatălui meu. Și am făcut asta. Însă la scurt timp, mi-am dat seama că povestea o lua într-o direcție comercială ce era poate prea departe de adevăratul focus pe care povestea îl merita. Așa că m-am retras după un an. Și de abia după succesul filmului „Octav“ i-am sugerat lui James Oliver, bunul meu prieten din copilărie și co-scenarist foarte pasionat, să revizuim ideea și să scriem scenariul filmului biografic așa cum trebuie cu adevărat să fie.

John Malkovich, fan Celibidache

- Ce capitol din viaţa tatălui dumneavoastră v-a trezit cele mai speciale emoţii pe parcursul documentării pentru film?

Cred că cel mai puternic aspect este modul în care tata a plecat abrupt de acasă, împotriva dorinței sale și împotriva tuturor așteptărilor și pronosticurilor. Tata a plecat pentru a urma ceea ce avea în inimă și în suflet: Muzica. Să trăiască experiența celui de-Al Doilea Război Mondial la Berlin, printre bombardamente și amenințări naziste, cred că l-a marcat pe tata pentru totdeauna. Ca să nu mai vorbesc de faptul că tata nu și-a mai revăzut părinții niciodată, ei fiind blocați după război de către Uniunea Sovietică. Și iată deja e un roman al vieții tatălui meu, înainte de a vorbi despre muzicianul Sergiu Celibidache.

- Aţi intrat în contact cu actorul John Malkovich prin intermediul directorului de casting Des Hamilton (director de casting al filmului „Jojo Rabbit“), iar apoi l-aţi convins pe marele actor printr-o scrisoare personală. Care a fost reacţia actorului american la scrisoarea dumneavoastră?

Alegerea lui John Malkovich pentru a-l interpreta pe tatăl meu a fost legată înainte de toate de necesitatea de a avea un actor cu o vastă cultură, foarte cunoscut la nivel internațional și care să fie familiarizat cu subiectul. În afara faptului că are experiență în teatru, John mi-a confirmat că a fost un mare admirator al tatălui meu și că i-ar plăcea foarte mult să accepte această provocare. Am fost emoționat și încântat de entuziasmul lui John Malkovich. Și de-abia aștept să lucrez cu el în detaliu și să-i împărtășesc cât mai multe detalii din universul tatălui meu, ca și partea dirijorală pentru scenele unde va dirija în film.

„Un concert înregistrat poate fi acceptat doar ca un suvenir“

- Tatăl dumneavoastră a fost faimos şi pentru refuzul de a realiza înregistrări ale muzicii sale, spunând că nu ar avea acelaşi efect în afara unei săli de concerte, motivând că muzica este ceva ce trebuie ascultat în direct și orice înregistrare a acesteia este întotdeauna falsă. I-aţi împărtăşit opinia? Aţi încercat vreodată să îi schimbaţi această viziune?

Muzica poate fi trăită doar pe viu, live. Tata avea dreptate în totalitate și opinia sa rămâne permanent valabilă: un concert înregistrat nu este nimic altceva decât o repetiție sterilă și mecanică – aceeași în fiecare zi – a unui moment ce a fost la timpul său pur și simplu autentic și demn de experimentat, un moment ce trebuie trăit cu simțurile noastre. Un concert înregistrat poate fi acceptat doar ca un suvenir, o amintire a unui moment autentic și prețuit în consecință. Astăzi, înregistrările sunt tot ce mi-a rămas din muzica tatălui meu și sunt recunoscător că aceste înregistrări există, chiar dacă acestea nu sunt muzică. Așa că, sunt cumva împărțit: concertele înregistrate nu sunt muzică, însă cu toate acestea este esențial să avem acces la ele, deoarece sunt unice pentru cei interesați. Revenind la întrebarea dumneavoastră. Am încercat să îi schimb opinia tatălui meu? Răspunsul îl veți găsi în film (zâmbește).

- Pe 15 august 1996, la o zi de la decesul lui Sergiu Celibidache, „The New York Times“ îl descria, într-un necrolog dedicat, ca fiind „una dintre marile enigme ale secolului al XX-lea“. Cum l-aţi descrie în câteva fraze pe tatăl dumneavoastră?

Tata a fost un om simplu. Un om simplu, extrem de educat și extrem de inteligent și strălucitor. Tata a fost apropiat de natură, apropiat de oameni, apropiat de Dumnezeu. Nu am întâlnit vreodată în viața mea un om mai generos decât tata, care mereu se gândea cum să reducă suferința oamenilor din jurul său și care aveau probleme. În același timp, nu am întâlnit pe nimeni care să fie atât de exigent precum tata, exigent cu cei pe care i-a iubit și exigent cu el însuși. Tata a fost un perfecționist. Un perfecționist care nu putea să accepte mediocritatea sau diletantismul. Și asta deoarece tata adora atât de mult muzica încât nu putea să accepte această trădare (n.r. – înregistrarea concertelor), trădare ce era atât de departe de adevărul pe care l-a căutat încă de la început. Tata a fost mereu credincios valorilor sale. Tata a fost umil față de viață și față de Dumnezeu, mult mai umil față de modul în care a apărut uneori în mass-media. Pentru că tata nu era politician, nu avea diplomație disponibilă. Tata îți spunea lucrurile direct, în față , așa cum le vedea el, inclusiv unele comentarii dure atunci când simțea că acestea trebuiau exprimate. Tata a fost direct, deschis, sincer și autentic față de el însuși până la ultima sa suflare.

- Care este ultima amintire pe care o aveţi legată de tatăl dumneavoastră?

Ochii săi – plini de mândrie, poate pentru prima oară – când i-am spus că nu pot înlătura vreo scenă din documentarul pe care tocmai îl terminasem, „Grădina lui Celibidache“, pentru că am găsit balanța perfectă. Am realizat mai târziu că în acel moment am experimentat cum sfârșitul ar putea fi la început.

Dorul nemărginit de țară

- Cum aţi descrie relaţia pe care tatăl dumneavoastră a avut-o cu România?

Tata și-a adorat țara. A fost foarte mândru că a rezistat tentației de a obține alte cetățenii și a rămas român până în ziua în care a murit. Proprietatea sa din Franța, ca și cea din Sicilia, au și acum obiecte populare românești pe pereți și un stil arhitectonic ce îi aducea aminte de copilăria sa din Moldova, la Roman și la Iași. Și aș vrea să mai adaug și că tata adora să mănânce mămăligă, chiftele şi salată de vinete, de fiecare dată când revenea în România... A avut acest incomensurabil dor de România, dor ce l-a făcut să plângă în tăcere din ziua în care a plecat din România înainte de război. Cravata galbenă nu este altceva decât legătura sa nostalgică cu copilăria sa, la fel ca în cazul lui Rosebud în „Cetățeanul Kane“.

- Ce îi lipsea cel mai mult tatălui dumneavoastră legat de România?

Dulceața copilăriei sale: plimbările pe câmp și în păduri, interacțiunile cu prietenii săi dragi și sunetul liniștii.

- De ce România s-a arătat şi se arată, din păcate, prea puţin interesată de Sergiu Celibidache, aşa cum a făcut-o şi în cazul altor mari români, precum Brâncuşi, de exemplu?

România este o țară relativ tânără. A trecut prin opresiunea atâtor imperii dominante încât cu greu știe cine este la ora actuală. Unii ar spune că România recuperează puternic terenul pierdut. Și ar fi prea ușor să comentez și să am o opinie argumentată despre o țară ce are nevoie de atât de multe reforme urgente. Dar este adevărat că în perioadele de criză, cultura a fost în România mereu un refugiu sigur, pentru că te definește cine ești și de unde vii. Iar filmul „Cravata galbenă“ este o oportunitate minunată de a oferi ceva spectaculos despre România. Pentru mine, este mai important ca lumea să privească România cu ochi mult mai pozitivi, decât ca tatăl meu să aibă un loc de onoare în inimile românilor.

Viața fascinantă a lui Sergiu Celibidache

La finele anului 1912, când micul Sergiu avea doar șase luni, familia Celibidache s-a mutat la Iași, unde capul familiei avea de îndeplinit misiuni importante în administrația locală. După ani în care n-a scos o vorbă, la doar 4 ani, copilul a început sa cânte la pian. A studiat matematica, filosofia și muzica în Iași, iar ulterior tatăl său l-a trimis să își continue studiile la la București și Paris. Tatăl său se aștepta ca el să revină în România și să își facă o carieră în politică, însă în 1936 Sergiu Celibidache a ales să plece la Berlin și să studieze la Academia de Muzică, având ca profesori pe Walter Gmeindl și Heinz Tiessen (compoziție), Fritz Stein (arta dirijatului). În același timp audiază cursurile de filosofie ale lui Eduard Spranger (psihologie) și Nicolai Hartmann (metafizică).

Încă de când era foarte tânăr, Celibidache a impresionat lumea prin memoria lui extraordinară, cunoscând pe dianafară toate lucrările dirijate. În august 1945, la doar 33 de ani, Sergiu Celibidache dirija Orchestra de Cameră din Berlin, adupă care a câștigat un concurs de dirijat, organizat de Orchestra Radio din Berlin. Timp de șapte ani, până în 1952, Sergiu Celibidache a dirijat în peste 400 de concerte Orchestra Filarmonică din Berlin, impunându-se ca o personalitate muzicală de o excepțională valoare și o exigență artistică pe măsură.

În anul 1948, Sergiu Celibidache a dirijat pentru prima dată Orchestra Filarmonică din Londra. În același an a semnat primul și singurul contract de înregistrări cu producătorul Walter Legge, însă maestrul nu a fost mulţumit de sunetul imprimărilor ce, în opinia sa prezentau o variantă deformată a realității, astfel că ulterior va alege doar calea directă a concertelor live.

În 1965, Sergiu Celibidache s-a căsătorit cu Ioana Procopie Dumitrescu, o pictoriță pe care o știa încă din copilăria lui petrecută în România. După trei ani, la 19 iunie 1968, s-a născut unicul său fiu, Serge Ioan.

Sergiu Celibidache a revenit în România în 1970 pentru cinci concerte, la 34 de ani după ce plecase din țară.

De neuitat va rămâne ziua de 13 februarie 1990, când pe scena Ateneului Român a avut loc concertul eveniment susținut de Orchestra Filarmonicii din München, cu Sergiu Celibidache la pupitru. „M-am născut român, am îmbătrânit român şi o să mor român”, spunea atunci Sergiu Celibidache.