În urmă cu câteva săptămâni, iniţiativa de a strânge semnături pentru modificarea Constituţiei în sensul specificării genului soţilor într-o căsătorie legală a devenit cocktailul exploziv cu toate cele trei ingrediente prezente şi active.

Argumentele celor două părţi, ca să spun aşa, pot fi rezumate astfel: pe de-o parte se invocă tradiţia, religia şi presupusul pericol pe care acceptarea uniunii legale între două persoane de acelaşi sex l-ar aduce familiei. În subtext se invocă “firescul” heterosexualităţii căci ea este reproductivă -deci naturală- şi “degenerarea” venită din Occident care în ultimă instanţă, în viziunile radicale, poate fi un atac la fiinţa neamului, fiind un atac la maşinăria sa reproductivă.

De partea cealaltă, avem un discurs care se aşază pe premisele toleranţei şi ale acceptării diversităţii (cu toate criticile deconstructiviste ce pot fi aplicate acestor termeni), pe indicarea absurdului în interzicerea unor practici sexuale prezente şi documentate pe întreaga planetă şi pe insistenţa reafirmării caracterului laic al Constituţiei României. În subtext avem încadrarea discursului anti-homosexualitate în spaţiul iraţionalului, evidenţierea intoleranţei ca discurs cu valenţe totalitare şi promovarea unei atitudini progresiste în faţa stagnării tradiţionale.

Într-un fel, aceste două discursuri se construiesc dialectic unul pe celălalt, exponentul nici unuia dintre ele nefolosind argumente care să fie în afara spaţiului valoric sau ideologic. Pare a fi o luptă de valori, de aceea etern disputabilă şi niciodată rezolvabilă.