Romanii au construit primul drum suspendat în Dacia, iar rămășițele sale s-au păstrat până în anii ’60. Tabula Traiana, unul dintre cele zece monumente de pe acest drum ingenios s-a păstrat de 19 secole.

La începutul secolului al doilea, romanii au construit primele drumuri imperiale, de piatră, pe teritoriul Daciei. Inițial, au fost folosite de armatele împăratului Traian pentru a avansa în Dacia, în timpul războaielor daco-romane.

Cele mai importante rute imperiale începeau de pe malul fluviului Dunărea, una una din dreptul localității Baziaș (Caraș-Severin), unde fusese înființat castrul Lederata, iar cealaltă din Orșova (Mehedinți), anticul oraș Dierna. Pe aici, armatele romane au intrat în Dacia trecând fluviul Dunărea pe poduri construite din vase, potrivit istoricilor.

Căile de comunicații ocoleau munții Banatului, prin est și vest, și se uneau la Tibiscum (Caransebeș), de unde drumul imperial continua spre colonia Sarmizegetusa (video), trecând prin Porțile de Fier ale Transilvaniei.

Din capitala provinciei Dacia, drumurile construite de romani la începutul secolului al doilea ajungeau pe valea Mureșului și urcau prin Apuseni, spre nordul provinciei, până la Porolissum (Moigrad), traversând orașele antice Apulum (Alba Iulia), Potaissa (Turda), Napoca (Cluj-Napoca).

„Ca pretutindeni în imperiu, romanii au construit drumuri militare şi comerciale solide, netede şi largi, iar de-a lungul lor, la anumite distanţe se ridicau pentru călători lăcaşuri de repaus, unde se schimbau trăgătorii. Unde poziţia topografică îngăduia se construiau turnuri de strajă (speculae), care aveau menirea să supravegheze nu numai drumurile, dar şi să observe orice încălcare străină“, arăta istoricul Traian Simu.

Cea mai dificilă porțiune a drumurilor imperiale care străbăteau Dacia a fost construită pe malul drept al fluviului, în zona Cazanele Dunării. Drumul folosit de romani traversa defileul pe o porțiune de circa 40 de kilometri.

Drumul lui Traian

Însă din cauza stâncilor uriașe și a faptului că pe un sector de vreo cinci kilometri, lățimea fluviului se îngusta la mai puțin de 60 de metri, constructorii au recurs la o soluție ingenioasă pentru construcția drumului. În unele locuri, a fost dăltuit în munte, iar în alte zone a fost suspendat cu podele din lemn aşezate pe grinzi de stejar, înfipte în peretele de stâncă.

„Dintre rămășițele romane ce s-au mai păstrat până azi, fără îndoială Calea lui Traian este una dintre cele mai grandioase. Pe calea Dunării de la Drencova către Orșova pe malul drept vedem această capodoperă a soldaților lui Traian, care la ordinele acestui împărat au tăiat stâncile, pentru a face cale pe malul drept al Dunării. Nu ne putem pe deplin închipui acea putere extraordinară pe care au exercitat-o acești ageri lucrători spre învingerea greutăților enorme, pentru a executa această operă măreață. Stâncile înălțându-se nemijlocit la marginea apei, lucrătorii nu aveau o palmă de pământ sau piatră, nu au avut la dispoziția lor vapoare spre cărarea pietrelor tăiate și nu aveau pulbere pentru despicarea lor”, arăta istoricul Aron Densușianu, în revista Familia (1866).

În secolul al XIX-lea, drumul de pe malul drept al Dunării era încă folosit, iar pe marginile sale, din loc în loz zece monumente de piatră, sculptate în stâncă, unele numite Tabula Traiana, care aminteau eforturile depuse la construcția drumului și aduceau omagii împăratului Traian.

„Romanii nu cunoșteau încă puterea vaporelui, aerului, electricității și aici numai în puterea lor proprie se încredeau. Lucrătorii acestei opere mărețe, care în afară de puterea lor numai ciocanele și securile băieșilor aveau la dispoziție, mai înainte de toate trebuiau să caute locul ca să taie în stânca țepișă care mai pretutindenea se adâncea în apă și se înălța spre cer. Dar pentru a face asta, era neapărat să ridice peidestale asupra apei, apoi de pe acestea au tăiat, scobit și sfredelit stâncile”, amintea istoricul Aron Densușianu.

Din loc în loc, pe marginea dumului, lucrătorii au dăltuit trepte spre apele Dunării pentru a-și putea astâmpăra setea. Drumul dăltuit în stâncă a fost construit în condițiile vitrege ale războaielor dintre daci și romani și cele la fel de dificile pe care le crea Dunărea în cea mai periculoasă porțiunea a sa, din cauza curenților puternici din Cazanele Dunării.

Tabula Traiana a rezistat 19 secole

Doar unul dintre monumentele comemorative ridicate pe drumul construit de romani prin Cazanele Dunării s-a păstrat. Tabula Traiana rezistă de peste 19 secole, din vremea războaielor daco-romane, însă în ‘60 a trebuit mutată cu 30 de metri mai sus pentru a nu ajunge sub apele Dunării, odată cu amenajarea hidroenergetică Porțile de Fier.

Tabula Traiana, cu dimensiuni de patru metri și 1,75 metri, era cioplită în piatră deasupra drumului și pe ea au fost reprezentați doi delfini plutind și un vultur pe cer.

„De ambele părți, două figuri înaripate țin grandios tabla scobită în stâncă, acum mult ruinată de oameni și de vijeliile timpurilorNumai în stânga, pe partea de sus puteam citi următoarea inscripțiune: IMP. CAES. D. NERVAE. F NERVA TRAIANVS. AVG. GERM. PONT. MA... Mai mult nu am putut citi, deoarece mai în jos literele sunt cu totul șterse prin cele multe fatalități ale secolelor. Pescarii sârbi demult se scutesc în acest loc și în scobiturile cele mai adânci aprind focul. Nu este de mirare dacă și literele cele de sus abia le mai putem observa, fiind înecate de cenușiu și fum”, arăta istoricul Aron Densușianu.

Potrivit acestuia, Tabula Traiana ar fi fost ridicată după primul război al romanilor cu dacii conduși de Decebal, pentru că epitetul „Dacicus” atribuit lui Traian după învingerea dacilor lipsea din cuprinsul inscripției.

Mai târziu, textul în limba latină a fost descifrat astfel: „Împăratul Cezar fiul divinului Nerva, Nerva Traian, Augustus, Germanicus, Pontifex Maximus, investit de patru ori ca Tribun, Tatăl Patriei, Consul pentru a treia oară, excavând roci din munți și folosind bârne de lemn a făcut acest drum”.

Drumul imperial, înghițit de ape

La mijlocul anilor ’50, România și Serbia au inițiat proiectul de amenajare hidroenergetică a Dunării care cuprindea hidrocentrala Porțile de Fier I de la Gura Văii și lacul său de acumulare care urma să se suprapună defileului Dunării, la intrarea fluviului pe teritoriul României.

Până la amenajarea hidro-energetică Porţile de Fier, navigaţia în Defileul Dunării era extrem de dificilă, chiar dacă la sfârşitul secolului al XIX-lea au avut loc lucrări de amenajare a unui canal navigabil.

Zona Cazanelor Dunării, cu o lungime de circa nouă kilometri, în amonte de Orşova, punea cele mai mari probleme marinarilor din cauza curenților, iar pentru tractarea navelor mai mari prin strâmtoare erau folosite locomotive, pe o cale ferată îngustă, construită pe malul românesc al fluviului.

Piatra de temelie a hidrocentralei Porțile de Fier a fost așezată la 7 septembrie 1964, într-o ceremonie la care au participat șefii de stat Gheorghe Gheorghiu Dej şi Iosif Broz Tito, iar opt ani mai târziu, Sistemul hidroenergetic a fost inaugurat.

Nivelul apei a crescut şi s-a format lacul de acumulare cu o lungime de 130 de kilometri şi un volum de peste 2.200 milioane metri cubi de apă (video), care se întinde de la baraj până la confluenţa cu râul Tisa. Lacul cuprinde zona Defileului Dunării, cel mai mare defileu din Europa, între localitățile Baziaş şi Orşova.

A înghițit mai multe insule și vechiul drum antic, însă a adus beneficii economice importante celor două state. Vechiul drum imperial a rămas ca amintire în cărțile poștale și ilustratele de epocă, însă Tabula Traiana poată fi văzută pe malul sârbesc al Dunării.

În dreptul ei, pe malul românesc, în anii ’90 a fost ridicat Chipul lui Decebal, una dintre cele mai mari statui din lume, cioplit în stâncă, în apropiere de Orșova.

Basorelieful care îl reprezintă pe regele dac a fost dăltuit în stâncile versantului care străjuiște Cazanele Dunării și a căpătat dimensiuni dimensiuni uriașe: înălțimea de peste 40 de metri, lățimea de 25 de metri, lungimea ochilor de patru metri, lungimea nasului de șapte metri, lățimea nasului de patru metri.

Monumentul din Cazanele Dunării a fost realizat de sculptorul Florin Cotarcea, din Orșova, ajutat de mai mulți alpiniști, în perioada 1994 – 2004, iar lucrările derulate cu eforturi considerabile au fost finanțate de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.