Din primii ani de comunism, mai multe teritorii din România au fost complet interzise străinilor, iar niciun avion nu avea permisiunea să se apropie de ele. Aici se aflau fabrici de armament, combinate bine păzite, rafinării și locuri a căror existență autoritățile încercau să o ascundă lumii.

Încă din anii ‘50, niciun fel de avion, civil sau militar, nu avea permisiunea să zboare deasupra mai multor teritorii din România, iar străinii nu aveau voie să se apropie de ele. Locurile interzise din România ascundeau fabrici de armament, combinate bine păzite, rafinării și zone de frontieră „sensibile”.

Un raport secret al Agenției Centrale de Informații (CIA) a Statelor Unite ale Americii, realizat în 1953, prezenta zonele din România pe care Comandamentul Teritorial de Apărare le-a clasat ca fiind interzise. Niciun avion, civil sau militar, nu avea voie, fără autorizații speciale, să zboare deasupra lor, iar străinii nu aveau dreptul să se apropie de ele.

„Orice avion al cărui zbor nu a fost programat și raportat la biroul local al forțelor aeriene este obligat să aterizeze. Dacă echipajul aeronavei ignoră ordinele, se trage asupra lui. Acest lucru se face în zona de 40 de kilometri în jurul obiectivelor. În zona de 25 de kilometri de la granița cu Iugoslavia, nu se mai fac atenționări. Orice avion care zboară peste acel teritoriu este atacat imediat de forțele aeriene ale României”, arăta raportul CIA.

Unele dintre cele mai bine păzite teritorii din România au rămas restricționate zborurilor până în 1990.

Dunărea, fluviul de care românii nu se mai puteau apropia

Zona Cetate (Dolj), o fășie lată de circa 40 de kilometri de la Dunăre spre interiorul țării, de-a lungul graniței României cu Iugoslavia și, mai spre nord-vest, cu Ungaria, începând din localitatea Cetate până la Arad, a fost unul dintre locurile interzise în România.

Malurile fluviului Dunărea - frontiera naturală cu Iugoslavia, au devenit la începutul anilor ‘50 un teritoriu militarizat, din care peste 50.000 de localnici au fost strămutați forțat în Câmpia Bărăganului, iar accesul populației civile a fost restricționat (video - buncăr pe malul Dunării, la Cetate, Adevărul).

„Această zonă de graniţă a fost pusă sub paza Miliţiei şi a grănicerilor. Turnuri de veghe şi faruri au fost instalate. În unele sectoare au fost puse mine, iar oamenii care încercau să scape foloseau câini pentru detecţia lor. Câinii ar fi urmat să găsească şi să activeze minele de pe calea de scăpare”, se arăta într-un raport prezentat de CIA, în 1952.

Orașele Orșova și Drobeta Turnu Severin de pe malurile Dunării au fost militarizate, țărmul fiind păzit de batalioanele regimentului de grăniceri din Drobeta Turnu Severin.

Noaptea, grănicerii patrulau pe malul Dunării (video) însoţiţi de câini, iar cei care prindeau fugarii erau premiaţi, chiar și atunci când îi împușcau pe românii care voiau să treacă înot fluviul, în Iugoslavia. Miile de bărci care puteau fi văzute pe Dunăre în zona Orșovei, Severinului și Porților de Fier, folosite de localnici la pescuit și plimbări, au dispărut, fiind interzise în primii ani comunist, iar localnicii care își câștigau existența din pescuit au fost alungați. Oamenii nu mai aveau permisiunea nici să își ia apă din Dunăre pentru folosul personal.

„Grănicerii au primit ordin să împuște orice persoană pe care o văd apropiindu-se de maluri sau intrând în apă, indiferent dacă este zi sau noapte”, arăta o notă informativă secretă din 1951, păstrată în arhivele OSA (Open Society).

Și frontiera verde a României cu Ungaria fusese militarizată, iar localnicii satelor de la granița de vest, a țării mai aveau voie să se apropie de ea, doar cu permise speciale. Unii găseau pe terenurile agricole mine cu explozibil, folosite pentru a-i descuraja pe cei care voiau să fugă în Iugoslavia. Noaptea, militarii erau instruiți să tragă cu arma, pentru a-i descuraja pe fugari și pentru a-i intimida pe localnici.

Marile centre industriale, înconjurate de baze militare antiaeriene

În ciuda distrugerilor cauzate de război, România rămăsese una dintre țările bogate din regiunea Balcanilor, petrolul fiind cea mai importantă resursă economică a sa în primii ani de comunism. Alături de industria petrolieră, cerealele, lâna, textilele, industria metalurgică și pădurile reprezentau marile avuții ale țării, ajunse însă, în primul deceniu de comunism, sub controlul sovieticilor.

România și-a extins capacitățile industriale față de anii dinaintea războiului, iar apărarea lor a devenit o prioritate pentru noul regim. Mai multe centre industriale din România anilor ‘50 au fost incluse pe lista locurilor interzise, de care avioanele nu se puteau apropia fără a fi puse în pericol.

Printre cele mai bine păzite teritorii din România au fost noile câmpuri petroliere, cel puțin 18 descoperite în primul deceniu după război, care urmau să asigure peste două treimi din producția de petrol a României la începutul anilor ‘50. Regiunea petrolieră Târgoviște - Ploiești - Buzău și regiunea cu rafinării a Bacăului (Moinești, Lucăcești, Onești, Tescani) se aflau pe lista locurilor interzise, potrivit raportului CIA din 1953.

Alături de ele sunt menționate alte centre industriale aflate în expansiune: complexul metalurgic Reșița - Doman - Secu, Combinatul siderurgic Hunedoara, minele de cărbune din Valea Jiului.

Toate zonele interzise erau apărate de baze antiaeriene, dotate în anii ‘50 cu tunuri antiaeriene și reflectoare de mare putere. În Hunedoara, un astfel de sistem de apărare al zonei metalurgice a fost înființat imediat după Al Doilea Război Mondial.

„La 11 noiembrie 1949, la Hunedoara a luat fiinţă un Divizion de artilerie antiaeriană care avea în compunere patru baterii dotate cu tunuri antiaeriene calibrul 37 mm şi 88 mm, dispuse în jurul oraşului. Divizionul s-a transformat ulterior în Regimentul 15 artilerie antiaeriană mixt, având în dotare tunuri antiaeriene de calibru mic şi mijlociu 37 mm, 76,2 mm şi 100 mm, de provenienţă rusească”, arăta Asociaţia Judeţeană a Cadrelor Militare în Rezervă și Retragere din judeţul Hunedoara „Sarmizegetusa”.

În anii „Războiului Rece” centrul de comandă al unităţilor antiaeriene din Hunedoara (video), ascuns într-o pădure de la marginea Hunedoarei, era un loc secret, de care civilii nu îndrăzneau să se apropie.

De aici erau coordonate acţiunile celor patru divizioane de foc (Haţeg, Orăştie, Vadul Dobrii şi Ilia), dotate cu rachete, pentru a apăra regiunea industrială de atacurile aeriene.

Sub „umbrela” lor se aflau oraşele Deva, Hunedoara, Haţeg şi Orăştie, combinatele din Călan şi Hunedoara, termocentrala Mintia, uzinele din Orăştie, minele de fier din Ghelari şi Teliuc, nodul feroviar Simeria şi uzina militară din Cugir.

Divizioanele de foc din zona Hunedoarei aveau în dotare baterii de artilerie antiaeriană și iniţial cu rachete Dvina, care au fost înlocuite în anul anii ‘80 de sistemul S-75M3 Volhov, ambele de provenienţă sovietică. Au funcționat până la mijlocul anilor 2000.

Cele câteva uzine de armament și muniție din România anilor ‘50 au intrat și ele pe lista locurilor interzise, de care aeronavele nu aveau voie să se apropie, arăta serviciul de spionaj al SUA. În primii ani de comunism, România era un producător modest de arme mici și de artilerie, arăta CIA, care își asigura producția în uzinele de la Sadu (Gorj) Copşa Mică, Cugir și în zona Făgărașului, în timp ce materiile prime erau produse la Reșița.

Orașul Cugir de la poalele Munților Șureanu se număra printre locurile interzise din România. Uzina mecanică din Cugir producea arme din 1935. Una dintre piesele faimoase realizate aici a fost Oriţa, primul pistol-mitralieră de calibrul 9 mm fabricat în România, numit astfel după căpitanul Marin Oriţa, care a omologat în România acest model.

După război, la Cugir se mai produceau doar maşini de cusut, însă doi ani mai târziu, uzina a fost reconvertită pentru manufacturarea armelor mici: pistoale, puşti automate, mitraliere şi muniţii. Aproape 4.000 de oameni erau angajaţii ai întreprinderii din Cugir în 1951, iar accesul în zona fabricii era complet interzis.

Uzina mecanică de la Sadu, aflată în munţi, la ieşirea din Defileul Jiului (Gorj), producea în anii ’50 modele sovietice de pistoale, cu calibrul 7,62 mm, dar şi grenade şi diverse mecanisme explozibile.

Fabrica aflată pe lista CIA avea circa 1.000 de angajaţi, o conducere sovietică și era păzită de 120 de soldaţi înarmaţi, în timp ce Securitatea din Târgu Jiu îi asigura protecţia acesteia.

Câteva unități industriale din zona Făgărașului erau și ele pe lista locurilor interzise, pentru că sprijineau industria militară.

„Fabricile Industriei Aeronautice Române erau transformate pentru construirea tancurilor şi a maşinilor de război. Fabricile I. C. Frimu de la Sinaia au devenit ateliere uriaşe pentru producţia şi repararea armamentului, inclusiv a artileriei şi a tuburilor pentru diverse proiectile. Apoi sunt încărcate la fabricile de explozibil din Făgăraş (Transilvania). Mai mult de 1.000 de oameni muncesc în aceste fabrici”, arăta o notă informativă a CIA.

Zona din vecinătatea orașului Caransebeș, unde funcționa un aeroport militar și erau depozite de rachete, se afla și el pe lista locurilor interzise. O altă zonă de importanță strategică pentru industria militară, interzisă avioanelor era Mangalia.

Orașul de la țărmul mării era militarizat, iar în primii ani de comunism a fost construit aici un canal care lega portul său de lacul Mangalia, care urma să fie destinat submarinelor, arăta o notă informativă a CIA.

Mangalia și Canalul Dunăre - Marea Neagră, zonele interzise din Dobrogea

Peste 5.000 de localnici au fost evacuați atunci din Mangalia și împrejurimile localității, iar pe șantierului portuar, condus de sovietici, au fost aduși să muncească militarii.

„De la construcţia unei baze militare sovietice pentru submarine la Mangalia, zona acesteia a fost complet evacuată. Ffacilităţile portului sunt acum suficient dezvoltate pentru a face față unui trafic permanent al vaselor de suprafaţă. Submarinele au fost de asemenea raportate de surse de încredere, iar deplasarea lor a fost observată. Acestea rămân în port doar pentru scurt timp. În general, traficul de la Mangalia nu este considerabil deoarece este exclusiv de natură militară”, arătau informatorii CIA, într-o notă din 1952.

În apropiere de Mangalia, un alt loc interzis era Canalul Dunăre - Marea Neagră, a cărui construcție a început în primăvara anului 1949.

Lucrările la canalul fluvial dintre Cernavodă și Capu Midia, proiectat inițial pe un traseu 64 de kilometri, au început în primăvara anului 1949, iar în cei patru ani de șantier, au muncit aici peste 30.000 de oameni. Mulți dintre muncitori au provenit din rândul deținuților considerați dușmani ai regimului comunist, trimiși în cele peste 20 de lagăre de muncă înființate în Dobrogea.

Canalul Dunăre-Marea Neagră era destinat, potrivit notelor secrete ale spionajului american, să facă posibilă intrarea navelor sovietice de 15.000 de tone în inima Balcanilor, arăta un raport al CIA. Alți specialiști l-au considerat doar un mijloc de exterminare al opozanților regimului comunist controlat atunci de sovietici. Până la finalul anului 1953 au fost realizați doar 20 de kilometri din canal. Marele șantier din Dobrogea a fost abandonat atunci, utilajele au fost dezmembrate sau trimise în URSS, lagărele de muncă au fost desfiinţate, iar muncitorii - strămutaţi.

„Chiar dacă proiectul ar fi fost finalizat, Canalul nu ar fi fost util sub prezenta izolare economică a României şi faţă de restricţiile economice aplicate Estului. A fost argumentat că Uniunea Sovietică a fost interesată de construcţia canalului în 1950-1951 din motive economice şi militare, ceea ce ar fi explicat de ce guvernul sovietic a trimis tehnicieni şi utilaje la Canal, dar în realitate Canalul avea o mică valoare strategică, chiar şi în eventualitatea unui război”, informau autorii unui studiu denumit „Munca forţată în Democraţiile populare” publicat în 1955 la New York.

Mulți dintre deținuții politici din lagăre de pe traseul canalului au fost transferaţi la noile mine de uraniu deschise în Transilvania, alții pe șantierele barajului și hidrocentralei Bicaz, ori în diverse zone industriale care aveau nevoie urgentă de forță de muncă ieftină.