Românii au fost considerați printre cei mai buni soldați ai lumii medievale est-europene, în special de cronicarii străini care le-au apreciat calitățile războinice. Aceștia s-au făcut remarcați prin victorii incredibile obținute în fața unor armate mult mai numeroase și mai bine echipate.

Războinicii români din Evul Mediu au stârnit admirația contemporanilor în numeroasele confruntări care au avut loc în zona Balcanică, dar și cea est-europeană. De multe ori armatele medievale ale principatelor române reușeau să se descurce și să obțină victorii răsunătoare în fața unor forțe militare impresionante, atât ca număr cât și ca pregătire militară. Secretele capacității militare a românilor în Evul Mediu stau atât în tacticile folosite, dar și în experiența militară a luptătorilor, majoritatea căliți în numeroasele războaie civile și lupte pentru tron.

Luptătorii români apreciați de străini: Nu sunt făcuţi să stea pe perne, ci la război

În Evul Mediu, armatele din Principatele Românești au reușit să se facă remarcate după obținerea unor victorii deosebit de importante împotriva unor forțe superioare numeric. Una dintre acestea este cea de la Posada, din anul 1330, acolo unde Basarab I reușește să înfrângă armata foarte bine echipată a regelui Ungariei, Carol Robert de Anjou. Ungurii au fost efectiv măcelăriți în strâmtoarea de la Posada. Mai apoi, Mircea cel Bătrân, la Rovine, în anul 1395, reușește să înfrângă o puternică armată otomană condusă de faimosul Baiazid Fulgerul. Mai apoi au urmat importantele victorii ale lui Ștefan cel Mare. În anul 1467, armata moldoveană îi bate pe ungurii lui Matei Corvin la Baia. În 1475, Ștefan cel Mare obține victoria de al Vaslui contra unei uriașe armate otomane, stârnind admirația lumii occidentale.

În 1497, tot Ștefan cel Mare învinge o mare armată poloneză în Codrii Cosminului, după ce regele leșilor, Ioan Albert, asediase fără succes cetatea Sucevei. În Țara Românească, Vlad Țepeș câștiga bătălia de la Târgoviște, sau „atacul de noapte”, cum a rămas în istorie, reușind aproape să-l ucidă pe sultan. Victorii importante a obținut și Mihai Viteazul, cea mai cunoscută fiind cea de la Călugăreni în 1595. Victorii importante au obținut contra otomanilor și Vlad Dracul, Radu de la Afumați sau Ioan Vodă. Acestea sunt printre cele mai importante victorii obținute de români în Evul Mediu, deși bătăliile au fost mult mai numeroase. Cert este că românii și-au făcut un renume de războinici de temut în Evul Mediu. Cel puțin asta arată și mărturiile călătorilor și ambasadorilor străini. Medicul venețian Matteo Muriano, trimis de dogele Veneției în Moldova către sfârșitul domniei lui Ștefan cel Mare, remarca capacitatea războinică și experiența războinică a oștenilor moldoveni. Tot el arăta și efectivele de care dispunea marele voievod moldovean.

„Supuşii (n.r. ai lui Ştefan cel Mare) sunt toţi bărbaţi viteji, ageri şi nu făcuţi să stea pe perne, ci la război pe câmpul de luptă. Acest domn prea vestit poate să ridice la luptă 60.000 de oameni de ispravă, adică 40.000 de călăreţi şi 20.000 de pedeştri”, preciza aceasta. La rândul său, episcopul Anton Maria Graziani, tot un italian, ajunge în Moldova în secolul al XVI lea și se arată impresionat de calitățile războinice ale moldovenilor. „Oamenii sunt de felul lor şireţi, cu trupul înalt şi vârtos şi sunt cruzi în război. Se încaieră la luptă cu atâta îndrăzneală, cu atâta dispreţ de duşman şi încredere în sine încât cu puţine forţe au bătut adeseori, chiar oştiri puternice de ale vecinilor lor. Au fost supuşi de tuci mai mult din faptul că erau slăbiţi de dezbinările dintre ei decât înfrânţi în luptă”, preciza episcopul. Și în secolul al XVIII-lea, în zorii modernității, Whilhelm von Bauer, un ofițer neamț angajat în armata rusă, remarca calitățile militare deosebite la români. „Românii sunt luptători buni şi viteji, aproape toţi îndrăgesc vânătoarea, mai ales, cei de la munte care sunt foarte buni ochitori, iar această ocupaţie îi pregăteşte foarte bine pentru război“, preciza von Bauer.

Echipamente costisitoare, soldați aleși pe sprânceană

În perioada comunistă au fost avansate mituri socialiste, prezente inclusiv în cinematografia cu temă istorică din aceea perioadă. Unul dintre acestea se referea la armatele medievale ale Principatelor. Era propagată ideea că țăranii patrioți și iubitori de glie, înarmați sumar și în ițari, constituiau baza armatei și au contribuit la marile victorii obținute de românii. Istoricii spun, însă, că realitatea a stat cu totul altfel. Domnitorii români nu se bazau aproape deloc pe țărani, pe câmpul de luptă. Erau folosiți pentru diferite misiuni sau în anumite conjuncturi țăranii liberi, moșneni sau răzeșii, cei care dețineau pământ și erau capabili să se echipeze pentru a participa la luptă. Grosul armatelor medievale românești era format din luptători antrenați, pricepuți în război.

„Mitul privind prezența țăranilor în „oastea cea mare” trebuie exclus din orice analiză rațională. În afară de acei țărani liberi – moșneni – cu rol militar, nimeni nu-și permitea să înarmeze țărani care nici nu știau să lupte ca o armată rodată, nici nu aveau disciplină și cunoștințe de artă militară. Țăranii simpli puteau doar acționa în unele zone, în caz de invazie străină, în apărarea avutului și a familiei, dar în număr limitat și fără un aport deosebit în strategia generală”, scria specialistul Andrei Pogăciaș în „ Cum arăta armata lui Vlad Țepeș”, în revista Historia. În general, estimează specialiștii, Vlad Țepeș, de exemplu, se putea baza pe aproximativ 10.000 de soldați care puteau fi antrenați și echipați. Armatele erau formate atât din steaguri boierești, adică oamenii echipați și antrenați de boieri pentru a fi aduși pe câmpul de luptă, dar și din garda voievodului. Garda domnească era cea mai bine echipată. Inclusiv cu armuri și piese de armură milaneze sau în general de proveniență central europeană. În garda domnească intrau și cavaleri greu înarmați, atât autohtoni cât și mercenari. Pe lângă steagurile boierești și garda domnească, voievodul se baza în permanență de aproximativ 3000-4000 de oameni.

Aceștia erau atât soldați autohtoni cantonați în cetăți sau tabere, dar și mercenari. Echipamentele militare erau cumpărate atât din Transilvania, din puternicele orașe săsești, fie din Occident, mai ales când era vorba de piese de armură. De obicei, luptătorii valahi sau moldoveni purtau pe cap un coif de fier, de obicei de formă conică, peste o glugă din zale. Purtau cămăși de zale, pe sub brigantine sau chiar cuirase. Arsenalul era divers, de la spade la lănci, arcuri, securi, buzdugane și alte tipuri de arme medievale. De obicei erau folosite scuturile de tip pavăză. Soldații din garda domnitorului aveau coifuri mai bine lucrate, mai elaborate, de multe ori armură completă. În Moldova, oștenii purtau aproximativ același echipament.

„Oştenii înstăriţi purtau platoşe sau cămăşi de zale şi coifuri de oţel, pieptare din piele bătute cu plăcuţe metalice, iar ceilalţi aveau haine din pânze de in, între care se coseau câlţi la o grosime de trei-patru degete, cu cusături în iţe dese şi scuturi mici din metal, lemn, piele sau nuiele de salcie împletite”, preciza Vitalie Josanu în ”Reflecţii istorice privitoare la Cetatea Neamţului. Pagini de istorie militară medievală”. Faptul că domnitorii Moldovei beneficiau de oșteni profesioniști, bine antrenați, o demonstrează și capacitatea de căra și lupta cu echipament greu. De exemplu, doar cămașa de zale a unui luptător moldovean din epoca lui Ștefan cel Mare cântărea 20 de kilograme. Alți luptători din armata moldoveană, în special detașamente de țărani liberi, răzeși, intrau în bătălie cu ghioage ghintuite care făceau ravagii în rândurile infanteriei inamice.

„Despre faptul că ostaşii moldoveni purtau cămăşi de zale mărturiseşte şi atitudinea de încredere manifestată de regele Ungariei Sigismund, care era sigur că domnul Moldovei, Alexandru cel Bun, îi va ajuta «cu toţi cavalerii lui 10 mii», oaste de curteni şi steaguri (cete boiereşti), majoritatea înveşmântaţi în zale”, precizează în articolul său, ”Tipuri de armuri ale oştenilor moldoveni din sec XV”, istoricul militar locotenent-colonel Iurie Lişman. În plus, moldovenii beneficiau de trupe elită. Acei misterioși „viteji", o elită războinică recrutată din rândurile micii boierimi. Erau oameni crescuți doar pentru a purta război, capabili să lupte cu o multitudine de arme, atât călare cât și pe jos. ”Vitejii, aidoma cavalerilor occidentali, îşi regăsesc raţiunea existenţei lor în războaiele purtate de suveran; nu întâmplător, prezenţa lor în cronică se face simţită în preajma evenimentelor aflate în legătură cu fapte de arme. Dacă stăpânirea unei suprafeţe de pământ era semnul distinctiv al unei demnităţi nobiliare, calitatea de „viteaz” reprezenta împlinirea unei vocaţii şi, de ce nu, a unei meniri: aceea de războinic”, precizează istoricul Constantin Crăescu în articolul său ”Vitejii lui Ştefan cel Mare”.

Viteză și manevrabilitate

Un alt mit al perioadei comuniste, în special, privind structura armatelor medievale românești, era că acestea erau formate preponderent din țărani pedeștri. În realitatea, așa cum arată și mărturiile contemporanilor, dar și specialiștii, armatele medievale românești erau formate preponderent din trupe de cavalerie. Așa cum arăta și Matteo Muriano, Ștefan cel Mare se baza pe 40.000 de călăreți. La rândul său, Vlad Țepeș avea o armată formată preponderent din cavalerie. ”Relieful Valahiei, aproape plat în mare parte, nu putea fi apărat de infanterie, favorizând astfel cavaleria, care era grea și ușoară. Cavaleria grea era formată din boieri și probabil mercenari străini”, preciza Andrei Pogăciaș, în articolul menționat.

Vlad Dracul, tatăl lui Vlad Țepeș, în campaniile sale anti-otomane, devenise un adevărat coșmar pentru turci. Așa cum arată sursele istorice acesta conducea o armată de 7000 de călăreți valahi, alături de care a participat la cruciadele sud-dunărene. Așa cum preciza și regele Ungariei, Sigismund, Alexandru cel Bun trimise o armată de 10.000 de călăreți înzăuați. Tot Alexandru cel Bun îl ajutase pe regele Poloniei contra cavalerilor teutoni cu un detașament excepțional de arcași călare, care s-a acoperit de glorie și s-a umplut de prăzi de război. Cel mai probabil predomina cavaleria ușoară, capabilă de acțiuni rapide, flancare, hărțuire, atacuri neașteptate. Cronicarul polonez Martin Bielski remarca eficienta cavalerie ușoară moldovenească, formată mai ales din țărani răzeși, veniți la luptă cu cal, suliță și junghier sau spadă.

„Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă (...) Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube“, scria polonezul.

Strategie și valorificarea terenului

Moldovenii și valahii aveau o experiență incredibilă în război mai ales datorită deselor conflicte interne. Luptele între pretendenți erau numeroase iar luptele pentru putere au durat secole. Acest lucru, dar și conflictele dese cu otomanii, au oferit o experiență aparte războinicilor medievali din Principate. În plus, majoritatea domnitorilor aplicau cu succes strategii de gueriilă dar pregăteau bine locul luptei, tocmai pentru a suprima din avantajul numeric al inamicului. De exemplu, Mircea i-a băgat pe turci într-o mlaștină, la Rovine. Ștefan cel Mare, pe turci, la Vaslui, tot într-o zonă mlăștinoasă. Basarab I i-a așteptat într-o trecătoare. Pe lângă strategie, voievozii români foloseau și mercenari, în special artileriști și haiduci sud-dunăreni, mai ales Mihai Viteazul.