Pe 10 ianuarie 1457, în zona numită Podul Înalt, astăzi județul Vaslui, Ștefan cel Mare înregistra cea mai strălucită victorie împotriva otomanilor. Pentru contemporani era cea mai mare victorie a creștinătății împotriva islamului. Mult timp oamenii nu și-a explicat succesul voievodului moldovean.

La 10 ianuarie 1475, o uriașă armată otomană, oastea celebrului Mahomed al II lea, cuceritorul Constantinopolelui, condusă de Solimna Hadâmbul, unul dintre cei mai mari comandanți militari otomani, a fost spulberată în locul numit Podul Înalt,județul Vaslui, de astăzi, de oștile principatului Moldovei, conduse de voievodul Ștefan cel Mare. Pentru români este probabil cea mai mare victorie românească din evul mediu, dar pentru contemporanii bătăliei, a fost un cea mai dură înfrângere a Islamului în fața unei armate creștine.

Rămasă în istorie drept bătălia de la Vaslui, această înfruntare de proporții între moldoveni și otomani, a fost prezentată diferit în funcție de epocă și de interesul ideologic, de la romanțările și exagerările naționalismului de secol XIX și interbelic până la bagatelizarea și falsurile istoriografiei aservite partidului în perioada comunistă. În realitatea, descărcată de mitologii, ideologii și exagerări, bătălia de la Vaslui a fost o înfruntare militară incredibilă între două forțe medievale de calibru, care făceau legea în zona nord-dunăreană. Multe cercetări de istorie militară dar și cronicile vremii arată că de fapt victoria lui Ștefan cel Mare nu a fost o surpriză, ci mai degrabă o confirmare a forței militare incredibile a Moldovei de la mijlocul secolului al XV lea.

Un imperiu uriaș contra unei forțe emergente în lumea nord-dunăreană

La mijlocul secolului al XV lea Imperiul Otoman era aproape la apogeu. Se întindea din Peninsula Balcanică și până la râul Eufrat, în Irakul de astăzi, și din Africa de Nord până în Bulgaria de astăzi. Armatele otomane erau printre cele mai puternice oști medievale ale vremii, cu o cavalerie dar mai ales cu o infanterie de temut, faimoșii ieniceri, soldații fanatici ai sultanului crescuți doar pentru a purta război. La acestea se adăuga și o formidabilă artilerie, cea care făcuse praf zidurile și turnurile Constantinopolelui în anul 1453.

Imperiul Otoman era condus de Mahomed al II lea Fatih( 1451-1481), un mare comandant militar cel care cucerise atât capitala basileilor bizantini dar și întreaga Peninsulă Balcanică. Următoarea țintă a lui Mahomed al II lea era fără îndoială Europa centrală. De cealaltă partea a Dunării se aflau principatele române. Valahia era sub papucul sultanului, condusă de tot felul de pretedenți dispuși să plătească haraci și să facă temenele sultanului doar pentru a scăpa de pretedenți și a fi menținuți pe tron. La nord de Milcov, la est de Carpați se afla Principatul Moldovei, condus din 1457, de Ștefan al III lea Mușat, rămas în istorie drept Ștefan cel Mare, poate cel mai strălucit voievod medieval român. În vremea sa, Moldova cunoștea o înflorire aparte. Domnia era puternică, iar marii boieri ținuți în frâu, și cu ajutorul micii boierimi pe care voievodul se baza cel mai mult, tocmai pentru a contrabalansa raportul de forțe.

În Moldova târgurile înfloreau, armata era din ce în ce mai puternică iar cultura ecleziastică, în special, era încurajată. Ceea ce atrăsese atenția otomanilor era însă politica agresivă a Moldovei. Puternicul principat est-carpatic și-a înfrânt toți inamicii. În plus, începuse să scoată Valahia de sub influența otomană. Armatele lui Ștefan făceau legea în Muntenia și punea pe tron doar voievozi marionetă, credincioși lui. Ba chiar s-a zvonut că vreme de câțiva ani, Valahia fusese stăpânită de moldoveni. În orice caz, Ștefan cel Mare, aruncase de pe tron, cu mare tărăboi și mare prăduială, pe toți voievozii munteni puși de turci. Incendiase Brăila, cucerise Chilia și în plus nu mai plătea tributul datorat Înaltei Porți. Bartolomeo Scala, secretarul Republicii Florentine, spune că a fost picătura care a umplut paharul pentru Mahomed al II lea. Mai degrabă sultanul era îngrijorat de puterea tot mai mare a Moldovei, de apetitul expansionist al lui Ștefan cel Mare care-și întindea tot mai mult granițele țării dar și influența. Nu în ultimul rând era conștient de faptul că voievodul moldovean căuta să ralieze marile puteri creștine împotriva Înaltei Porți.

Uraganul declanșat împotriva Moldovei

Sultanul cunoștea forța militară a moldovenilor. Tocmai de aceea pregătise campania bine, încă din 1474. Comandant suprem a fost numit Soliman Hadâmbul, iar armata acestuia a ajuns să numere aproximativ 120.000 de oameni, arată izvoare precum Gentis Silesiæ, dar și scrisoarea pe care Ștefan cel Mare o trimite suveranilor europeni, pentru a cere ajutor în fața invaziei otomane. Cronica moldo-polono, în schimb, vorbește despre o armată otomană de 100.000 de oameni. Armata trimisă împotriva Moldovei era formată din trupe aduse din Rumelia, Anatolia dar și alte provincii otomane. Era luptători experimentați rodați în luptele din Balcani și Mesopotamia. Erau formate din infanterie, inclusiv temuții ieniceri, dar și din renumita cavalerie otomană, adică spahii și akingii. Cei din urmă erau o cavalerie ușoară specializată în misiuni recunoaștere, pradă și destabilizare a inamicului prin atacuri rapide.

Pe lângă otomani, Soliman Hadâmbul beneficia și de oștile aliate ale bulgarilor și valahilor. Nu mai puțin de 17.000 de soldați de munteni și în jur de 20.000 de bulgari. Oastea otomană era completată de o artilerie puternică, adusă pentru a asedia și distruge cetățile moldovenești. Planul lui Mahomed era clar: cucerirea Moldovei și transformarea ei într-o bază de atacuri mai ales asupra Ungariei și Poloniei. De cealaltă parte, Ștefan cel Mare dispunea de o armată de aproximativ 40.000 de oșteni, după cronica lui Jan Dlugosz. După unii erau 60.000, dintre care 40.000 doar cavalerie. Deși a trimis după ajutor în toate zările, s-a trezit numai cu 1800 de unguri, 5000 de secui și 2000 de cavaleri polonezi. În plus, Ștefan beneficia de o artilerie formată din tunuri și bombarde, mânuite în special de artileriști germani. În decembrie 1474 armata otomană intră în Moldova, după ce trece Dunărea și străbate Valahia.

Moldovenii au avut grijă să-i înfometeze și înseteze pe otomani. Au strâns proviziile și au golit satele, ducând populația la munte sau în cetăți întărite. Fântânile le-au otrăvit, spurcând apa cu animale moarte. Hărtuiți în permanență, înfometați, încurcați de noroaie și clima prea aspră, otomani orbecăie printr-o pâclă deasă și sunt împinși către Podul Înalt, o mlaștină din apropiere de Vaslui. Acest loc se afla într-un loc îngust, înconjurat de păduri iar trecerea putea fi făcută doar peste un podeț de lemn, peste râul Bârlad, la confulență cu Racova. „A dat Ştefan această luptă lângă mocirla Racovăţ şi râul Bârlad, cu oastea sa şi cu 5.000 de secui, a căror ţară, rupând-o din regatul Ungariei, şi-o supusese sieşi”, preciza şi cronicarul polon Jan Dlugosz. Pe 10 ianuarie 1475, otomanii au dat de întăriturile ridicate de moldoveni.

A început lupta, mai multe pe simțite decât pe văzute, prin ceața groasă. În primă fază, ienicerii reușesc să împingă trupele secuiești și moldovenești. După aceea însă cu lovituri puternice de tun sunt aruncați în mlaștină. Ștefan a atacat cu toată armata, din toată părțile. „Toate şirurile dinainte, în care se aflau şi secui, fură zdrobite de turci şi ameninţa o mare primejdie, până când Ştefan se aruncă el însuşi în mijlocul turcilor, nebuni de bucuria învingerii şi, cu puterea minunată a lui Dumnezeu, nimici cetele turceşti, având abia vreo 40.000 de luptători”, scria Jan Dlugosz. Prinși ca într-un clește, în mlaștina cleioasă, otomanii sunt efectiv măcelăriți. „ A fost un grozav măcel şi puţin a lipsit ca să nu fie cu toţii tăiaţi în bucăţi, şi numai cu mare greutate Soliman paşa şi-a scăpat viaţa prin fugă”, arăta cronicarul otoman Seadedin.

Cea mai mare infrângere din istoria Islamului

Înfrângerea otomanilor a fost umilitoare. Ibn Kemal, arată că 40.000 de otomani au murit pe câmpul de luptă de la Vaslui. Detaşamentele munteneşti şi bulgăreşti au fost exterminate. Măcelul a durat patru zile, turcii fugind către Dunăre, urmăriţi şi doborâţi de cavaleria uşoară moldovenească. „Foarte puţini turci şi-au putut găsi mântuirea prin fugă, căci chiar şi acei care au fugit şi au ajuns până la Dunăre, au fost ucişi de moldoveni, care aveau cai mai iuţi, sau au fost înecaţi în valuri. Aproape toţi prizonierii, afară de cei mai de frunte, i-a tras în ţeapă”, spune Jan Dlugosz.

Dezastrul a fost atât de mare încât mama sultanului Mahomed al II lea, Mara Brankovic, a spus în faţa trimişilor genovezi şi veneţieni că a fost cea mai cumplită îngrângere a Islamului de până atunci. Victoria i-a adus titlul de ”Athleta Christi”, din partea Papei. Cu toate acestea, marele voievod moldovean nu a primit ajutor cerut pentru a ataca Imperiul Otoman atunci când încă resimțea înfrângerea. Sultanul a avut dreptate să fie îngrijorat în privința lui Ștefan cel Mare. Mai ales că voievodul Moldovei era conștient că de la Chilia la Constantinopol erau doar 15 zile de mers pe mare.

O victorie câștigată cu o armată de fier, rapidă și călită în lupte

În cazul bătăliei de la Vaslui, mitologia naționalistă, mai ales din perioada comunistă a scos în evidență doar eroismul țăranilor plecați la război, contra ienicerilor, doar cu niște căciuli de miel în cap, cămăși tradiționale, ițari și opinci. Evident înarmați cu furci și topoare. În realitatea bătălia de la Vaslui a fost câștigată de oșteni bine înarmați, căliți în lupte, profesioniști ai războiului. În ciuda imaginilor promovate de legendele populare sau de cinematografia comunistă, moldovenii nu erau un pâlc de infanteriști care tăbărau asupra adversarilor. Forța armatei moldovenești era formată din cavalerie.

O cavalerie de șoc, formată din steagurile boierești, garda domnească dar și din „viteji”, aceea elită a armatei moldovenești. Erau bine echipați și bine înarmați„I-a dat arme și zale și a preschimbat oastea sa, plină de măreție, într-un munte de zale de oțel”, scria Kemal Pașa Zade, despre armata moldovenească. Cu alte cuvinte, armata lui Ștefan era extrem de bine echipată. Cavaleriei grele i se adăuga cea ușoară. Renumita cavalerie răzeșească despre care scriau cu admirație călătorii străini, capabilă de a flanca, de a hărțui și de hăitui inamicul. „Afară de curteni, mai toţi ceilalţi sunt ţărani cu şele neacoperite şi cu scări de stejar, dar voinici in atacul cu suliţa. Hrană poartă pe oblâncul şelei, brânză de burduf şi pâine albă(...)Aveau un fel de suliţă cu două vârfuri, unul drept şi ascuţit ca un stilet, celălalt strâmb şi încârligat. Trecând repede pe lângă duşmani, cu vârful cel drept străpungeau, iar cu cel strâmb trăgau de pe cal şi astfel făceau mari pagube”, preciza cronicarul polon Martin Bielski.

Infanteria moldovenească era formată atât din soldați bine echipați, o parte chiar mercenari din zonele săsești, ungurești și secuiești, dar și țărani răzeși, adică țărani înstăriți care dețineau pământ și se prezentau înarmați la oaste, pe cheltuială proprie. Pe lângă cavalerie, răzeștii veneau la luptă și ca trupe de șoc înarmate cu ghioage ghintuite, capabili să facă ravagii în rândurile infanteriei inamice. Apoi era arcașii, renumiții arcași moldoveni. Ștefan dispunea de arme de foc, mânuite mai ales de mercenari, dar și de oameni speciali pregătiți din armata moldovenească. „Sunt oameni valoroşi, gata de luptă şi nu de a sta pe saltea, ci pe câmpul de luptă”, mărturisea și medicul venețian Matteo Muriano, despre războinicii moldoveni. În plus, luptătorii lui Ștefan cel Mare aveau o experiență deosebită pe câmpul de luptă, rodați în luptele cu muntenii, cu polonezii, ungurii, tătari dar și contingentele otomane. Totodată, oastea moldovenească era extrem de disciplinată și acționa rapid și fără poticneli.

Soldați de toată isprava, ajutați de o minte strălucită

Bătălia de la Vaslui se poate spune că a fost câștigată în cea mai mare proporție datorită igeniozității și inteligenței tactice. Efectiv, Soliman Hadâmbul unul dintre cei mai mari comandanți otomani a fost păcălit ca în curtea școlii. Ștefan a avut grijă să-i înfometeze pe turci, să-i plimbe prin cețuri și noroaie dărâmându-le moralul. În tot acest timp i-a hărțuit constant cu aceea ucigătoare cavalerie ușoară. În cele din urmă i-a atras într-o căldare, pe care a fortificat-o extraordinar. Kema Pașa Zade remarca poziția excelentă a moldovenilor. Nu putea fi înconjurați, în schimb din întărituri făceau ravagii cu tunurile, puștile și arcurile. În cele din urmă i-a manevrat cu ajutorul buciumașilor acolo unde a vrut și în cele din urmă i-a nimicit. A fost un șah mat, o mișcare de mare strateg.