Satul Târsa din Munții Șureanu este tot mai căutat de turiști, datorită noilor sale drumuri și a rutei turistice Via Transilvanica. Oamenii de aici păstrează o mulțime de legende despre daci, iar în trecut erau asemuiți cu dacii.

Mai puțin de o sută de oameni locuiesc în satul Târsa din Hunedoara (video), centru așezărilor arhaice de pe Platoul Luncanilor, un ținut locuit în vremea dacilor.

Satul din Munții Șureanu a devenit în ultimii ani un reper turistic al Hunedoarei, iar câteva locuri legendare de aici stârnesc fascinația călătorilor.

În urmă cu un deceniu, satul Târsa din Hunedoara (comuna Boșorod) avea vreo 200 de locuitori, dar se număra printre cele mai izolate localități din vestul României. Gospodăriile sale sunt înșirate pe plaiurile Munților Șureanu, la sute de metri distanță unele de altele, unele pe culmi aflate la aproape 1.000 de altitudine.

Drumurile forestiere care legau așezarea aflată pe Platoul Luncanilor de localitățile din văile Grădiștii și Streiului erau greu accesibile din cauza pantelor abrupte și a noroiului care le acoperea în timpul ploilor. În timpul iernii, înghețul și ninsorile le făceau aproape imposibil de străbătut cu autoturismele.

În ultimii ani, satul Târsa din Hunedoara (video) a continuat să se depopuleze. „Unele familii s-au mutat la Boșorod, unde aveau case, alți tinerii au plecat să muncească la oraș și nu s-au mai întors să locuiască aici. Chiar și vârstnici au plecat din sat”, relata o localnică.

Târsa are, în prezent, vreo 50 de locuitori permanenți, dar, spre deosebire de acum un deceniu, situația lui s-a schimbat radical. Două șosele au fost construite spre satul din Munții Șureanu. Una urcă dinspre municipiul Orăștie, aflat la 30 de kilometri, pe Valea Grădiștii și prin satul Costești, fiind construită în locul drumului forestier Costești - Târsa, iar cealaltă urcă în sat dinspre orașul Călan, aflat la circa 20 de kilometri, pe valea Luncanilor, prin Boșorod, fiind construită în locul drumului forestier Boșorod - Târsa. Turismul a luat amploare mai ales în ultimii ani, odată cu înființarea rutei turistice „Via transilvanica”.

„Via Transilvanica urcă de pe valea Grădiștii, dinspre Sarmizegetusa Regia, iar la Târsa este prelungită un pic până în zona bisericii, unde era un castru roman, apoi se întoarce prin sat și urca spre Poiana Omului, prin pădure, iar de acolo spre Fundătura Ponorului”, arată un localnic.

Pe măsură ce numărul turiștilor a crescut, în vechiul sat al păstorilor din Munții Șureanu au fost înființate locuri de popas, unde sătenii le oferă turiștilor preparate tradiționale ca balmoș, plăcinte cu brânză de oaie, virșli, ciorbe, bulz și alte mâncăruri specifice traiului pastoral. Între timp, mai multe case de vacanță și pensiuni au fost ridicate în Târsa, iar altele se află în șantier.

Zona este spectaculoasă, fiind înconjurată de munți și pădure și ofertantă pentru amatorii de drumeții. Însă mai are un lucru care o diferențiază de așezările din munți. Oamenii din vechiul ținut al dacilor au păstrat o mulțime de legende transmise din generație.

Poiana Omului - locul unde a murit Decebal

Cea mai cunoscută dintre legendele Târsei este a Poienii Omului (video) aflată pe Via Transilvanica, la vreo cinci kilometri de sat. Călătorii parcurg în aproximativ o oră drumul prin pădure, de la fosta școală, acum părăsită a cătunului Prihodiște la Poiana Omului, aflată la peste 1.000 de metri altitudine și înconjurată de păduri vaste de fag, stejar și de brad.

Din cele mai vechi timpuri, Poiana Omului a fost o răscruce a drumurilor de plai, unde se întâlneau ciobanii care cutreierau acest ținut cu turmele, în transhumanță pe trasele de zeci de kilometri din masivele Retezat și Șureanu. Numele său este vechi și ar proveni, spun localnicii, din legenda morții regelui dac Decebal.

„Știu, ca mulți dintre cei care au trăit aici, despre această legendă a Poienii Omului, ca loc al morții lui Decebal, de când m-am pomenit. De pe la vârsta de 13 ani am cutreierat acești munți cu turmele, iar viața de cioban mi-a plăcut dintotdeauna. Aici, la Poiana Omului era un lucru foarte mare. Coborau ciopoarele de oi, erau mii de oi care se aduceau în acest loc, care erau băgate la oboare și se alegeau aici, iar ciobanii erau tocmiți tot aici”, relata Duțu unul dintre ciobanii de la Poiana Omului.

Despre Poiana Omului, oamenii din zonă spun că ar fi fost locul unde Decebal și-a găsit sfârșitul, în timp ce era urmărit de romani. Căpetenia dacilor ar fi plecat din Sarmizegetusa, călărind pe culmile montane prin Poiana Omului, unde în Antichitate ar fi fost un nod de comunicaţii între cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, iar moartea sa ar fi avut loc la umbra stejarilor care creșteau în această poiană.

Locul unde dacii și romanii au încheiat pacea

La celălalt capăt al satului Târsa, în apropierea bisericii și școlii din localitate, un alt drum de vreo cinci kilometri duce spre cetatea dacică Blidaru. Înainte de a ajunge în faimoasa așezare dacică, călătorii trec pe la marginea cătunului Pietroasa, locuit de doi oameni, unde au fost descoperite ruinele unui templu dacic - numit Pietroasa lui Solomon (video).

În apropiere, poteca se suprapune cu un fost drum antic ce trece pe la poalele turnului de apărare „La Vămi”, îndreptându-se spre cetate. Pe traseu se distinge un sector amenajat în rambleu, ca o punte între două dealuri. „Aici, la Vămi, ar fi fost locul unde regele Decebal ar fi încheiat pace cu romanii, după primul război dintre daci și romani. Așa știm de la părinții și bunicii noștri”, spune un localnic din Târsa.

În jurul cetății dacice Blidaru, arheologii au identificat peste 20 de astfel de turnuri de apărare dacice.

Cele mai multe au fost, arată istoricii, devastate de romani, în timpul războaielor de cucerire a Sarmizegetusei Regia, de la începutul secolului al II-lea. Împreună cu cetățile dacice din Hunedoara, turnurile lor înalte, din lemn și piatră, au fost incendiate și distruse, însă fundațiile lor puternice au rezistat timpului.

Alături de turnul „La Vămi”, cel mai faimos dintre monumentele de apărare din jurul cetății dacice este Turnul din Poiana Perții, aflat și el la vreo sută de metri de cetatea Blidaru.

Fagul secular din Târsa

În centrul satului Târsa, călătorii găsesc un fag secular, despre care unii localnici susțin că are peste 300 de ani. Coroana sa a oferit umbră și adăpost mai multor generații.

„Străbunica mea, care a trăit aproape 90 de ani, îl știa de tânără tot așa falnic cum este acum. Cu mult timp în urmă, pe unele dintre crengile sale, se vede după cum au fost tăiate, oamenii ridicau fânul în căpiță. În alte timpuri, aici se adăposteau de vreme rea. În urmă cu câțiva ani, a fost lovit de un trăsnet, însă l-am curățat și nu s-a uscat”, povestește un localnic.

În trecut, numărul fagilor seculari era, spun oamenii, mult mai mare în Târsa.

De unde provine numele satului Târsa

Și numele satului ar fi fost inspirat din legendă. Unii localnici cred că ar proveni de la cel al agatârșilor – un trib care trăia în Transilvania în urmă cu două milenii și jumătate, menționat de mai mulți istorici din Antichitate, ca fiind iubitori de aur și adoratori ai unor zeități ca Dionysos și Apolo.

Alții au legat numele așezării de cel al toiagului simbolic (târsul) împodobit de antici și folosit în ritualurile de venerare a zeității Dionysos – marele zeu olimpian al vinului, vegetaţiei, plăcerilor, venerat și în Dacia și, potrivit unor autori, chiar în unele dintre cetățile dacice din Munții Șureanu.

Unii specialiști în toponimie arată că numele Târsa ar avea înțelesul de „curătură” - parte a pădurii din care au fost tăiați copaci până a nu începe să crească alții.

„Păzindu-ne ca nişte părinţi, Carpaţii ne-au unit într-o mare familie, permanentizând în veacuri de restrişte această insulă de latinitate în estul european; populaţia dacică şi-a menţinut aşezările din zonele carpatice, atât in timpul romanizării ei, cât şi atunci cind puhoaiele migratoare călcau în copitele cailor câmpiile mănoase și aşezările înfloritoare. Toponimele din Platforma Luncanilor sunt elocvente în acest sens. Realităţile locale reflectă şi astăzi înţelesul vechi al toponimicului Târsa, care însemna în limba slavă veche «parte din pădure în care s-au tăiat copacii până a nu începe să crească alţii», de unde postverbul tîrşi, adică a curăţa un loc de mărăcini, de tufe pentru a-l transforma în loc de arat”, arăta publicistul Emil Hossu Longin, în „România Pitorească” (1981).

„Localnicii își spun daci”

Pe Platorul Luncanilor, mai multe așlocuri au păstrat nume cu origini latine. „Runcu, Curătură, Tăietură, Săcuitură, Seci, Secu, Secui, Săcui — sunt urme evidente legate de procesul de despădurire al platformei, ultimul însemnând «pădure secată de copaci, adică uscată prin ardere naturală sau artificială», cum foarte bine explică academicianul Iorgu Iordan, pornind de la verbul latinesc secare , «a tăia», «a seca». Mie îmi spunea bătrînul Ilie Stăncioi, călăuza noastră, că pe platformă locuitorii își spun daci, păstrează multe datini şi obiceiuri neîntâlnite în alte părţi, cutumele familiale, de asemeni, că au porecle de animale: Iepure, Hulpe, Lupu”, arăta publicistul.

Alți specialiști arătau că numele Târsa ar indica și un loc împrejmuit, fiind astfel în relație cu termenul de prisacă.