Una dintre cele mai misterioase civilizații europene s-a dezvoltat pe Insula Sardinia, în bazinul mediteranean. Cercetările arheologice au scos la iveală turnuri și morminte enigmatice aparținând unei societăți războinice care antrena adolescenți pentru practicarea unor sporturi sângeroase.

Una dintre cele mai misteroase civilizații din istoria Europei s-a dezvoltat acum mai bine de 2700 de ani pe insula Sardinia, în apropiere de Peninsula Italică. Se numea civilizația nuragică iar numele său vine de la niște construcții enigmatice, din piatră, de mari dimensiuni, numite nuraghi. Este vorba despre niște turnuri cu o înălțime de peste 20 de metri, secondate de alte construcții adiacente care de multe ori seamănă cu un soi de castel fortificat. Pe lângă acești nuraghi, misterioasa civilizație care a trăit pe insula Sardinia acum 1700 de ani, a lăsat în urmă și morminte uriașe, ziduri megalitice și fântâni la fel de misterioase, în care se presupune că aveau loc ritualuri secrete. Enigmele din jurul civilizației nuragice sunt completate de o mulțime de statuete din bronz și piatră care înfățișează războinici cu armuri și arme din Epoca Bronzului, unele ciudate sau foarte excentrice. Descoperirile arheologice au scos la iveală alte și alte aspecte tulburătoare ale acestei societăți care deținea o elită de adolescenți războinici care se înfruntau până la moarte în sporturi sângeroase.

O civilizație războinică din inima Mediteranei

Civilizația nuragică a fost identificată și documentată, în primul rând, prin cercetări arheologice. Ceea ce a atras atenția oamenilor de știință, în Sardinia, au fost acele faimoase nuraghi, turnurile imense din piatră răspândite pe toată insula. În prezent au fost găsite peste 8000 de nuraghi dar se estimează că numărul lor a fost de 30.000. Deși este o insulă, Sardinia a fost locuită din cele mai vechi timpuri. Poate și datorită poziției sale din Marea Mediterană, la confluența dintre Europa și Africa, aproape de Peninsula Italică. Se bucura de o climă caldă, prielnică culturii plantelor dar și a traiului comunităților umane. În Insula Sardinia s-au descoperit multe vestigii neolitice, dar cea mai strălucită și totodată cea mai enigmatică parte a istoriei Sardiniei, dar și a Europei, se leagă de acești nuraghi și civilizația din care făcut parte. Datorită descoperirilor arheologice, care au identificat arme, statuete, resturi osteologice, fragmente ceramice, morminte, temple și așezări, cultura nuragică și-a descoperit parțial tainele. Mai precis, specialiștii au identificat faptul că civilizația nauragică aparține Epocii Bronzului și a fost, se pare, dominată de o aristocrație războinică. Civilizația nuragică s-a dezvoltat începând cu anul 1700 î.Hr și a dăinuit până aproximativ în anul 600 Î.Hr, adică din Epoca Bronzului Timpuriu și până în prima Epocă a Fierului.

Specialiștii cred că insula era împărțită în zonele de influență ale numeroase triburi, care împărtășeau o cultură comună, dar nu și aceleași interese politice și economice. Având în vedere mulțimea de arme descoperite dar și de schelete cu diferite traume provocate de lame de topor sau spadă, triburile și clanurile civilizației nuragice de pe Insula Sardinia se războiau între ele. În special statuetele din bronz oferă indicii despre această civilizație strălucită și enigmatică. Aceste statuete numite „bronzetti” arată varietatea ocupațiilor locuitorilor de pe insulă în perioada nauragică, stratificarea socială dar și nivelul de evoluție tehnologică. Impresionante sunt, de exemplu, ambarcațiunile populației neuragice, ornamente la prora cu sculpturi, probabil în lemn, foarte complicate, cu reprezentări de capete de animale. Pe margini, ambarcațiunile aveau fie dantelării din lemn, fie un soi de protecție pentru arcași. Abundența de obiecte ceramice și din bronz arată că cei de pe insulă nu erau izolați și că întrețineau, cel mai probabil, un comerț intens, cu așezările de pe țărmurile Penisulei Italice sau chiar din depărtări, așa cum s-a întâmplat cu negustorii fenicieni ajunși în Sardinia, către finalul civilizației neuragice. În orice caz, spun specialiștii, Sardinia nauragică era un important centru metalurgic european în Epoca Bronzului.

Războinici cu echipamente excentrice și sporturi sângeroase pentru adolescenți

Este fără îndoială că societatea nuragică era una războinică. Cel puțin asta arată atât construcțiile care au definit această civilizație, celebrele nuraghi, dar și abundența de statuete și statui care reprezintă războinici. La acestea se adaugă și descoperirile de arme din bronz, mai ales lame de spadă. Cel mai probabil căpetenia se baza pe o elită războinică, cu ajutorul căreia își exercita supremația dar își apăra și teritoriul de atacurile clanurilor sau triburilor rivale. Echipamentele acestor războinici sunt detaliat reprezentate pe statuetele de bronz. În plus, specialiștii au încercat realizarea de reconstituiri a echipamentului acestor războinici. Sunt identificate două tipuri principale de războinici. Este vorba de luptători cu spada și arcași. Luptătorii cu spada sunt foarte bine echipați, cu tunici din piele peste care erau aplicate platoșe din bronz. Erau mai degrabă platoșe din piele argăsită cu multe plăci de formă pătrată din bronz, aplicate deasupra. Majoritatea aveau cnemide, fie din bronz, fie din piele argăsită și material textil.

De asemenea, coifurile erau foarte interesante. Realizate din bronz, în formă conică, cu ornamente în formă de coane de bovideu, amplasate în partea frontală. Scuturile aveau niște ornamente sau poate elemente de apărare și atac misterioase, situate în partea de sus a scutului. Aceste paveze erau realizate cel mai probabil din lemn, peste care se aplicau straturi din piele de vacă și cu întărituri din bronz pe margini, plus umbo din bronz. Unii războinici sunt reprezentați în poziție de luptă cu două scuturi, o enigmă momentan. Alții au un fel de teci amplasate în zona de înmănușare a scutului, fără să se știe cu exactitate la ce folosea. O enigmă sunt și acele ornamente la nivelul scutului. Totodată arcașii erau mult mai complex înarmați decât o trupă ușoară, de suport, obișnuită, din Epoca Bronzului. Pe lângă arcuri, de mari dimensiuni, aceștia aveau și o spadă, prinsă într-o teacă, la spate, dar și o apărătoare ciudată pentru braț. Practic, acoperea aproape întreg brațul, asemănătoare unei manica romane. Nu se știe din ce era realizată și ce rol avea. Unii spun că proteja brațul de coarda arcului, dar nu se justifică acoperirea unei suprafețe atât de mari a brațului. Tolba cu săgeți o păstrau la spate, alături de alte compartimente despre care , la fel, nu se știe la ce foloseau. Echipamentul arcașului era mai ușor, dar nu lipsea coiful din bronz, cu acele coarne de mari dimensiuni. Cei mai bine echipați erau războinici cu spade sau topoare. Căpeteniile aveau un pumnal aparte, cu o lamă prinsă într-un soi de mănușă din piele.

Aceleași pumnale erau utilizate pentru pracitatea unui posibil sport al civilizației nauragice. Cercetătorii au descoperit scheletele unor adolescenți la Monte Prama, un sit din Sardinia al civilizației neuragice. Este vorba despre o necropolă cu 33 de schelete aparținând unor adolescenți cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani. Toți aveau o constituție atletică, adică băieți puternici cu un fizic asemănător luptătorilor sau boxerilor de astăzi. Toți prezentau traumatisme importante, semn că au murit în luptă. Sunt cercetători care cred că aceștia practicau fie un sport, fie o luptă ritualică, pe viață și pe moarte. Înarmați cu un pumnal înmănușat și un scut, aceștia ar fi aplicat tactici de pankration, adică de lupte libere, și s-ar fi duelat până unul murea. Există bănuiala că acești tineri erau fie antrenați special pentru aceste tipuri de lupte, fie acest sport făcea parte din educația războinică a tinerilor din civilizația nauragică. Scheletele erau a acelor care nu au reușit să supraviețuiască selecției în elita războinică.

O lume a fortărețelor de piatră și o viață sub semnul taurului

Acele uriașe nuraghi, misterioasele construcții care au dat numele civilizației, erau se pare expresia acestor triburi războinice. Adică era fortificații din piatră sub forma unor turnuri, în jurul cărora se grupau locuințele tribului. Unele nuraghi aveau un fel de culoare de piatră care conducea către alte construcții despre care specialiști credeau că sunt temple. Unele nuraghi erau atât de mari încât semănau cu niște castele uriașe din piatră. Cele mai cunoscute și impresionante nuraghi sunt Su Nuraxi de la Barumini, Santu Antine de la Torralba, Nuraghe Losa de la Abbasanta sau Nuraghe Seruci de la Gonnesa. Cel mai mare nuraghi este însă Nuraghe Arrubiu, cu o înălțime de peste 30 de metri, compus din cinci turnuri principale, protejat de mai multe straturi de zid și o mulțime de turnuri adiționale. Era cel mai probabil centrul de putere al unei mari căpetenii tribale. Fiecare nuraghi reprezenta, din punctul de vedere al multor specialiști, centrul militar și politic al fiecărui clan și trib.

Aceste așezări puternic fortificate indică o activitate războinică excepțională, o societatea eminamente dominată de războinici. Unii cred că aceste nuraghi ar fi avut și funcție religioasă. Mai există un tip de construcții specifice acestei civilizații. Este vorba despre morminte megalitice, cu fațade uriașe, în care se presupune că erau îngropați mai mulți indivizi, poate chiar întreg clanul de-a lungul timpului. Cel mai impresionant este mormântul „uriașului” de Arzachena, realizat din multiple dolmene, fiind probabil mormântul unei căpetenii. Totodată, au mai fost descoperite și temple de tip megaron, dar și diverse sanctuare. Specialiștii spun că taurul juca un rol important în viața religioasă a acestei civilizații. Multe zone funerare sau temple au forma unui cap de tatuar, privite de sus. În plus, coarnele aplicate pe coifuri sunt un alt indiciu. Totodată, cultura războinică folosea simboluri puternice ale fecundității, curajului și furiei războinice, precum taurul.

Pirații care au devastat lumea mediteraneană

Originea etnică a acestor triburi este încă disputată. Specialistul italian Giovanni Lilliu a avansat ipoteza că triburile care purtau civilizația nuragică s-au dezvoltat după migrații succesive din vest ale populațiilor aparținând culturii Bell Beaker ( a paharelor în formă de clopot), veniți în Sardinia din Peninsula Iberică sau din Peninsula Italică. Acești nou veniți, purtători ai culturii bronzului din vest, au cucerit și s-au suprapus populațiilor locale eneolitice. Alți specialiști cred că este vorba totuși de o populație autohtonă. Din punct de vedere antropologic era o populație cu trăsături mediteraneene. Aveau păr brunet, iar femeile îl purtau lung, lăsat pe spate. Bărbații purtau părul scurt în partea din spate, cu un soi de cozi împletite în partea din față. Vestimentația era asemănătoare cu cea din majoritatea zonelor mediteraneene.

Astfel, bărbații purtau tunici scurte, dar și pelerine, în timp ce femeile purtau rochii lungi, lejere. Sunt specialiști care spun că aceste triburi deosebit de războinice aveau obiceiuri piraterești și își foloseau priciperea militară pentru a organiza expediții de jaf și pradă. Erau un important centru metalurgic, dar și comercial. Odată cu slăbirea civilizației miceniene, se presupune că războinicii nauragici se îmbarcau pe corăbii și plecau în expediții puternice de jaf care efectiv au destabilizat întreaga lume mediteraneană. De numele lor se leagă cel al popoarelor mării, cei care au adus distrugere în Creta și Micene, dar și în Egipt, Asia Mică și Cannan. Conform părerii lui Giovanni Ugas, sprijinită de mulți alți cercetători, printre care și Vassos Karageorghis, unul dintre cele mai importate triburi ale popoarelor mării numit Sherden, era, de fapt, reprezentant de sardinieni purtători ai civilizației nauragice. Așa se explică abundența de fortărețe, arme și figurine de războinici, plus reprezentări ale ambarcațiunilor. Civilizația nauragică a dispărut odată cu epoca fierului și mai ales cu creșterea puterii Cartaginei și a Republicii Romane.