Mai multe foste castele luxoase din Hunedoara păstrează amintirea uneia dintre cele mai vechi și mai controversate familii nobiliare din Transilvania: Nopcsa (Nopcea). Ultimii Nopcsa au povești de viață impresionante, dar s-au remarcat prin lucruri cu totul ieșite din comun.

Restaurat în ultimii ani, Castelul Nopcsa din Săcel (video) a aparținut în trecut faimoasei familii Nopcsa din Transilvania, ale cărei origini datează din epoca cnejilor medievali.

Alte castele și conace din Deva, Hațeg, Fărcădin, Zam și Arad au făcut și ele parte din averea foștilor nobili, ai cărei nume este inspirat de o legendă. Se spune că un strămoș al acestei familii, care a trăit în secolul al XIV-lea în ținuturile Hațegului, ar fi primit numele Nopcea pentru că s-a născut noaptea.

În secolele următoare, numele familiei a fost maghiarizat, ca Nopcsa, proces întâlnit în cazul mai multor familii românești din Transilvania secolelor XV-XVI, motivat de menținerea statutului de familie nobiliară și a avantajelor aduse de acesta.

„Încadrarea în «legea regatului» a celor pășiți pe calea înnobilării a cunoscut aspecte noi spre finele veacului XV și în cel următor, când cei mai mulți au renunțat la limba și credința strămoșească și nu au mai acționat în nici o împrejurare în numele neamului lor, pentru a-și păstra și consolida statutul nobilității. Această trecere treptată de la calitatea de cnezi români la calitatea de nobili s-a produs pe parcursul a peste un secol și jumătate în Țara Hațegului”, explicau istoricii Adrian Andrei Rusu și Ioan Aurel Pop, într-un studiu publicat în 1984.

În secolul al XIX-lea și familia Nopcsa devenise una dintre cele mai influente familii din Transilvania. Avea numeroase moșii și castele în ținuturile Hațegului de la poalele Retezatului și pe valea Mureșului în Hunedoara și Arad. Viața celor mai de seamă Nopcsa a fost, însă, plină de controverse.

Vasile Nopcsa, Zorro din Ardeal

Vasile (Laszlo) Nopcsa (1794 - 1884) a fost comite suprem al Hunedoarei la mijlocul secolului al XIX-lea și s-a numărat printre puținii nobili care s-au alăturat Adunării de la Blaj din 1848, în care românii și-au cerut drepturile și libertățile ca națiune distinctă în Transilvania.

La scurt timp, a fost silit să renunțe la funcția de comite, iar o parte din avere i-a fost confiscată. Tot atunci, castelul pe care îl construise în localitatea hunedoreană Zam, pe malul Mureşului, i-a fost incendiat de trupele ungare şi apoi devastat de localnici.

Câțiva ani mai târziu, Nopca a devenit eroul folclorului local și al unui roman celebru în epocă „Sărmanii bogaţi“, publicat în 1860 de scriitorul Jokai Mor.

Autorul volumului spunea povestea unui conte extrem de bogat, cu trăsături asemănătoare lui Nopcsa, care conducea în secret o bandă de tâlhari și falsificatori de monede, care acționa la poalele Apusenilor, în ținutul Zarandului.

Haiducul Faţă Neagră, asemănat mai târziu cu personaje ca Zorro sau Robin Hood, obişnuia să îşi ascundă faţa sub o mască neagră, atunci când ieşea în calea transporturilor cu aur trimise din minele Apusenilor către Viena.

Metalul preţios era topit apoi într-o peşteră şi transformat în monede. Baronul l-a dat în judecată pe autor, pentru defăimare, însă a murit în 1884, cu puțin timp înainte de încheierea procesului.

Francis Nopcsa, consilierul de taină al împărătesi Sisi

Francisc Nopcsa (1815 – 1904) fiul mai mare a lui Laszlo Nopcsa a fost comite al Hunedoarei între anii 1851 şi 1867 şi apoi, până în 1894, cancelar al Reginei Elisabeta (Sisi) a Ungariei şi împărăteasa Austriei.

Baronul a fost confidentul împărătesei și omul care i-a adus acesteia vestea tragică a morții învăluite de mister a fiului său, prințul Rudolf, în 1899.

În ultimii săi ani de viață, s-a retras în ținuturile natale din Țara Hațegului, iar locul său de veci se află în biserica romano-catolică din Hațeg, pe care o renovase la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Elek Nopcsa, aventurierul de la Opera maghiară

O poveste controversată de viață a avut și Elek Nopcsa (1848 - 1918), cel de-al doilea fiu al lui Laszlo Nopcea, tată a trei copii - cel mai faimos dintre ei fiind Franz Nopcsa, omul de știință care a descoperit fosilele dinozaurilor din Țara Hațegului.

Fost militar de carieră, Elek Nopcsa a devenit parlamentar și, din 1897, șef al Operei Maghiare din Budapesta, funcție la care a trebuit să renunțe după un scandal care a ținut prima pagină a ziarelor vremii. A fost acuzat că ar fi organizat petreceri private cu balerinele sale și că ar fi abuzat de dansatoarele sale.

„Nu este nicio tânără în teatrul național pe care să nu o fi văzut dezbrăcată”, se lăuda acesta prietenilor, potrivit ziarelor din Budapesta.

Elek Nopcsa a mai fost protagonistul unui eveniment controversat, când a cerut într-o ședință a ministerului de război ca toate denumirile localităților de pe hărțile austro-ungare să fie trecute cu numele lor maghiar.

Deputat în Orăștie și Hațeg și proprietar al unei fabrici de bere în Arad, Elek Nopcsa s-a retras în ultimii săi ani de viață la castelul său din Săcel, în Țara Hațegului, dedicându-se pasiunii sale pentru științele naturii.

A fost căsătorit contesa Matilda Zelenski din Arad, cu care a avut trei copii: Franz, Elek și Ilona.

Franz Nopcsa, spion și om de știință

Franz Nopcsa (1877 - 1933) a avut o carieră strălucită ca om de știință, însă în același timp a fost un personaj controversat, cu o îndelungată activitate în serviciile de spionaj austro-ungare și germane, pe teritoriile României și în Balcani.

Activităţile sale de spionaj, unele riscante, îndreptate împotriva românilor, au fost relatate de acesta în volumul „Călătorie în Balcani”, apărut după moartea acestuia. În misiunile sale din munții care despart Transilvania de Oltenia, baronul deghizat în cioban a trăit printre păstorii români și le-a remarcat firea și obiceiurile.

„Se mai întâmplă uneori să apară neînţelegeri între ciobanii, de altfel calmi, iar atunci când se întâmplă, ei devin extrem de necumpătaţi şi violenţi, fiind capabili chiar de atrocităţi şi de torturi din cele mai cumplite. Această cruzime inumană, aproape voluptoasă a românilor pare să fie una dintre acele caracteristici primite odată cu amestecarea sângelui latin cu cel slavic”, observa Franz Nopcsa.

După război, baronul Franz Nopcsa s-a întors pentru o scurtă perioadă la moșia familiei sale din satul Săcel, unde localnicii i-au făcut o primire care avea să îl afecteze pentru tot restul vieții.

„Locuitorii din Haţeg nu au putut fi împăcaţi cu vechiul proprietar al castelului din Săcel. L-au pândit, iar când odată se plimba singur, l-au atacat. Bărbaţi echipaţi cu furci şi bâte au tăbărât peste el şi l-au trântit la pământ. Sângerând grav şi cu un craniu zdrobit, Nopcsa a fost descoperit de oamenii săi. Mai târziu, castelul său a fost găsit într-o adevărată stare de asediu, iar duhovnicul satului a trebuit să-şi folosească întreaga autoritate pentru a preveni alte jefuiri şi acte de violenţă. Prietenii lui Franz Nopcsa l-au adus la Budapesta, unde a fost operat. A stat mult timp ţintuit la pat şi nu şi-a revenit niciodată complet după leziunile grave ale sistemului nervos central”, relata fostul său apropiat Andras Tasnadi Kubacska, citând mărturiile baronului.

Nopcsa și-a reluat activitatea științifică în Occident, însă problemele de sănătate l-au afectat tot mai mult și i-au făcut viața tot mai dificilă. Alături de el ar fi rămas doar Bajazid Elmas Doda, care i-ar fi fost amant, în timp ce rudele sale s-au îndepărtat.

Baronul Franz Nopcsa a murit într-un hotel din Viena, în 1933, în împrejurări controversate. Ancheta oficială arăta că, în noaptea tragediei, înainte de se sinucide, și-a împușcat în cap asistentul Bajazid Elmas Doda, în timp ce acesta dormea.

A lăsat un bilet de adio, în care explica gestul fatal, susținând că motivul sinuciderii era sistemul său nervos, care ajunsese la capăt, iar pe secretarul său albanez îl ucisese pentru că nu ar fi vrut să îl lase în urmă, bolnav și în mizerie.

Elek Nopcsa, însetat de sânge

Elek Nopcsa (1879 - 1920), fratele cel mic al lui Franz Nopcsa a fost militar de carieră, însă după Primul Război Mondial a fost acuzat de implicarea în crimele comise asupra civililor de armatele detașamentele apropiate amiralului Miklos Horthy, fost regent al Ungariei.

De altfel, pe numele lui Elek Nopcsa a fost a fost emis un mandat de arestare pentru că ar fi ordonat spânzurarea unor comuniști, însă acesta a rămas la Budapesta, și nu a mai fost trimis în închisoare.

Unele ziare ale vremii îl descriau ca fiind însetat de sânge și dezvăluiau masacrele comise în 1920 de trupele aflate sub comanda lui Horthy, într-un tur sângeros al Dunării.

„Un număr de detașamente conduse aproape numai de nobili, contele Eszterhazy, Szecheny, Vay și Salm, baronii Pronay, Pongracz și Nopcsa, și-au luat munca de a curăți țara de comuniști și de simpatizanți cu comuniștii. Va să zică acesta era pretextul oficial care a degenerat în omorârea în masă a evreilor, cum nu s-a mai întâmplat din Evul Mediu în nicio țară din Europa, la vest de Rusia. Un detașament condus de un tânăr ofițer nobil intra într-o comună și punea pe evrei în șir. Atunci, în unele cazuri, nenorociții erau împușcați, loviți cu baioneta ori spânzurați, fără niciun preliminar. În alte cazuri se da numai un exemplu, numai cu câțiva, restul fiind lăsați să fie răscumpărați pe bani grei, ori spre a fi biciuiți. Unele victime erau torturate până la moarte. În toate cazurile, casele evreilor erau secătuite și ofițerii din familiile nobile luau partea leului din prăzi. Până chiar și corpurile victimelor erau despoiate”, informa ziarul America, al românilor din SUA, în 1920.

Unele dintre victime, acuzate că simpatizau cu comuniștii, erau silite să își sape mormântul înainte de a fi executate, arăta ziarul, citând mărturii din Ungaria. Acuzațiile aduse lui Elek Nopcsa au fost contestate de acesta, potrivit altor publicații.

De altfel, pentru cariera sa militară, acesta a fost decorat cu Ordinul Coroana de Fier și a primit titlul de cavaler al Ordinului Franz Joseph. Contele Elek Nopca a murit în noiembrie 1920, răpus de gripa spaniolă, potrivit unor relatări .

Ilona Nopcsa (1883 - 1963), sora cea mică a lui Franz Nopcsa s-a căsătorit cu un mangraf italian, Alfred Pallavicini, împreună cu care a locuit în Ungaria și apoi, după Al Doilea Război Mondial, în Italia, la Roma.