Sebastian Lăzăroiu, o CRONICĂ PERSONALĂ pe care BĂSIȘTII ar trebui să o pună în ramă
Sebastian Lăzăroiu, fostul consilier al lui Traian Băsescu, profitând de coridorul deschis de bârfele Adrianei Săftoiu, cu mult mai mult calm și, foarte important, cu mult mai multă inteligență și bun-simț, face și el o mini-cronică a vieții de consilier la Cotroceni. Băsiștii ar trebui să o pună în ramă.
"Am fost numit în funcţia de consilier prezidenţial pe 20 martie 2007. Întâmplarea face că în acea zi să fi împlinit 37 de ani. La mai puţin de trei săptămâni după venirea mea, Preşedintele României a fost suspendat în Parlament de celebrul ”322”. A urmat referendumul de demitere şi campania electorală de patru săptămâni. A fost un moment dificil nu atât pentru Traian Băsescu, cât pentru statul român.
Cancelariile occidentale încercau să înţeleagă ce se întâmplă în România, oficial devenită membră a clubului select european de la 1 ianuarie. Iată, doar câteva luni trecuseră de când intrăm şi noi în rândul lumii civilizate şi politicienii noştri puneau la încercare fragilă democraţie. Economia mergea bine, inflaţia scădea văzând cu ochii, lumea era fericită. Paradoxală ţară, trebuie să-şi fi spus occidentalii. E drept că justiţia începuse, de puţin timp, să ia în colimator figuri controversate ale vieţii politice şi economice: Năstase, Patriciu, Voiculescu, Vântu şi alţii că ei. Pentru omul politic Traian Băsescu situaţia era mai mult decât convenabilă. Era încă popular, e adevărat, uşor erodat după atacurile concertate ale trusturilor de presă deţinute de faimoşii ”moguli”.
Toate sondajele indicau o victorie zdrobitoare a preşedintelui suspendat, ceea ce însemna şi o revitalizare politică după revenirea în funcţie. Îmi amintesc mitingurile electorale din capitalele de regiuni. Era o tensiune formidabilă. Oamenii erau de-a dreptul furioşi văzând ce se întâmplă. Era un sentiment de nedreptate, părea că cineva vrea să le fure preşedintele. Situaţia generală a fost gestionată înţelept la nivelul statului român, pentru că evenimentele riscau să arunce o serioasă umbră de îndoială asupra ţării. Era foarte posibil că indicatorii economici să se deprecieze rapid, că investitorii să-şi facă în grabă bagajele şi să se uite după zone mai stabile . Din fericire asta nu s-a întâmplat pentru că, în afară ţării, totul a fost perceput că o hârjoneală politică cu un deznodământ previzibil. Dar cred că a fost şi primul semnal că România riscă să devină copilul problema al Europei.
Aşa cum ne aşteptăm, omul politic Traian Băsescu a ieşit întărit, mult mai popular chiar decât la începutul mandatului. Singurele două partide care l-au susţinut la referendum, PLD şi PD, au câştigat o cota de popularitate la care n-ar fi visat vreodată, date fiind slabele structuri teritoriale, în special PD, care ajunsese la neverosimilul 50% în sondaje. PSD şi PNL, protagonistele acţiunii de suspendare s-au repliat rapid, lingandu-şi rănile, dar nimeni n-a plecat din funcţie după înfrângere: Tăriceanu a rămas prim-ministru, cei 322 au rămas parlamentari, iar ”mogulii” şi-au intensificat atacurile virulente la adresa instituţiei prezidenţiale. S-a mai întâmplat ceva totuşi, chiar în vara lui 2007, ceva ce părea să anunţe un dezastru pentru România.
Întrucât PSD şi PNL abia se mai vedeau pe radarele sondajelor, după tentativă eşuată de demitere, liderii lor au hotărât să recâştige popularitatea cu orice preţ. Şi preţul a fost cu adevărat mare pentru români. A început sarabanda pomenilor bugetare. Punctul de pensie a crescut cu aproape 50%, deşi era greu de crezut că bugetul de stat va putea susţine o asemenea majorare. Salariile funcţionarilor creşteau că Făt-Frumos din poveste. Nu cred că era vreo categorie de bugetari care să fi cerut şi să nu fi primit. Nici nu cred că cineva cerea ceva. Pur şi simplu, primeau, din milă sau generozitatea lui Tăriceanu. În 2008 pomenile electorale continuau să curgă, fără număr, deşi, spre sfârşitul anului, apăruseră primele semne ale crizei mondiale. Situaţia se înrăutăţise în Statele Unite şi era o chestiune de luni până când urmă să traverseze oceanul. Politicienii noştri erau imperturbabili. În Parlament apăruse deja spirală populistă. Cineva făcea o propunere, toţi parlamentarii se repezeau să o susţină.
Se ajunsese la situaţia hilară în care ministrul educaţiei avertiza la pupitrul forului legislativ că nu sunt bani pentru majorarea cu 50% a salariilor profesorilor, după care cobora în banca, în calitate de deputat, şi vota cot la cot cu gloată populistă dezlănţuită. Anul 2008 s-a încheiat catastrofal pentru România – 7% creştere economică şi 5% deficit bugetar. Adică, pe lângă surplusul pe care economia l-a produs, guvernul s-a împrumutat cu încă pe atât. În campania electorală Tăriceanu a inundat primăriile cu bani de ”investiţii” sparargand puşculiţa fondului de dezvoltare, cu vreo 3 miliarde în ea. PDL a câştigat la limita alegerile parlamentare şi a dat premierul într-o coaliţie cu PSD. Preşedintele a promulgat legea majorării salariilor profesorilor, o greşeală pe care ulterior şi-a recunoscut-o. De altfel, legea nu a putut fi niciodată aplicată. Dar, dacă nu ar fi promulgat-o, în plină campanie electorală, probabil că PDL ar fi ieşit pe locul al doilea şi Traian Băsescu ar fi irosit toţi cei 10 ani de mandat cu guverne ostile.
Notă de plata pentru huzurul electoral din 2007 şi 2008, care reuşise să redreseze PSD şi PNL, n-a întârziat să vină. România se află la începutul lui 2010 pe marginea prăpastiei. Nu doar România. Şi alte ţări. Criză economică lovise nemilos în toată Europa. Mult ţări se aflau în incapacitate de plata şi trebuiau să acţioneze rapid. De fapt, se declanşase ceva mult mai grav la nivel mondial, o criză a încrederii. Nimeni nu mai avea încredere în nimeni, nimeni nu mai voia să împrumute decât la dobânzi uriaşe şi pe termen scurt. Ţările aveau nevoie de asistenţă FMI. Neîncrederea în România, cu un deficit bugetar de 9%, cheltuieli cu statul nejustificate şi reforme structurale mult întârziate, s-a manifestat încă de la primele vizite ale FMI din primăvară lui 2010. Cereau, printre altele, disponibilizări masive din administraţie, scăderi de salarii şi pensii., creşteri de taxe şi impozite. A fost un al doilea moment extrem de dificil pentru statul român, după suspendarea din 2007. Fără un acord cu FMI, România riscă să nu mai poată împrumută bani şi să între în incapacitate de plata. Iar FMI a venit cu reţeta ”asiguratorie”, nu cu reţeta care să vindece boală. Pentru ei creşterea cotei unice, a TVA şi a altor taxe era singură garanţie că vrem să ne redresăm rapid. Priveau cu mare scepticism tăierile de salarii sau pensii, pentru că nu credeau că românii vor putea să suporte un an sau doi un regim auster.
Dar mărirea cotei unice ar fi fost un dezastru pentru economia care abia gâfâia, din cauza contextului internaţional (contractarea drastică a pieţelor pentru export). Decizia de tăiere cu 25% a salariilor a fost îndelung chibzuită, discutată cu guvernul, cu specialiştii BNR şi anunţată de Preşedintel României. Politicienii se ascunseseră oricum pe sub mese. Toţi ştiau că urmează urgia. Traian Băsescu şi-a asumat să facă anunţul. Ştia că asta îl va costă capitalul electoral. Era însă foarte important că măsurile să fie explicate în aşa fel încât revoltele populare, previzibile, să nu atingă cota de avarie şi România să deraieze de pe sine. Ce s-a întâmplat în anii următori cu ţări precum Grecia, Spania, Portugalia, Irlanda ne-a arătat că ne-am ţinut tare pe picioare. Am reuşit să evităm un colaps iminent, fără să omorâm economia, fără un număr mare de şomeri, cu tulburări sociale minime şi cu sacrificii care au durat doar doi ani.
Dacă ar fi fost doar planul economic, am fi scăpat cu bine şi fără prea mari dureri de cap. Dar, în tot acest timp, justiţia începuse să avanseze cu dosarele politicienilor şi oamenilor de afaceri la nivel înalt. Au fost date primele condamnări definitive. Părea că nu mai e de joacă. Aşa s-a constituit USL, un vehicul ce urmă să decapiteze statul român şi să-i salveze pe cei care se confruntau cu perspectiva pedepselor penale. În vara lui 2012, ţară s-a văzut iarăşi într-o situaţie dificilă. De dată asta şi omul politic Traian Băsescu, aflat la cota cea mai joasă de popularitate. Spre deosebire de 2007, suspendarea s-a făcut în grabă, cu paralizarea unor instituţii importante ale statului român, CCR şi Avocatul Poporului, prin ordonanţe de urgenţă. Primii trei oameni în stat au fost daţi jos în câteva zile: doi definitiv, al treilea urmă să se prezinte în faţă poporului. Avizul CCR a fost ambiguu şi fără concluzii. Un preşedinte nepopular fusese aruncat în groapă cu lei, cu doi înainte de sfârşitul mandatului. Tensiunea era la fel de mare că în 2007, doar că de dată asta românii erau furioşi chiar pe protagonistul procesului de suspendare. Ura era întreţinută mediatic pe toate canalele posibile. Jucând cartea boicotului, referendumul nu s-a validat, dar a urmat încă o perioada de incertitudine în care USL a încercat să modifice regulile de validare. De dată această România a reuşit să îngrozească Europa. Oamenii de afaceri erau cu bagajele la uşa, cursul euro-leu o luase razna, fondurile europene fuseseră blocate. Din fericire instituţiile fundamentale ale statului au rămas în picioare şi au rezistat asaltului fără precedent, iar cancelariile occidentale şi-au folosit toate pârghiile pentru a descuraja o mâna de iresponsabili să atunce România în haos. Preşedintele a ieşit mai slăbit politic din acest referendum, dar justiţia şi statul de drept fuseseră salvate. Ar fi putut demisiona din funcţie, dar ce s-ar fi ales de DNA, ANI, ICCJ, SRI, SIE, CCR, astăzi atât de populare în faţă românilor?
Asta e cronică mea de la Cotroceni. Cam asta e tot ce a contat", e mesajul lui Lăzăroiu.
