Țara Românească, în secolul al XVIII-lea, apare în memoriile diverșilor călători care au tranzitat principatul valah ca un tărâm al contradicţiilor: o natură paradisiacă, cu păduri de pomi fructiferi și viță de vie care crește peste tot, în care oamenii trăiesc în cea mai cruntă sărăcie și mizerie.

Țara Românească în secolul al XVIII-lea apare în memoriile și notele de călătorie scrise de diverși călători care au tranzitat principatul valah apare ca un tărâm al contradicţiilor, notează istoricul Bogdan Bucur, în volumum „Devălmăşia valahă (1716-1828): o istorie anarhică a spaţiului românesc”.

Prima dintre aceste contradicţii flagrante care izbeau pe călătorul străin era contrastul teribil între binefacerile unei naturi care a fost comparată cu un adevărat paradis şi depopularea masivă, cauzată de fuga în munţi, în păduri sau peste graniţă a ţăranilor de pe moşiile valahe, pământurile agricole rămânând astfel adeseori necultivate, în paragină.

Un paradis pe Pământ: „păduri întregi de pomi roditori”

„Toţi călătorii străini au remarcat cu entuziasm mulţimea nesfârşită de râuri, pâraie, lacuri şi izvoare cu care divinitatea a îmbelşugat Ţara Românească. Toţi călătorii străini au menţionat faptul că lacurile şi râurile valahe sunt „pline de peştii cei mai gustoşi”, iar „mulţimea şi varietatea lor nesfârşită” „întrec orice descriere verosimilă”. A fost de asemenea remarcat caracterul roditor al câmpiilor valahe („blândeţea climei şi generozitatea solului”), udate de un număr mare de râuri şi brăzdate de un număr „de mii de văi plăcute”. A fost de fiecare dată specificat în scrierile călătorilor străini faptul că o astfel de bogăţie naturală a solului răsplăteşte, cu prisosinţă, „ostenelile plugarului”, iar „cultivarea unui astfel de pământ cere în general prea puţină grijă şi muncă, pentru ca solul să dea din belşug tot felul de roade şi de cereale” – arată volumul citat.

Călătorii au găsit în Ţara Românească „păduri întregi de pomi roditori (peri, meri, cireşi, viţă-de-vie sălbatică şi altele)”, „pepeni verzi sunt aşa de mari şi de gustoşi, încât întreceau tot ceea ce călătorii străini au văzut prin alte ţări europene”, iar viţa-de-vie creşte pretutindeni în Ţara Românească, vinul fiind „bun şi din belşug”.

Animalele, atât cele sălbatice, cât şi cele domestice, constituie încă un element important în hrana şi bogăţia Ţării Româneşti .

„Calitatea şi frumuseţea cailor din Ţara Românească, mărimea şi puterea boilor, fecunditatea vacilor, bogăţia turmelor de oi şi de capre sunt cunoscute şi vestite în toată Turcia şi în toate ţările vecine. Vânat mare de toate felurile se afla în principatul valah din belşug, iar vânătorul găseşte cu uşurinţă prilejul să-şi exercite iscusinţa. Pădurile şi munţii mişună de: cerbi, căprioare, capre sălbatice, porci mistreţi, iar câmpiile, mai ales, de iepuri”, citează istoricul.

Paradisul unde populație trăiește în mizerie cruntă

După descrierea unui astfel de belşug natural cu care a fost înzestrată Ţara Românească, toţi călătorii străini îşi manifestă surprinderea pe care o resimt atunci când iau contact cu „realităţile sociale ale principatului valah, cu depopularea masivă a zonelor mănoase de câmpie, cu fuga în păduri, în munţi sau peste graniţă a unui segment important din populaţia valahă, cu sărăcia şi mizeria cruntă în care se zbate, în mijlocul unui adevărat paradis natural, majoritatea covârşitoare a populaţiei rurale.”

Într-o Schiţă geografică despre Ţara Românească şi Moldova întocmită, la 1769, de un evreu galiţian rămas anonim, acesta descrie bogăţiile naturale precum grânele, vinul şi pepenii, frumoasele turme de oi, cirezile de vite şi caii, precum şi izvoarele sărate. „Dar, şi acest autor anonim remarcă pe un ton trist că numărul locuitorilor scade mereu din pricina birurilor grele, care-i fac [pe valahi] să-şi părăsească ţara în masă”, se arată în cartea citată.

Într-o scrisoare expediată din Ţara Românească de către abatele italian Lionardo Panzini la 1 decembrie 1776 se menţionează faptul că „Ţara Românească este înconjurată de un lanţ de munţi bogaţi în fel de fel de zăcăminte de aramă, fier, de argint şi de aur – care nu sunt exploatate –, precum şi de ocne îmbelşugate care alcătuiesc o ramură foarte însemnată a veniturilor domneşti.”

După această descriere extrem de favorabilă şi entuziastă, abatele italian Lionardo Panzini nu poate să îşi reţină surprinderea atunci când constată că o ţară atât de favorizată de natură a ajuns în secolul al XVIII-lea „un obiect de milă”, pentru un străin şi un european care se gândesc la „starea de ruină şi de înjosire” în care se află principatul valah.

„Umiliţi până la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească”

În anul 1794, prin luna aprilie-mai, englezul John Sibthorp, fiind nevoit să înnopteaze în prima localitate valahă cea mai apropiată de graniţa dintre Ţara Românească și Transilvania austriacă, descrie așezarea vâlceană Câineni ca fiind „un sat mic alcătuit din câteva cocioabe mizerabile”, unde un sărman ţăran valah îi oferă călătorului englez patul său care „era atât de plin de paraziţi, încât l-am părăsit pentru podeaua de lut pe care, acoperit cu mantaua de călărie, mi-am petrecut restul nopţii”. În continuare, mai mulți călători descriu, într-o selecție realizată pe o pagină dedicată lecturii , mizeria în care trăiesc locuitorii.

Confesându-i-se mamei sale, într-o scrisoare expediată din Ţara Românească, în acelaşi an 1794, prin lunile iunie-iulie, John Bacon Sawrey Morritt mărturiseşte că în cursul călătoriei de la Sibiu la București, aproape că nu a intrat în nicio casă, „nici chiar să mâncăm”, căci satele şi colibele sunt atât de sărăcăcioase, „încât am dormit întotdeauna în trăsurile noastre sau sub un pom mai degrabă decât să folosim o laviţă” (paturile fiind necunoscute pe atunci în Ţara Românească) şi „să ne umplem de păduchi”.

Tranzitând Ţara Românească, în primăvara anului 1802, în timp ce mergea de la Constantinopol în Franţa, colecţionarul de antichităţi Edward Daniel Clarke consemnează faptul că prima staţiune valahă de poştă este localitatea giurgiuveană Daia - „un sat păcătos”, unde observă felul de a trăi al țăranilor care vieţuiesc într-o stare de „cvasiinaniţie”, fiind „despuiaţi” de tot ce ar trebui să posede şi „întreaga populaţie este redusă la starea cea mai umilă de iobăgie”, locuind „în colibe de lut şi acoperite cu stuf, fără nici o îndulcire a vieţii”.

În octombrie 1805, călătorul francez Louis Allier De Hauteroche menţiona faptul că satul Daia este „o îngrămădire de câteva bordeie săpate în pământ, cu acoperişul la nivelul solului”, iar locuitorii „foarte rezistenţi la oboseală”, având toţi, fără deosebire, „înfăţişarea cea mai umilă” și „umiliţi până la ultima expresie la care poate fi o fiinţă omenească, îndurând răbdători tot felul de jigniri şi de apăsări”.

Medicul britanic William Michael remarca în ianuarie 1818 faptul că „satul în care ne-am oprit pentru a schimba caii putea foarte bine fi socotit drept sălaşul grosolan al hoardei celei mai necivilizate”, locuinţele valahe fiind „hrube subpământene”.

Potrivit acestuia, „hogeacul semăna mai degrabă cu ascunzătoarea unei cârtiţe, ce, îngropându-se în pământ, şi-ar fi aruncat pe spate o grămadă de ţărână decât cu o locuinţă omenească”.

La 1824, un alt călător englez, capelanul anglican Robert Walsh, remarcă faptul că bordeiele „scobite în pământ” ale ţăranilor valahi aveau mirosul şi înfăţişarea unor morminte.

Acesta a lăsat și o mărturie privitoare la vestimentaţia locuitorilor din localitatea ilfoveană Băneasa îmbrăcaţi cu „cojoace de blană ce-şi păstrau toată lâna aşa cum este jupuită de pe spinarea oilor”.

Prin martie-aprilie 1827, trecând prin câteva sate cu bordeie subpământene „a căror înfăţişare se asemuia unor grămezi de băligar”, căpitanul de marină englez Charles Colville Frankland consemnează faptul că aceste colibe mizerabile consistă pur şi simplu dintr-o săpătură alungită în pământ, adâncă cam de trei picioare, deasupra căreia este aruncat un acoperiş de paie şi trestie şi remarcă în acelaşi timp că „nu poate fi ceva mai decăzut decât viaţa ţăranului român”.

Croitorul german P.D. Holthaus remarcă, pe la 1830, extrema mizerie în care se zbate populaţia Ţării Românești şi starea jalnică a satelor, vestimentaţia zdrenţăroasă şi hrana mizerabilă a ţărănimii valahe (care este mămăliga), precum şi faptul că în Oltenia „satele stau ascunse în văi şi nu pot fi văzute din depărtare deoarece casele sunt în pământ".

„În aceste vizuini subpământene nu e nicio oală, niciun vas; locuitorii nu ştiu ce va să zică un pat, ei au mai degrabă un culcuş alcătuit din papură, se culcă îmbrăcaţi în hainele pe care nu le scot niciodată de pe ei".

Călătorii dau și explicația pentru această stare de fapt: vina o poartă guvernarea fanariotă care a adus prejudicii insurmontabile în timp, dezvoltării armonioase şi durabile a principatului valah pe termen lung, făcând din „Valahia turcească” - „o ţară cu desăvârșire despuiată, pustiită, jăfuită şi arsă” în veacul al XVIII-lea fanariot.