Scrisorile lui Van Gogh către fratele său, în volumul „Dragă Theo“: „Prefer să câştig 150 de franci pe lună ca pictor, decât 1.500 de franci ca altceva“
Antologia „Dragă Theo“ a fost publicată în 2008 de Editura Art şi reeditată în 2012. Selecţia, traducerea şi notele îi aparţin Constanţei Tănase. În alcătuirea acestei antologii, s-a ţinut seama, pe de o parte, de drumul anevoios pe care l-a parcurs pictorul, iar pe de altă parte, de avatarurile existenţei omului Van Gogh.
Pentru realizarea ei au fost consultate lucrările: „Briefe an seinen Bruder“, scrisorile către fratele său Theo, reunite şi prefaţate de soţia acestuia, Johanna van Gogh-Bonger (ediţia germană a lui Paul Cassirer, 1914), „The Complete Letters of Vincent van Gogh“ (Greenwich, Connecticut, 1958) şi „Correspondance complète de Vincent van Gogh“ (Gallimard/ Grasset, 1960).
(...) Continuă să faci plimbări cât mai dese, să iubeşti natura din toată inima, căci acesta e adevăratul mijloc de-a învăţa să înţelegi din ce în ce mai bine arta. (Londra, ianuarie 1874)
Vreau să-ţi scriu chiar în seara zilei pe care am petrecut-o împreună şi care s-a dus ca o părere. A fost o mare bucurie să te revăd şi să stau de vorbă cu tine. (...) După ce ne-am luat rămas-bun, m-am întors acasă pe jos, dar, în loc s-o iau pe drumul cel mai scurt, am pornit pe drumul de halaj. Se află pe-acolo şantiere la care îmi place să mă uit, mai ales seara, când sunt luminate; ne vorbesc în felul lor nouă, celor care, la urma urmei, suntem tot nişte muncitori în activitatea şi în mediul în care am fost rânduiţi. (Laeken, suburbie a Bruxelles-ului, 15 noiembrie 1878)
Dragă Theo,
(...) Pe de altă parte, dac-ai avut impresia c-am socotit, chiar şi numai pentru o clipă, c-ar fi util şi salutar să-ţi urmez întocmai sfaturile şi să devin litograf de antete pentru facturi sau de cărţi de vizită, sau contabil, sau ucenic dulgher, sau chiar, şi tot potrivit îndemnurilor tale, brutar – împreună cu alte nenumărate soluţii de acelaşi gen, remarcabil de disparate şi de greu de adus la îndeplinire, pe care mi le-ai prezentat atunci -, te-ai înşelat amarnic. Ai să-mi spui că sfaturile tale nu trebuie urmate întocmai, că mi le-ai dat deoarece ai crezut că mă complac în a face pe rentierul şi c-ai considerat că situaţia aceasta a durat destul. (...)
Decât să simt c-am ajuns o ghiulea sau o povară pentru tine şi pentru ceilalţi, că nu sunt bun de nimic, că nu după mult voi deveni în ochii tăi un fel de intrus sau un trântor, mai bine ar fi să nu exist; să ştiu că va trebui să mă dau deoparte din ce în ce mai mult din drumul celorlalţi – dacă lucrurile ar sta aşa şi nu altfel, aş cădea pradă tristeţii şi victimă deznădejdii. Mi-e foarte greu să suport un asemenea gând, ba şi mai greu chiar să cred că sunt pricina atâtor neînţelegeri şi necazuri în mediul şi în familia noastră. (Cuesmes, 15 octombrie 1879)
Dragă Theo,
M-am întors, după cum ai aflat, poate, la Borinage; tata mă sfătuia să rămân mai curând în preajma Ettenului, dar am spus „nu“, şi cred c-am procedat cât se poate de bine. (...)
Iar acum trebuie să te plictisesc cu unele lucruri abstracte, pe care aş dori din toată inima să le asculţi cu răbdare. În ceea ce mă priveşte, sunt un pătimaş, în stare şi înclinat să fac lucruri mai mult sau mai puţin nesăbuite, de care mi se mai întâmplă să mă mai şi căiesc într-o oarecare măsură. Mi se întâmplă adesea să vorbesc sau să acţionez puţin cam repede, când ar fi mult mai bine să aştept, să dau dovadă de mai multă răbdare. (...)
De asemenea, pentru a numi doar una dintre pasiuni, am o pasiune mai mult sau mai puţin irezistibilă pentru cărţi, şi simt tot timpul nevoia de-a mă instrui, de-a studia, dacă vrei, întocmai cum simt nevoia de-a mânca pâine. Tu poţi înţelege asta. Pe când mă aflam în alt mediu, înconjurat de tablouri şi de obiecte de artă, ştii prea bine ce pasiune violentă am avut pentru acel mediu, pasiune care mergea până la entuziasm. Şi nu mă căiesc de asta, şi acum, departe de ţară, mă cuprinde adesea dorul de ţara tablourilor. (Borinage, Iulie 1880)
„Via roşie din Arles“ (noiembrie 1888), unicul tablou vândut de artist în timpul vieţii.
Dragă Theo,
Sunt îndrăgostit nebuneşte de K. Când i-am declarat ce simt, mi-a răspuns că trecutul şi viitorul ei vor rămâne întotdeauna inseparabile, că nu va putea să-mi împărtăşească niciodată sentimentele. (Etten, 3 noiembrie 1881).
Dragă Theo,
Cine n-a învăţat să spună „ea şi nimeni alta“, oare ştie ce înseamnă dragostea?(...)
Unii vor obiecta, poate: Dai dovadă de slăbiciune, de patimă, de lipsă de judecată, nici nu ştii ce e viaţa, atunci când spui: „ea şi nimeni alta“; lasă-ţi o portiţă de scăpare, nu-ţi uita interesul. Dar eu nici nu vreau s-aud de aşa ceva! (...)
Aşa că sunt liniştit şi plin de încredere; o stare de spirit care îmi înrăureşte munca – am început să lucrez cu înverşunare, tocmai pentru că îmi dau seama că voi reuşi. Nu am pretenţia să devin un pictor nemaipomenit, însă unul „comun”, da, înţelegând prin asta că voi crea o operă sănătoasă şi rezonabilă, care-şi va avea raţiunea ei de-a fi şi care va sluji la ceva. Crezi că cine coboară în realitate se află pe un drum greşit? Eu nu cred asta. (Etten, 7 noiembrie 1881)
Dragă Theo,
Dacă vii să mă vezi la sfârşitul lui iulie, îmi place să cred că mă vei găsi în plină activitate. Acum sunt la spital, unde sper să nu rămân mai mult de cincisprezece zile. De două sau trei săptămâni sufeream de insomnii şi de febră remitentă; în plus, aveam dureri când urinam. (Haga, Iunie 1882, la Spitalul comunal Brouwersgracht).
Dragă Theo,
Aseară am pictat un teren împădurit, puţin în pantă, acoperit tot cu frunze de fag uscate şi fărâmiţate. Pământul era de un roşu-brun, ici mai luminos, colo mai întunecat, iar nuanţele acestea erau subliniate de umbrele copacilor care aruncau peste ele nişte dungi când diafane, când bine precizate, când pe jumătate şterse. Greutatea consta – şi era foarte mare – în a surprinde intensitatea coloritului, enorma substanţă şi consistenţă a terenului, şi numai în timp ce-l pictam mi-am dat seama de jocul de lumină în această porţiune de umbră. Aşadar, trebuia să prind lumina aceasta şi să prind în egală măsură strălucirea, intensitatea acestui colorit bogat. (Haga, august 1882) - Van Gogh, în adolescenţă. Foto: gogh.ch
Dragă Theo,
Sunt ispitit să fac o încercare, în scopul de-a lucra în alt mod. Cu alte cuvinte, să îndrăznesc şi să risc mai mult. Mă întreb, totuşi, dacă nu este absolut necesar să studiez şi mai profund fiinţa umană după model. Sau, de asemenea, un mijloc de-a capta lumina sau de-a o lăsa să intre în atelier după dorinţă. Am impresia c-ar trebui să vină dintr-o sursă plasată mai sus, şi că e prea abundentă. Până una, alta, am stăvilit-o uneori cu ajutorul unor cartoane, dar voi încerca să capăt de la proprietarul meu nişte jaluzele. (Haga, 8 februarie 1883)
Dragă Theo,
Când lucrez, am o încredere nemărginită în artă şi în propria reuşită, dar, de îndată ce mă simt istovit din punct de vedere fizic şi obligat să fac faţă atâtor greutăţi materiale, încrederea aceasta devine mai puţin intensă şi mă trezesc bântuit de îndoieli, pe care încerc să le birui, apucându-mă din nou de lucru. (...)
Dacă mi-aş putea îngădui, pentru câtva timp, o hrană mai substanţială, cred c-aş scăpa de cele mai grave tulburări ale mele, cu toate că rădăcinele răului sunt adânci; mi-ar surâde să mă pot îngriji după toate regulile, astfel încât să-mi fac o serioasă rezervă de sănătate şi de vigoare. (...)
Este cât se poate de evident că toate lucrările mele sunt slabe şi lipsite de sensibilitate. Asta mi-a sărit în ochi în ultimul timp. Nu mai am nici o îndoială că o înnoire generală, fundamentală, e indispensabilă. (Haga, 1883)
Dragă Theo,
Prefer să câştig 150 de franci pe lună ca pictor, decât să câştig 1.500 de franci pe lună ca altceva, fie chiar şi ca negustor de obiecte de artă. Când eşti pictor, te simţi ca un om printre oameni, cred eu. (Drenthe, septembrie 1883)
Dacă există ceva în adâncul fiinţei tale care-ţi spune: „Tu nu eşti pictor”, ei bine, în acest caz, dragul meu, pictează! Şi vocea va tăcea, dar va tăcea numai dacă pictezi. (Drenthe, 1883)
„Mâncătorii de cartofi” (1885), pictură în ulei pe pânză.
Dragă Theo,
(..) Vreau să-ţi spun că lucrez încă, şi din greu, la ţăranii mâncători de cartofi, că am pictat câteva noi studii de capete şi că mâinile, mai ales, s-au schimbat foarte mult. Fac aşa cum pot eu mai bine, ca să pun un pic de viaţă în această lucrare. (...)
Ce-a spus Portier despre ţăranii mâncători de cartofi? Ştiu bine că tabloul are şi defecte, dar, dându-mi seama că toate capetele pe care le pictez acum sunt din ce în ce mai pline de vigoare, am îndrăzneala să afirm că ţăranii aceştia, adăugaţi pânzelor care vor urma, vor dăinui. (Nuenen, aprilie 1885)
Dragă Theo,
(...) Am primit o scrisoare de la Gauguin, care-mi spune c-a fost bolnav la pat timp de cincisprezece zile. Că nu are nici un ban, dat fiind c-a avut de plătit câteva datorii urgente. Că vrea să ştie dacă tu i-ai vândut ceva, dar că nu poate să-ţi scrie de teamă să nu te deranjeze. Că are atâta nevoie să câştige bani, încât ar fi gata să mai lase din preţul tablourilor sale. (Arles, februarie 1888)
Dragă Theo,
Faptul că tablourile mele nu se vând în momentul de faţă, mă nelinişteşte în măsura în care suferi tu însuţi din pricina asta; mie însă mi-ar fi oarecum egal – dacă nu te-ar deranja atât de mult că nu câştig nimic. (Arles, 23 oct 1888) (Copyright, Editura Art, „Dragă Theo“, Vincent van Gogh)
Sursa: adevarul.ro
