Mai multe persoane publice, atât din mediul cultural, cât si din zona politică, au transmis mesaje de apreciere pentru cariera scriitorului şi omului de teatru Dinu Săraru, care a murit duminică, 2 Martie.

“L-am cunoscut pe Dinu Săraru atunci când îl ocolea toată lumea, nu ne-am întâlnit înainte. El m-a căutat pe mine descoperind o carte de-a mea şi vrând să mă cunoască mai bine. Eu îi ştiam, bineînțeles, cărțile, a început şi dumnealui să cunoască unele dintre cărțile mele și asta ne-a apropiat, ne-a împrietenit şi aproape că nu era zi în care să nu vorbim la telefon până noaptea târziu. Era un om - deşi cu nişte ani, de vârsta părinților mei - mai viu decât mine şi mi se părea că uneori chiar mai tânăr. Şi câteodată şi mi se părea că nemuritor, avea atât drag de viață, atât de mare dorința de a se întâlni cu oamenii, îi trecea aproape zilnic cineva pragul, deși zicea că este singur, dar nu era singur niciodată. Am făcut multe lucruri împreună. Am fost într-o excursie extraordinară în Franța, am fost la Balcic, am fost la lansări de carte, eu am vorbit despre cărțile dumnealui, dumnealui a vorbit despre cărțile mele, mi-a şi scris prefața la o carte, mi-a şi dedicat o carte, ne-am şi certat un pic pe tema asta, îmi imputa acolo niște lucruri, primul fiind faptul că mă îndoiesc prea mult de mine. Era omul care mă lăuda, cred eu, exagerând cel mai mult, spunând-mi, nu o dată, că sunt scriitorul lui favorit, dintre cei contemporani. Mi-a acordat de două ori marele premiu al fundației pe care a ctitorit-o şi pe care a condus-o multă vreme, "Niște țărani". Prima oară am descoperit că nu eram singurul laurat, luaserăm toți cei de acolo marele premiu şi asta, într-un fel, m-a supărat şi i-am zis că putea să mă şteargă pe mine. Toți ceilalți sigur că erau oameni foarte merituoși, mai merituoși decât mine, eu puteam să mai aştept. Anul ăsta, chiar pe 30 ianuarie, când domnia sa a împlinit 92 de ani, fundația Dinu Săraru mi-a acordat, de data asta singur, trofeul şi marele premiu al fundației. Mi-a spus încă de la începutul iernii că eu o să fiu şi să nu mă îndoiesc de asta nicio clipă şi că o sa fie acolo cu mine. Nu a putut să fie, nu s-a simțit bine în ziua aceea, dar a dat un telefon, a fost glasul său care a rostit şi numele meu. A fost un privilegiu că l-am cunoscut. Chiar într-un articol pe care l-am scris astăzi pentru revista "România literară" spuneam că nu a fost un înger, a fost un om şi cu păcate, cum au mulți dintre noi, dar astea le va judeca altcineva, să avem răbdare până la judecata de apoi.

Dinu Săraru a iubit viața, a scris cărti frumoase, a iubit oameni făcuți din pământ, aşa cum era făcut şi el, dovadă că a vrut să se întoarcă acasă, în curtea casei părinteşti. I-am văzut mormântul încă de acum câțiva ani, cele două morminte, pentru că a avut mai întâi unul în cimitirul din sat, dar apoi la casa domniei sale, părintească, având o suprafață foarte mare, aproape un conac de 4 hectare, până la urmă i s-a încuviințat să își pregătească un mormânt acolo, pe un deal, sub nişte mesteceni, ca nişte lumânări albe care îl aşteptau de multă vreme acolo aprinse. Am văzut mormântul acolo şi e pregătit să-l primească şi asta se va întampla, am înțeles, marți (n.r. 5 martie). Aşa cum ziua plecării sale de pe lume s-a întâmplat, în mod straniu, dar parcă şi literar în acelaşi timp, între două zile de naştere. Ziua morții sale s-a întâmplat între două zile de naştere ale unor persoane foarte dragi. 1 martie - ziua fetei sale mai mici, a mezinei Alexandra, care l-a şi implorat într-o postare pe Facebook, să mai aibă răbdare. I-a zis "tată, nu o face de ziua mea, mai stai". Şi a mai stat. Şi între ziua soției sale, doamna Viviana, care va fi pe 5 martie, care a fost adevăratul său înger păzitor, l-a sprijinit în toate şi cred că, fără această doamnă, Dinu Săraru nu ar fi fost ceea ce este. Nu a trecut pe nicăieri fără să lase o urmă adâncă, chiar dacă unii au strâmbat din nas. A făcut un teatru foarte mare din Teatrul Mic. A făcut lucruri straşnice şi la conducerea Teatrului Național din Bucureşti. A condus o revistă înființată de el - "Clipa" - scoasă până în urmă cu un an, doi ani, când n-au mai existat resursele financiare necesare.

Se întâlnea cu oameni, cu oameni tineri, de toate vârstele, şi, mai ales, spunea multe poveşti. Nu a murit doar Dinu Săraru, au murit toate poveştile pe care nu a mai apucat să le spună. Şi, de fapt, a murit o lume. A murit, cum frumos spunea cineva, ultimul mare boier al literaturii şi culturii române.

Aş fi vrut să ne vedem zilnic, dar ne-am văzut ultimele zile din februarie şi mi-a zis o poveste pe care o veți vedea relatată în revista "România literară" de săptămâna aceasta. O poveste nu ştiu de câți ştiută, poate inedită pentru mulți, pentru că majoritatea protagoniştilor săi nu mai sunt pe lume. Un turneu straniu al Teatrului Mic la Moscova şi Sankt Petersburg, Leningrad pe vremea aceea, felul ciudat cum numai ruşii sunt în stare să-i primească pe nişte mari actori români care fuseseră invitați de ei acolo", a declarat scriitorul Ștefan Mitroi pentru Adevărul.

Și fostul președinte al României, Ion Iliescu, a transmis un mesaj de apreciere pentru cariera lui Dinu Săraru.

"Un exponent al unei generații redutabile de oameni care au luptat pentru libertatea lor, prin cuvinte, prin idei și prin cultură, scriitorul Dinu Săraru, a intrat astăzi într-o eternă tăcere. Nemurirea lui e garantată de o operă în care spațiul românesc a fost marele protagonist: romane precum „Niște țărani” și „Clipa”, capodopere care și-au găsit prelungirea în film, fac din numele lui Dinu Săraru o dispariție regretabilă. A fost un om care a scris lumi și a ridicat instituții: Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic au fost marile lui slăbiciuni, cărora le-a dedicat energia și priceperea, dar nu mai modestă a fost dedicația sa pentru Teatrul Național din București. Biografia lui ne arată că literatura pe care a scris-o a fost mai blândă decât încercările vieții sale. Transmit condoleanțele mele familiei!Dumnezeu să îl odihnească în pace!", a transmis Ion Iliescu pe blogul său.

"Dinu Săraru, scriitor şi iubitor al României profunde, creator şi conducător de teatre, mentor pentru nenumăraţi oameni ai culturii româneşti, a plecat într-o lume mai bună. Am fost onorat de amiciţia domniei sale, fiecare clipă petrecută alături fiind o încântare. Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească! Condoleanţe familiei!", a scris Lucian Romaşcanu, fost ministru al Culturii, sâmbătă, pe Facebook.

"Ne-a părăsit Dinu Săraru lăsând în urma sa un mare gol în cultura românească. Vă voi păstra mereu în suflet domnule Dinu Săraru. Respect și recunoștință pentru tot ce-ați însemnat pentru mine. Drum lin către stele, Dumnezeu să vă odihnească în pace!", a transmis si Nicu Alifantis, pe Facebook.

Viața lui Dinu Săraru

Constantin (Dinu) Grigore Săraru, scenarist, scriitor, publicist, om de teatru, s-a născut la 30 ianuarie 1932, la Râmnicu Vâlcea, judeţul Vâlcea.

A copilărit în comuna Slătioara, apoi a urmat cursurile gimnaziale şi liceale la Râmnicu Vâlcea şi Bucureşti. A absolvit, în 1978, cursurile Facultăţii de Ziaristică din București și a debutat în presă la numai 18 ani, ca reporter la Radiodifuziunea Română (1950-1960). A fost redactor-şef adjunct la revista ''Secolul XX'' (1961-1963) şi şef secţie culturală la ziarul "Scânteia Tineretului" (1963). Între 1964 şi 1967, a fost secretar general de redacţie la revista "Luceafărul", arată fundatianistetarani.ro , potrivit Agerpres.

În perioada 1969-1977, a fost secretar general de redacţie, redactor-şef adjunct, redactor-şef al Redacţiei Culturale Radio-TVR. În intervalul 1977 şi 1990, a fost director al Teatrului Mic şi creator al Teatrului Foarte Mic. După anul 1989, a ocupat funcţiile de: director fondator al revistei "Noi" (1990); director fondator al revistei "Clipa" (1991); director al cotidianului "Universul Românesc" (1992); director al revistei "Armonia" (1993); director al ziarului "Ţăranul român" (1999); director fondator al revistei "Renaşterea civilizaţiei rurale româneşti" (începând cu 1993), relatează sursa citată.

Este fondatorul Fundaţiei Naţionale pentru Civilizaţie Rurală ''Nişte ţărani'', înfiinţată în iunie 1998, precum şi unul dintre organizatorii, din 1998, al Festivalului Internaţional de Film ''Eco-Etno-Folk Film'' de la Slătioara. Tot în 1998, a iniţiat şi coordonat proiectul Pro Istoria.

În 2000, a fost director general al Editurii Fundaţiei PRO.Între 2001-2004, a îndeplinit funcţia de director al Teatrului Naţional ''I. L. Caragiale'' din Bucureşti. În anul 2001, a reluat publicarea "Gazetei Teatrului Naţional". A devenit director fondator al revistei "Clipa" în 2008.Membru al Uniunii Scriitorilor din 1961 şi membru fondator al Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, în 2001.Debutul său editorial a fost o culegere de cronici şi articole dedicate teatrului, adunate sub titlul ''Teatrul românesc şi interpreţi contemporani'' (1966), notează Agerpres. În 1973, avea să publice o nouă colecţie de cronici şi eseuri teatrale, ''Al treilea gong''. A debutat ca romancier şi, totodată, s-a consacrat cu ''Nişte ţărani'' (1974, Premiul ''Ion Creangă'' al Academiei Române). Cartea a fost ecranizată, în 1980, sub titlul ''Vânătoarea de vulpi'', în regia lui Mircea Daneliuc, şi a fost pusă în scenă de Cătălina Buzoianu la Teatrul Mic, în 1981, cu titlul ''Scenariu dramatic în şapte anotimpuri''.

Au urmat romanele: ''Clipa'' (1976, montat, în premieră în 1978, la Teatrul de Stat din Constanţa, în regia lui Virgil Stoenescu), trilogia ''Dragostea şi revoluţia'' (1981-1989; ''Toamna roşie'', ''Cei care plătesc cu viaţa'', ''Speranţa''), ''Adevăruri de toată ziua'' (1987), ''Un fluture alb cu sânge pe aripi'' (1992), ''Iarba vântului'' (1993, Premiul ''Mihai Eminescu''), ''Trilogia ţărănească'' (triptic de romane, 1996), ''Crimă pentru pământ'' (1997, Premiul ''Liviu Rebreanu'') - montat de regizorul Grigore Gonţa la Teatrul Naţional ''I.L. Caragiale'' din Bucureşti, ''Ciocoii noi cu bodyguard'' (2004), ''Generalul Revoluţiei cu piciorul în ghips - Dialog cu generalul Victor Atanasie Stănculescu'', volum de interviuri (2005), ''Ultimul ţăran din Slătioara'' (2006).

Subiectul filmului ''Ticăloşii'' (2007), al cărui regizor şi scenarist este Şerban Marinescu, este inspirat din romanul lui Dinu Săraru "Ciocoii noi cu bodyguard".A semnat şi scenariile ecranizărilor după propriile romane: ''Clipa'' (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1979) pentru care a primit Premiul Naţional pentru scenariu cinematografic, ''Vânătoarea de vulpi'' (în regia lui Mircea Daneliuc, 1980, după ''Nişte ţărani''), ''Dragostea şi revoluţia'' (în regia lui Gheorghe Vitanidis, 1983).

A fost distins, de două ori, cu Medalia Meritul Cultural şi o dată cu ordinul omonim. În 2002, i-a fost acordată distincţia de Cavaler al Ordinului Naţional ''Steaua României''. Un an mai târziu, a fost distins cu Premiul Naţional al Ministerului Culturii pentru întreaga activitate artistică.

În 2007, la împlinirea vârstei de 75 de ani, a primit Medalia de aur a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, Medalia de aur alb cu efigia scriitorului a Băncii Naţionale a României şi Medalia de argint - Antim Ivireanu a Arhiepiscopiei Râmnicului. În 2011, Arhiepiscopia Râmnicului i-a oferit medalia de aur - Constantin Brâncoveanu.

În 2012, la vârsta de 80 de ani, lui Dinu Săraru i s-a acordat Diploma de Merit a Asociaţiei Scriitorilor Bucureşti, precum şi Medalia de aur a Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România.

Dinu Săraru este cetăţean de onoare al municipiului Bucureşti, al municipiului Râmnicu Vâlcea şi al judeţului Vâlcea.

Dinu Săraru a fost blogger pe platforma Adevarul.ro, unde publica în fiecare vineri dimineața. Ultimul său text pentru Adevărul, publicat vineri, 1 martie, este „Fals jurnal de ieri și de azi. Cronica Sărarilor II”.