De ce tremură regimul Bashar al-Assad de câteva zile? Explicația este simplă: aliații Siriei – Rusia, Iranul și Hezbollah – nu mai sunt la fel de puternici și au început să cedeze presiunilor interne și externe.

„Liderul nostru pentru totdeauna” era un slogan pe care îl vedeai adesea în Siria în timpul erei președintelui Hafez al-Assad, tatăl președintelui sirian de astăzi.

Perspectiva ca liderul sirian, sever și posomorât, să trăiască pentru totdeauna era o sursă de umor negru pentru mulți dintre sirieni, la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, relatează CNN.

Hafez al-Assad a murit în iunie 2000. Nu era, până la urmă, nemuritor.

Regimul său, însă, continuă sub conducerea fiului său, Bashar al-Assad.

Au existat momente când supraviețuirea regimului Bashar părea îndoielnică. Când a izbucnit așa-numita Primăvară Arabă în 2011, răsturnând autocrații din Tunisia, Egipt și Libia, și au avut loc proteste de amploare în Yemen, Bahrain și Siria, unii au început să scrie epitafuri pentru dinastia Assad.

Dar aliați i Siriei – Iranul, Hezbollah din Liban și Rusia – au venit în ajutor. În ultimii ani, lupta din Siria între un regim corupt și brutal la Damasc și o opoziție divizată, adesea extremă, părea înghețată.

După ce a fost ignorat de alți autocrați arabi, Bashar al-Assad a recăpătat treptat respectabilitatea dubioasă pe care regimurile arabe o oferă reciproc.

Oare coșmarul războiului civil din Siria se apropia de sfârșit? A câștigat Bashar al-Assad? Cu siguranță, aceasta era presupunerea multora, în ciuda faptului că mari părți din Siria erau controlate de o miliție kurdă susținută de SUA și facțiuni sunnite susținute de Turcia; că Hezbollah, Iranul și Rusia susțineau regimul; că SUA controlau zone din estul Siriei; că Israelul desfășura atacuri aeriene oriunde și oricând considera necesar; și că ISIS, deși înfrânt, continua să lanseze atacuri de tip lovește și fugi.

Că guvernul de la Damasc încă rezista în fața tuturor acestor provocări părea o realizare în sine.

Totuși, aceasta era o iluzie a victoriei regimului, care s-a spulberat brusc săptămâna aceasta, după ce opoziția, condusă de fosta organizație afiliată al-Qaeda, Jabhat al-Nusra – redenumită Hay’at Tahrir al-Sham – a lansat o ofensivă din provincia Idlib și, în doar 72 de ore, a reușit să ajungă până în centrul Alepului.

Până sâmbătă seara, conturile siriene pe rețelele sociale erau pline de informații despre prăbușirea forțelor guvernamentale în partea de nord a țării, cu rebelii avansând spre orașul central Hama. Acolo, la începutul anului 1982, tatăl lui Bashar își trimisese armata și serviciile de informații să masacreze mii de opozanți ai săi, punând capăt unei revolte conduse de Frăția Musulmană.

De ce, în doar câteva zile, s-a rupt barajul?

Explicația evidentă este că aliații cheie ai Siriei – Rusia, Iranul și Hezbollah – sunt sub presiune și și-au lăsat garda jos.

Hezbollah – care a jucat un rol cheie în susținerea regimului în cele mai întunecate zile ale războiului civil – și-a retras majoritatea trupelor acasă după 7 octombrie 2023, pentru a lupta împotriva Israelului, care a ucis ulterior majoritatea liderilor grupului.

Rusia a jucat și ea un rol important în consolidarea guvernului de la Damasc după ce a trimis trupe și avioane de luptă în Siria în septembrie 2015. Totuși, acum, prioritatea principală a Moscovei este războiul din Ucraina. Și, în sfârșit, consilierii și bazele Iranului din Siria au fost frecvent atacate de Israel în ultimul an.

Dincolo de toate acestea, există realitatea de bază a longevității. Dinastia Assad este la putere de 53 de ani, din 1971. Deși supraviețuirea sa este o realizare, nu are prea multe altele de arătat.

Corupția endemică și gestionarea defectuoasă erau o povară pentru economie chiar înainte de izbucnirea războiului civil în 2011. De atunci, viața pentru sirianul mediu a devenit din ce în ce mai dificilă. Războiul a lăsat sute de mii de morți, iar milioane de alți sirieni au fost fie strămutați intern, fie forțați să plece în exil.

De-a lungul timpului, dinastia Assad a supraviețuit provocărilor interne și externe și a trăit pentru a lupta o altă zi. Totuși, nimic, nici regimuri, nici lideri, nu durează pentru totdeauna. Totul ajunge, în cele din urmă, la sfârșit, conchide CNN.