Drumul de marmură care a făcut din satul Alun din Ținutul Pădurenilor un loc unicat în România a rezistat peste jumătate de secol, dar soarta lui este pe cale să se schimbe. Drumul duce la cariera de la intrarea în sat, de unde a fost extrasă marmura pentru palatul familiei Ceaușescu.

Un nou drum a fost construit până în satul Alun din Hunedoara, astfel că vechiul drum de marmură al așezării din Ținutul Pădurenilor, degradat, a rămas aproape nefolosit.

Drumul de marmură (video) amenajat în anii ‘60 este unicat în România și atrage numeroși turiști.El va putea fi folosit ca potecă turistică pentru cei care vor să exploreze zona, fără să se teamă că își vor strica mașinile.

„Acest drum a fost construit în anii ´60 - ´70, pentru ca structura lui solidă să permită ca blocurile de marmură, de câte 5 – 10 tone, să poată fi coborâte în siguranţă pe panta dealului”, relata un localnic.

Cariera satului Alun, exploatată intens în anii '70

Satul Alun din Hunedoara a fost înființat pe un deal cu panta abruptă din Ținutul Pădurenilor și, deși aici mai locuiesc permanent doar câțiva oameni, a devenit în ultimii ani o așezare atractivă pentru turiști.

Satul Alun din Munții Poiana Ruscă se distinge prin înfățișarea arhaică a gospodăriilor, cu case de lemn și de piatră, cele mai multe clădite în anii ‘50 - ‘60, pe fundații masive de marmură adusă de la cariera din vecinătatea sa.

În primele decenii ale regimului comunist, vechea carieră de marmură deschisă la Alun de o familie de italieni a fost intens exploatată.

Blocurile de marmură smulse din munte erau transportate spre întreprinderea de prelucrarea a marmurei înființată la Simeria, oraș aflat la circa 50 de kilometri de satul Alun.

La Simeria ajungea marmura extrasă din carierele Moneasa, Banpotoc, Ruschița și Borsec, iar de aici, după ce era prelucrată urma era transportată în toate colțurile României, dar și în afara țării, chiar și în „țara marmurei” - Italia.

În anii ‘60, satul Alun avea aproape 100 de gospodării, iar localnicii munceau fie în cariera de marmură, fie la minele de fier din Ghelari, la exploatările de talc și dolomită din zona Govâjdiei sau în Hunedoara. Cariera era exploatată intens, iar pentru ca mașinile de mare tonaj să poată coborî încărcate cu marmură pe panta abruptă, drumul carierei a fost întărit cu marmură de alun.

Drumul de marmură coboară în valea Govâjdiei

Acest drum coboară pe valea pârâului Peștișele, ce desparte satul de Poienița Voinii și Bunila - localități aflate pe versanții opuși, apoi se strecoară prin pădure spre Crăciuneasa, unde funcționa o mare carieră de dolomită (video). Camioanele grele și autobuzele circulau zilnic pe drumul de marmură, încărcate cu marmură sau cu muncitori.

La Crăciuneasa , gara aflată la zece kilometri de satul Alun, în vale, călătorii și mărfurile puteau fi transportate pe calea ferată îngustă care traversează văile Govâjdiei și Zlaștiului, până la Hunedoara, orașul aflat la circa 30 de kilometri de Alun.

După 1990, cariera de marmură de la Alun a intrat în conservare, iar în anii următori, treptat, întreaga industrie minieră din Ținutul Pădurenilor a ajuns istorie. Calea ferată îngustă Hunedoara - Govâjdie - Crăciuneasa a fost dezafectată, iar drumul de marmură (cu o lungime de vreo 5 - 7 kilometri) nu a mai fost folosit decât de tot mai puținii locuitori ai satului Alun și de turiști.

Drumul s-a degradat, însă nu a fost restaurat sau modernizat, fiind considerat un loc cu istorie, unicat în România. În schimb, autoritățile comunei Bunila construiesc un alt drum (video), care leagă satele Bunila și Poienița Voinii de Alun, pe un traseu diferit de cel al drumului de marmură.

„Drumul de marmură va rămâne pentru turiști, iar noul drum, care are și el bucăți de marmură în terasament, deși mai abrupt și încă neasfaltat, este de ceva timp mult mai accesibil pentru noi”, spune un localnic din Poienița Voinii.

Satul de marmură din Ținutul Pădurenilor

Satul Alun din Hunedoara, cunoscut ca satul de marmură din Ținutul Pădurenilor, este atestat din Evul Mediu ca posesiune a familiei Huniazilor, sub numele de Monyaromenthe. A fost o așezare a pădurenilor și a familiilor de minieri, iar din secolul al XIX-lea a fost cunoscut și datorită marmurei exploatate aici.

De la începutul secolului XX, localnicii au folosit materialul extras din cariera de marmură din Alun la construcția multor case, grajduri, a drumului de la intrarea în localitate și a bisericii ctitorită în 1939, înainte de Al Doilea Război Mondial. „Marmura albă cu zgrunţuri mici, de Alun, este norocul sculptorilor, în ea putându-se sculpta până şi... pleoape şi unghii de zeiţe. De altfel, talentul sculpturii este aici ancestral”, informa publicistul Alexandru Andițoiu, în 1968.

În anii ‘60, satul Alun era prosper își amintesc localnicii, iar dealurile din jurul său erau cultivate cu cereale pentru numeroasele animale pe care le dețineau familiile din Alun. Pentru călători, devenise de atunci o curiozitate, datorită marmurei.

„Pe undeva, prin „ţara pădurenilor", situată în matca munţilor Poamna Ruscăi, am descoperit într-un martie ploios, un sat de numai 80 de fumuri, aşezat sub coasta unui deal alb, un sat cu nume autentic românesc — Alun— pe care hărţile nu îl înregistrează mai niciodată. De fapt, aici este unul din ţărmii marmurei noastre româneşti, material preţios în care, alături de ţesăturile aproape vegetale ale pietrei, stau umbrele încremenite de aşteptare ale unor viitoare statui, porţi sau coloane de susţinere. O coamă uriaşă de deal născută din cine ştie ce mari alchimii cosmice, dă la iveală marmura, necunoscută până nu de mult, cînd moşierul Roja a pus de s-au puşcat aiei primele stînci. Acum, o carieră la începuturile ei de organizare, desface muntele din încheieturile lui, dând, în felul acesta, alt impuls vieţii locuitorilor din Alun”, era descris satul în 1968, de publicistul Gheorghe Istrate.

Marmură pentru vila lui Ceaușescu

Din cariera Alun îşi au originea coloanele de marmură ce împodobeau vila familiei Ceauşescu din cartierul Primăverii. Casa Ceaușescu a fost pentru un sfert de secol (1965 - 1989) reşedinţa privată a soţilor Nicolae şi Elena Ceauşescu, şi a copiilor acestora, Nicu, Zoia şi Valentin. A fost clădită la mijlocul anilor ‘60 și extinsă la începutul anilor ‘70, fiind cunoscută în epocă drept obiectivul Palatul Primăverii.

În anii ´80, tot de la Alun au fost extrase blocuri de marmură folosite la construcţia Casei Poporului.

„Restrâns — satul este o matcă de lumină. Marmura şi lemnul s-au îngemănat dând la iveală case de un original specific. Peste temeliile solide din bolovani lucioși, străpunşi de vinişoare încremenite în culori naturale s-au ridicat pereţi de cărămidă roşie, pe care s-au aplicat desene şi flori din cioburi de piatră şi oglindă spartă. Pentru casele de locuit nu se fac pereţi din marmură — fiind prea rece — dar, oricât de paradoxal ar părea, grajdurile şi clădirile-anexă sunt construite din bolovani de marmură cioplită. Intrând în ograda unui localnic te impresionează frumuseţea soclurilor îngrijite, a inspiratelor ancadramente la ferestre, a pridvoarelor înalte cu stâlpi şi bolţi de piatră cioplită, precum şi utilizarea lemnului ca element de decoraţie, te impresionează curăţenia desăvârşită, aerul bun şi priceperea cu care şi-a ordonat întreaga gospodărie. Uliţele sunt acoperite cu „danţuri" (cioburi) de marmură şi, întrucât căile de acces către satele învecinate sunt deosebit de dificile, ele vor fi pavate cu lespezi din deşeurile carierei”, arăta publicistul.

Biserica de marmură din Alun

Una dintre cele două biserici ale satului a fost clădită aproape integral din marmură de la Alun. Biserica – monument a fost ridicată din blocuri de marmură la mijlocul anilor ’30, de preotul Petru Roşu, şi a fost pictată în frescă la începutul anilor ‘60. În apropierea ei, o altă biserică, de lemn, are aproape trei secole de existență.

„Cu totul şi cu totul din marmură, până la furcile clopotelor, în mijlocul satului se înalţă biserica nouă, de o frumuseţe aproape ireală, echilibrând fasturi, ornamente, cupole. O noapte la Alun e o noapte de marmură. Reflexele albe ale pietrei trezesc senzaţii puternice de vecinătate cu veşnicia. Oricum, nu te poţi despărţi de aceste locuri, până nu pui în buzunar câteva cioburi colorate de marmură, ca simbol al trăiniciei, al duratei, al frumuseţii viitorului. Fiindcă pe izvoarele încremenite ale lespezilor de marmură descifrezi, ca în palmă, liniile drumului, pe care ei, pădurenii acestor marmoreene ţărmuri, şi le deschid, ieşind pe poarta satului, trecând prin pădurile munţilor, arunci peste umăr cioburile fine de marmură, tocmai ca în poveste, să poţi găsi calea inapoi, spre Alun, către reflexele lui de lumină care te cheamă de oriunde te-ai afla”, relata publicistul Gheorghe Istrate.

Cariera de marmură din satul Alun a intrat în conservare de la începutul anilor ´90. De atunci şi soarta satului s-a schimbat.

Mulţi dintre localnici se mutaseră între timp în Hunedoara, iar aşezarea a continuat să se depopuleze până când a ajuns la mai puţin de zece locuitori. Alți localnici își petrec aici doar sfârșitul de săptămână.