Doar câteva familii mai locuiesc permanent în satul Urșici din Hunedoara, aflat la aproape 1.000 de metri altitudine. Așezarea din Munții Orăștiei este faimoasă, pentru priveliștile sale pitorești, dar este și un loc neobișnuit, datorită tradițiilor din trecutul său.

Apropierea iernii adâncește liniștea care cuprinde satul Urșici din Hunedoara, o așezare izolată de pe Platforma Luncanilor din Munții Orăștiei, locuită permanent de 3 - 4 familii care se ocupă cu creșterea animalelor.

Drumul care urcă de pe valea Lucanilor (comuna Boșorod) spre satul din munți devine mai greu accesibil, fiind pe ultimii zece kilometri de pământ, dificil din cauza pantelor abrupte și a șanțurilor create de natură și de roțile mașinilor.

Însă călătorii care ajung aici au parte de priveliști spectaculoase. Imaginile realizate de fotograful devean Cristian Resiga înfățișează satul arhaic de munte, vegheat din depărtare de crestele proeminente ale Retezatului și Parângului, care sporesc farmecul așezării pastorale.

„Cine iubește natura poate veni la Urșici să se încarce pentru că aici natura este un spectacol. Privind de aici în zare, spre Retezat, am simţit cum cerul s-a unit cu pământul”, relata Elena, o româncă venită din Italia în drumeție, la Urșici.

În urmă cu jumătate de secol, aproape 50 de familii locuiau în satul Urșici, iar școala veche de lemn, ridicată la o răscruce a drumurilor de pământ din sat, a fost nucleul așezării înființate de păstori.

„Nu am avut biserică și trebuia să mergem pe jos, până la cea din Luncani și chiar mai departe, la cea din satul Târsa. Dar a fost școală. S-a desființat însă, pentru că au mai rămas vreo opt familii și nu mai sunt copii. Am fost aici la școală. Mă trimiteau părinții cu cărțile în traistă și, după ce terminam orele, plecam la oi. Acolo, puneam cărțile pe genunchi și învățam”, relata Adam, unul dintre vârstnicii satului.

Lupii și urșii erau nelipsiți din împrejurimile satului-crâng, înconjurat de păduri întinse, pe care animalele sălbatice le cutreieră și în prezent, spun localnicii. Iar pentru că oamenii erau atașați de natură le-au dedicat propriile sărbători.

„Obiceiurile, practicile și tradițiile locale marchează apropierea sfârșitului anului agricol, găsindu-și locul la încheierea ciclului vegetativ. Două animale sălbatice, foarte puternice, ursul și lupul, sunt stăpâne în anotimpul întunecat, fiind puse sub semnul unor mituri arhaice. Lor le sunt consacrate zilele de sărbătoare: Ziua ursului - 1 august, care anunță schimbarea vremii și înaintarea spre echinocțiul de toamnă. Schimbarea la față - 6 august, când bătrânii spun că aud cum plâng copacii, pentru că lăstarii lor nu mai cresc, iar frunza le slăbește și zilele lupului - Zilele de gădineț - 12-17 noiembrie. Lupii sunt primejdioși, umblă în haite și numele lor nu se pronuță, iar timp de o săptămâna i se spune gădină”, informează Primăria comunei Boșorod, de care aparține satul Urșici.

Lupii și urșii, celebrați în vechile sărbători ale românilor

Tradiţii arhaice dedicate lupilor se păstrează în zilele de toamnă târzie și în alte regiuni ale României, aflate peste Carpați, și probabil au fost aduse la Urșici odată cu transhumanța. În zilele de toamnă târzie, tradiţia populară celebrează Filipii, personificări ale lupilor care apar în ceata condusă de Filipul cel Mare sau Filipul cel Şchiop, celebraţi la Ovidenie, în 21 noiembrie sau la Sântandrei, în 30 noiembrie.

„În Oltenia şi Muntenia de vest zilele dedicate Filipilor de Toamnă se moşteneau în linie maternă: tânăra nevastă primea ca zestre unul sau mai mulţi filipi, zile în luna noiembrie care urmau a fi celebrate prin diferite interdicţii de muncă. În nopţile de Filipi se spunea că lupoaicele căutau cu înverşunare tăciuni aprinşi. Cele care nu reuşeau să mănânce foc, simbol universal al masculinităţii şi virilităţii, rămâneau sterpe un an dezile. Pentru ca acestea să nu afle cărbuni aprinşi să-i mănânce, şi să se înmulţească astfel peste măsură, femeile nu scoteau cenuşa din vatră şi, în niciun chip, nu împrumutau foc vecinilor în zilele de Filipi”, arată Dicţionarul de mitologie românească.

Celebrarea urșilor are un specific mai restrâns. De 1 august în Ţara Haţegului şi în zona Luncanilor (Munţii Orăştiei) ea era dedicată împerecherii urşilor. Macaveiul Urşilor se mai numea Nunta Urşilor sau Împuiatul Urşilor.

„Cu ceastă ocazie, crescătorii de animale îi dăruiau ursului o pulpă de viţel: o lăsau în locurile lui de trecere şi spuneau: „Na Ursule”. După 7 - 8 luni de gestaţie, ursoaica fată, în condiţii grele, la începutul lunii februarie, perioadă marcată în Calendarul popular de Martinii de Iarnă”, informa etnologul Ion Ghinoiu, autorul Dicţionarului de mitologie românească.

Legătura cu Zamolxis

Potrivit unor etnografi, numele Urșici vine de la urs, dar și de la ursită, și ar avea legături cu credințele dacilor, care au străpânit aceste locuri în urmă cu două milenii și cu divinitatea venerată de aceștia, Zamolxis.

Istoricul elen Porphyr, din Antichitate, relata despre că numele Zamolxis îi fusese dat astfel pentru că la naştere fusese înfăşurat într-o blană de urs, numită de traci zalmos. Alţi cercetători au dedus, pe baza etimologiei cuvântului Zamolxis, că acesta ar fi fost un zeu-urs sau un zeu get aşezat printre urşii adormiţi.

Mircea Eliade susţinea însă că numele zeului dac venea din frigianul zalmos care însemna lup, iar istoricul Nicolae Densuşianu susţinea că numele însemna „zeul-moş”.

Zamolxis a rămas în istorie ca zeul suprem al dacilor. Numele său a fost evocat de istoricii Antichităţii, în ipostaze dintre cele mai diverse: fie ca zeu, căruia strămoşii noştri îi aduceau sacrificii umane, fie ca mare preot de la care dacii au învăţat să nu se teamă de moarte. Zamolxis avea o locuinţă subterană, era slujit de daci, iar alţi istorici au relatat că fusese, de fapt, un discipol al înţeleptului Pitagora.