Febra industrializării din comunism a transformat unele dintre cele mai pitorești așezări miniere din România în colonii muncitorești, dominate de instalații industriale uriașe și de blocuri de confort redus, care însă nu au rezistat trecerii timpului și declinului industrial.

La două decenii de la închiderea minelor din Munții Poiana Ruscă și Munții Apuseni, mai multe așezări miniere oferă priveliști stranii celor care le vizitează.

În centru localităților miniere faimoase în trecut, călătorii găsesc ruine ale fostelor instalații și construcții industriale, învecinate unor blocuri comuniste abandonate sau locuite de câțiva localnici, care domină peisajul pitoresc cu case tradiționale vechi, din jurul lor.

Peisajul straniu din Roșia Montană

În secolele trecute, Roșia Montană (județul Alba), o comună cu 2.500 de locuitor în prezent, se număra printre cele mai atrăgătoare sare din Transilvania. Satul Roșia Montană se află la aproape 1.000 de metri altitudine, fiind înconjurat de munții spectaculoși, bogați în resurse naturale.

Aurul a fost exploatat aici în Antichitate, iar primele mine au fost deschise de romani, la începutul secolului al doilea, când localitatea din Apuseni a primit numele de Alburnus Maior. De atunci, la Roșia Montană s-au păstrat galerii clădite de antici, dar și necropole, monumente funerare, edificii sacre și ruinele unor clădiri publice din vremea romanilor.

În secolul al XIX-lea, Roșia Montană devenise unul dintre cele mai prospere centre miniere din Europa.

Aurul se găsea aici, atât în adâncurile munților, dar și la suprafață, iar localnicii profitau din plin de bogăția așezării.

„Când ploaia face să iasă din albie pâraiele muntelui, se găseşte aur în noroiul drumului. Timpul ne-a favorizat şi în această privinţă într-atâta că am putut vedea cu ochii această minune. Un om a luat pământ din faţa picioarelor noastre, l-a spălat câtva timp şi ne-a arătat pe fundul albiei sale praf de aur. Toţi ţăranii din Roşia Montană adună aur. Îndată ce posedă mijloacele necesare, îşi cumpără o bucată de teren iar profitul de aur este totdeauna aşa de mare, că în acest mic colţ al Transilvaniei terenul este mult mai scump decât în Franţa”, relata publicistul Auguste de Gerando, care a explorat ținutul în secolul al XIX-lea.

Regimul comunist a naționalizat exploatările miniere de la Roșia Montană și a schimbat înfățișarea satului pitoresc, cu clădiri valoroase. Palatul Ajtai, ridicat în stil baroc în centrul localității, a fost el demolat, pentru a fi înlocuit cu un bloc muncitoresc. Alte clădiri de epocă au fost lăsate să se ruineze, ori și-au pierdut calitatea de locuințe permanente ale sătenilor, fiind folosite ca locuri de cazare pentru minerii aduși aici din alte locuri ale țării, care însă nu au pus preț pe valoarea lor istorică și arhitecturală.

Minele private ale localnicilor, exploatate în forma tradițională, vechile șteampuri, canalele de dirijare a apei, fostele intrări în minele de familie au fost și ele distruse, odată cu unele din locuințele vechi din Roșia Montană. Altele au fost părăsite și au căzut pradă ruinării. Minele de aur din Munții Apuseni au fost închise definitiv până la mijlocul anilor 2000, după ce intraseră într-un declin prelungit.

Din 1997, noua companie minieră Roșia Montană Gold Corporation (RMGC) a început să cumpere casele și terenurile localnicilor din Roșia Montană, iar mulți foști mineri le-au vândut și au părăsit satul, peste care avea să se întindă proiectul minier de anvergură. Sute de proprietăți au fost vândute atunci, iar printre ele au fost numeroase clădiri istorice, vechi din secolul al XIX-lea, care acum sunt părăsite.

În 2021, peisajul minier Roșia Montană din Alba, cuprins într-un perimetru al comunei, a fost inclus în patrimoniul cultural mondial UNESCO, iar noul statut al localității, i-a sporit atractivitatea

„Roșia Montană a intrat în patrimoniul UNESCO, iar soarta acestei așezări este alta decât cea legată de minerit. Ceea ce au lăsat în urmă exploatările miniere de mii de ani aici păstrăm și putem valorifica turistic. Roșia Montană este cunoscută acum ca un loc de valoare mondială, prin acele galerii romane care atrag mii de turiști”, relata localnicul Sorin Jurca.

Blocurile fantomă din Ruschița

Munții Poiana Ruscă au o istorie îndelungată a exploatării resurselor minerale. Fierul a fost aici exploatat din Antichitate, iar rămășițele celor mai vechi topitorii descoperite în văile de la poalele munților datează din epoca medievală.

La începutul secolului al XIX-lea, comuna Rusca Montană (județul Caraș-Severin) devenise un centru minier important al Imperiului Habsburgic, iar mai târziu coloniști șvabi au fost aduși aici pentru a lucra împreună cu românii, ungarii și germanii în minele de fier și de metale nefrroase, în atelierele metalurgice, în cariera de marmură și la exploatarea întinselor păduri din împrejurimile satelor Ruschița și Rusca Montană.

Începând din anii ‘50, regimul comunist a transformat cele două sate pitorești de pe valea Ruschiței într-un centru minier rezervat miilor de muncitori aduși din alte colțuri ale țării.

Peste 2.000 de oameni lucrau în minele de fier, plumb și zinc, în cariera de marmură dar și în exploatarea de uraniu și thoriu de pe vârful Boului (1.225 metri) – învecinat muntelui de marmură de la Rușchița.

Pentru noii „coloniști” au fost ridicate în cele două sate mai întâi colonii de barăci, apoi blocuri muncitorești, care sunt acum, în mare parte, pustii și degradate.

„Oamenii au început să plece din anii ´90, când s-au închis minele. E greu să vă imaginați forfota care era pe aceste străzi pustii, în trecut și cât de aglomerate erau blocurile în care locuiau familiile de muncitori din minele de plumb și fier, cele destinate nefamiliștilor și cele pentru lucrătorii de la marmură. Acum, blocurile stau să se prăbușească, iar locatarii lor pot fi numărați pe degete”, relata Gigi, un fost miner care are în grijă spațiul de la parterul unuia dintre blocuri, unde în trecut funcționa o măcelărie.

La capătul drumului care traversează cele două localități funcționează, de la mijlocul secolului al XIX-lea, faimoasa carieră de marmură de Rușchița, iar vechea biserică romano-catolică din Rusca Montană a rămas un monument emblematic al fostului centru minier.

Ținutul fierului

Peste 2.000 de oameni munceau în trecut în minele de fier de la Ghelari, în Ținutul Pădurenilor din Hunedoara. Localitatea din Munții Poiana Ruscă, aflată la 20 de kilometri de centrul municipiului Hunedoara are o istorie îndelungată a mineritului.

În secolul al XIX-lea, Ghelariul era un loc prosper unde s-au stabilit familii de mineri din mai multe ținuturi ale Austro-Ungariei, care conviețuiau cu populația locală românească, numită „pădureni” datorită legăturii acesteia cu vastele păduri care înconjurau satele.

Așezarea se întindea pe dealurile de până la 900 de metri din jurul marii cariere de fier deschise la mijlocul secolului al XIX-lea, în vecinătatea altor localități miniere cu istorie îndelungată: Toplița, Baia Craiului și Cinciș de pe Valea Cernei, Govâjdia și Runc de pe valea Runcului.

În primele decenii de comunism, toate au trecut prin transformări ample, impuse de planurile de industrializare forțată concepute de regimul comunist. Din anii ‘60, mai multe sate de pe valea Cernei au ajuns sub apele noului lac Cinciș, înființat pentru aprovizionarea cu apă a combinatului siderurgic din Hunedoara și a orașului Hunedoara. Deși inundată atunci, a rezistat însă trecerea timpului vechea biserică romano-catolică de la Baia Craiului, acum ruinată, pe malul lacului de acumulare.

Tot în anii ‘60, a fost ridicat și cartierul „Cuţ” din Ghelari, pentru a-i găzdui pe angajaţii minelor de fier, veniţi aici din toate colţurile ţării. Mai multe dintre clădirile sale sunt acum „blocuri fantomă”.

„Erau locuite de mineri şi de angajaţi ai uzinei, însă pe la sfârşitul anilor 1990, oamenii au luat ordonanţele şi au plecat. Unii au luat tot din apartamente, inclusiv chiuvete şi calorifere”, relata un localnic.

Trei „blocuri fantomă” cu câte patru etaje au fost părăsite complet, iar în alte clădiri, numărul locatarilor a scăzut de la an la an.

În vecinătatea cartierului, ruinele construcțiilor din fosta mină Ghelari - unele din deceniile de comunism, altele din secolul al XIX-lea, înconjoară vechea carieră de fier. De cealaltă parte a dealului, în valea Govâjdiei, au rămas ruinele vechiului furnal al Govâjdiei, ridicat la începutul secolului al XIX-lea, acum un monument istoric de arhitectură industrială, tot mai degradat odată cu trecerea timpului.