Sașii și șvabii, două populații germane, s-au stabilit în teritoriile actuale ale României pe parcursul mai multor secole, în urma unor valuri importante de colonizări. Ei au lăsat o moștenire culturală impresionantă, însă adesea sunt confundați.

Șase secole despart valurile de migrație ale celor mai importante populații germanice stabilite, începând din Evul Mediu, pe actualul teritoriu al României. Sașii și șvabii, strămoșii comunităților germane de aici, au avut un rol semnificativ în istoria românilor.

Adesea confundați, datorită originii germanice, vechii coloniști, se deosebesc însă prin câteva trăsături esențiale: regiunea în care s-au stabilit, religia, arhitectura așezărilor, stilul de viață, tradițiile și dialectul.

Sașii în Transilvania, coloniștii aduși de regii ungari

Sașii au fost colonizați în Transilvania începând cu secolul al XII-lea, veniți din regiuni germanice precum zona Rinului, Luxemburg și Flandra. Au fost aduși de regii Ungariei, care le-au oferit privilegii în schimbul apărării granițelor regatului.

Deși nu se cunoaște data exactă a sosirii, este acceptat că au venit între anii 1141 și 1161, în mai multe valuri. Numele de „sași” a fost adoptat mai târziu ca termen general, deși coloniștii proveneau din regiuni diferite și aveau obiceiuri și dialecte variate.

Sașii au beneficiat de autonomie administrativă, dreptul de a-și alege preoții și juzii, lucru rar în acea vreme. În schimb, erau obligați să plătească taxe și să participe la apărarea Transilvaniei.

„Obligaţiile lor erau plata impozitelor şi participarea la războaie, apărarea Transilvaniei. Timp îndelungat saşii au plătit peste jumătate din întreg impozitul Transilvaniei, deşi au fost doar un grup destul de mic tot timpul“, informa istoricul Winfried Ziegler, într-un articol din Adevărul.

Șvabii în Banat, coloniștii aduși de habsburgi

Șvabii (sau șvabii dunăreni) sunt o populație germanică stabilită în sud-estul Europei începând cu secolul al XVIII-lea, la inițiativa Imperiului Habsburgic. Deși denumiți generic „șvabi”, coloniștii proveneau nu doar din Suabia, ci și din Austria, Boemia, Bavaria, Franconia.

Colonizarea s-a făcut în trei etape majore: carolină (1717–1740), tereziană (1763–1775) și iosefină (1782–1787). Scopul era repopularea și dezvoltarea regiunilor afectate de războaie, în special Banatul, care fusese devastat de conflictul cu Imperiul Otoman și era slab populat.

„Banatul era foarte puţin populat şi era şi o zonă unde agricultura era anevoioasă, erau multe mlaştini. Atunci, Imperiul Habsburgic a început o colonizare masivă a Banatului, dar nu doar prin germani, ci prin populaţii din întregul imperiu. Au venit şi cehi, şi slovaci, şi sârbi, şi maghiari, şi evrei, tot felul de populaţii au fost aşezate. Nu exista un sistem special de drepturi sau privilegii. S-au construit sate noi foarte riguros organizate de administraţia habsburgică”, informa Winfried Ziegler.

Coloniștii au primit pământuri, scutiri de taxe și sprijin pentru agricultură. Spre deosebire de sași, șvabii nu au beneficiat de privilegii speciale de autoadministrare. Așezările lor au fost construite riguros, sub supravegherea administrației habsburgice.

Între 1717 și 1734 a avut loc prima colonizare importantă, întreruptă temporar de un nou război cu turcii. Procesul a fost reluat sub împărăteasa Maria Terezia și fiul ei, Iosif al II-lea. Potrivit istoricilor, între 150.000 și 200.000 de șvabi s-au stabilit în Banat și în alte regiuni ale României.

Regiunea mlăștinoasă și greu accesibilă a fost transformată treptat prin muncă grea. O zicală germană descrie plastic acest efort: „Primilor, moartea; următorilor, sărăcia; ultimilor, pâinea”. Lucrări precum canalizarea râului Bega au transformat Banatul în „grânarul” Imperiului Austriac.

Sibiu, capitala culturală a sașilor

Cele mai importante orașe ale celor două comunități germanice au fost Sibiul, pentru sași, și Timișoara, pentru șvabi.

Sibiul este cel mai reprezentativ oraș pentru istoria sașilor , fiind atestat ca primul scaun săsesc în jurul anului 1325. Centrul istoric găzduiește numeroase monumente medievale, cel mai cunoscut fiind Turnul Sfatului, ridicat în secolul al XIII-lea și refăcut de mai multe ori. Inițial destinat apărării, turnul a avut diverse funcții: depozit, punct de observație și, mai târziu, muzeu.

Sighișoara (video) este una dintre cele mai populare destinații turistice din România, având ca simbol Turnul cu Ceas, construit în secolul al XIV-lea. Turnul, înalt de 64 de metri, are un cocoș-giruetă folosit pentru observarea vremii.

Brașovul este celebru pentru Biserica Neagră, construită între 1383 și 1477, un simbol al culturii și spiritualității săsești. Numele său provine de la zidurile înnegrite în incendiul din 1689. Astăzi, este un important monument gotic și un centru cultural al comunității săsești din Transilvania.

Alte locuri reprezentative pentru comunitățile săsești sunt cetățile din Rupea, Mediaș, Orăștie, bisericile evanghelice din Bistrița și Sebeș, precum și satele fortificate Biertan și Agnita.

Timișoara, primul oraș al șvabilor din banat

Șvabii s-au așezat în principal în Banat și Crișana, în localități precum Timișoara, Arad, Sânnicolau Mare, dar și în sudul Banatului, la Caransebeș (video), Orșova, Oravița (video) și chiar Satu Mare.

Timișoara a fost primul oraș care a primit un număr mare de coloniști șvabi. La începutul secolului XX, aproape un sfert dintre cei peste 200.000 de șvabi din Banat trăiau aici.

„La începutul lunii noiembrie 1716 începe prima colonizare, cu orașul Timișoara, de către prințul Eugen de Savoya, atunci când își sporește administrația cu funcționari nemți. Iar când părăsește Banatul recucerit, dă ordin comandantului cetății, contele Wallis, ca în cetate să fie primiți doar germani de religie catolică”, nota istoricul Traian Simu, într-o carte despre șvabii din Banat, din 1924.

Timișoara este considerată capitala culturală a șvabilor din Banat. A fost nucleul comunității șvăbești, cu o influență puternică asupra arhitecturii, educației și vieții religioase. Cartierul Josefstadt (nume inspirat de colonizarea iosefină) păstrează amprenta lor, iar Biserica Millenium (actuala Catedrală Romano-Catolică) a fost un simbol al prezenței germane. Aici au fost înființate și unele dintre cele mai importante școli germane din regiune.

Aradul a avut o populație diversă, dar comunitatea șvabilor a fost semnificativă, mai ales în cartierul Micălaca și în zonele rurale din jur. Multe clădiri și biserici reflectă stilul colonial austriac. În Sânnicolau Mare s-au păstrat case tradiționale cu fațade colorate și grădini ordonate.

Jimbolia a fost și ea un oraș modelat de coloniștii germani. Aici se află și Muzeul Etnografic al Șvabilor Bănățeni, care documentează viața lor cotidiană. Reșița a devenit un important centru industrial, unde șvabii au contribuit la dezvoltarea uzinelor și a rețelelor feroviare. În apropiere, Anina, oraș minier fondat de coloniști din Stiria, reflectă influența germană asupra industriei locale.

În Transilvania, sate ca Viscri, Biertan sau Valea Viilor , cu biserici medievale fortificate și o arhitectură aparte, păstrează amintirea sașilor. În Banat, localitățile Dudeștii Noi (primul sat șvăbesc din 1726), Lenauheim (satul poetului Nikolaus Lenau), Charlottenburg sau Gottlob (faimos pentru culturile de pepeni) ilustrează contribuția șvabilor la dezvoltarea regiunii.

Ce îi mai deosebea pe sași și șvabi

Sașii și șvabii au aveau religii diferite, în general. Sașii au devenit în majoritate luterani după Reforma protestantă, în timp ce șvabii au rămas catolici, fiind colonizați din regiuni majoritar catolice, cu sprijinul Imperiului Habsburgic.

Sașii vorbeau un dialect saxon arhaic, potrivit istoricilor, greu de înțeles chiar și pentru vorbitorii de germană standard. Șvabii foloseau un dialect sud-german, influențat în timp de limbile vecinilor lor, româna, sârba și maghiara.

Arhitectura așezărilor sașilor și șvabilor prezintă diferențe semnificative. Sașii au construit cetăți, biserici fortificate și orașe organizate după model medieval. Șvabii au ridicat sate cu o geometrie riguroasă, case alungite tip „vagon” și biserici catolice plasate în centrul comunității.

Ocupațiile lor tradiționale arată un mod de viață diferit. Sașii erau meșteșugari, negustori și locuitori ai orașelor ori ai satelor care gravitau în jurul acestora. Șvabii erau în principal agricultori, meseriași și administratori ai unor sate prospere, înființate în zone de câmpie și deal, în mijlocul unor terenuri fertile.

Cultura sașilor s-a dezvoltat în mediul urban, cu școli proprii, elite intelectuale și o structură politică aparte. Șvabii erau mai legați de viața la sat, afirmă istoricii, dar au compensat prin disciplină, hărnicie și o coeziune între membrii comunității. Satele lor erau lăudate pentru prosperitate.