Monica Lovinescu a fost verişoara prozatorului Anton Holban, a scriitorului Vasile Lovinescu şi a dramaturgului Horia Lovinescu. Şi-a luat licenţa în litere la Universitatea din Bucureşti. În afara unui basm scris în copilărie, la vreo 7-8 ani, şi publicat în Dimineaţa copiilor, îşi reneagă cu vehemenţă debuturile literare. De pe la 15 ani publică proze scurte în Vremea, Kalende şi un roman în mai multe numere consecutive din Revista Fundaţiilor Regale.

Le găseşte pe toate sofisticate şi artificioase. Imediat după război, ţine cronica dramatică la Democraţia lui Anton Dumitriu şi e asistenta lui Camil Petrescu la seminarul său de artă dramatică.

Pleacă la Paris în septembrie 1947 ca bursieră a statului francez, iar în primele zile ale lui 1948 cere azil politic. La început face parte din tinere companii teatrale şi semnează regia unor piese de avangardă. Situaţia din ţară îi reţine apoi integral atenţia.

La Radio România liberă

Din anul 1951 şi până în 1974 colaborează la emisiunea în limba română a Radiodifuziunii Franceze, precum şi la redacţia centrală a emisiunilor pentru Europa răsăriteană. Începând din 1962 colaborează la Radio Europa Liberă unde avea două emisiuni săptămânale: Actualitatea culturală românească şi Teze şi antiteze la Paris. Aceste emisiuni au avut o puternică influenţă în România, atât în mediile culturale cât şi în rândurile publicului larg. Colaborează cu articole şi studii despre literatura română şi despre ideologia comunistă în numeroase publicaţii: East Europe, Kontinent, Preuves, L'Alternative, Les Cahiers de L'Est, Témoignages, La France Catholique etc. Semnează capitolul despre teatrul românesc în Histoire du spectacle (Encyclopédie de la Pléiade, Gallimard).

În comă, la spital

În 1977, în ajunul sosirii la Paris a lui Paul Goma, pentru a cărui eliberare militase, Monica Lovinescu a fost agresată fizic, în curtea casei sale din Paris (8, rue François Pinton), de doi agenţi palestinieni trimişi de Securitate la ordinele lui Nicolae Ceauşescu. Este transportată în stare de comă la spital. Cinci zile mai târziu părăseşte spitalul, în pofida recomandărilor medicilor, pentru a participa la conferinţa de presă a lui Paul Goma la televiziunea franceză şi pentru a denunţa agresiunea la microfonul Europei Libere.

O parte din cronicile literare radio, difuzate de Monica Lovinescu, au apărut în volumul Unde scurte (editura „Limite”, Madrid, 1978).

"Monica Lovinescu a fost dintre oamenii privilegiaţi care au putut ajuta şi ale căror cuvinte se transformă în fapte. A salvat vieţi, şi prea puţini mai par să-şi amintească de asta. A ocrotit, a vegheat, a ridicat zid de cuvinte în jurul celor care protestau, a căutat căile cele mai eficiente de luptă dreaptă. Dacă n-aş şti că se temea de vorbe mari, aş spune că a fost, în felul ei, o eroină, a ţinut piept, alături de Virgil Ierunca şi de alţi doi-trei, unui întreg sistem represiv, aşa cum, pe vremuri, câţiva oameni apărau o cetate împotriva unei întregi armate, creând impresia că sunt şi ei o armată", spune criticul Ioana Pârvulescu.

A încetat din viaţă la 20 aprilie 2008, la vârsta de 85 de ani, în spitalul Charles-Richet de la Villiers-le-Bel, în apropiere de Paris. Urnele cu cenuşa Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca au fost aduse în România. Înainte de a fi transportate spre Fălticeni, urnele au fost păstrate câteva săptămâni în „Casa Lovinescu”, apartament ce adăpostise cenaclul Sburătorul al tatălui său.

Monica Lovinescu donase apartamentul, în anul 2000, fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, în vederea reintroducerii acestui loc eminent al culturii române în circuitul cultural bucureştean. De asemenea, prin testament, Monica Lovinescu şi-a donat casa din Paris statului român, pentru a deveni un loc de studiu si de găzduire pentru cercetători şi bursieri români.

Suferinţa din scrisori

În toamna anului trecut, la Editura Humanitas a fost publicat volumul "Scrisori către Monica", cu corespondenţa dintre Ecaterina Bălăciouiu-Lovinescu şi fiica sa.

Ecaterina Bălăciouiu-Lovinescu s-a născut pe 28 februarie 1887 la Cruşeţ, în apropiere de Craiova, într-o familie aparţinând micii boierimi. A studiat la Paris, apoi a devenit profesoară şi ulterior inspectoare generală de limba franceză. Între anii 1916 şi 1934 a fost căsătorită cu criticul literar Eugen Lovinescu, cu care a avut un singur copil, pe Monica Lovinescu.

Din 1947, când Monica Lovinescu a plecat la Paris cu o bursă doctorală, mama şi fiica nu s-au revăzut niciodată, însă au purtat o intensă corespondenţă. Din anul 1955, Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost urmărită de Securitate. Arestată pe 23 mai 1958, a fost condamnată la 18 ani de temniţă grea pentru „discuţii duşmănoase la adresa regimului democrat din RPR". În momentul arestării avea 71 de ani. A trecut prin închisorile Malmaison, Uranus, Jilava, Văcăreşti. Rezistenţa ei la şantaj (a refuzat s-o îndemne pe Monica Lovinescu să revină în ţară şi să colaboreze cu Securitatea RPR) a condus la neadministrarea medicamentelor care îi erau vitale. A murit la penitenciarul spital Văcăreşti, probabil pe 7 iunie 1960. A fost aruncată într-o groapă comună, anonimă, din cimitirul închisorii.

„Monică mică, draga mea"

"Să ne întoarcem în anul 1947, pe 8 septembrie, în Gara de Nord. Fiica, frumoasă şi emoţionată, pleca din Bucureşti pe scara unuia dintre ultimele trenuri (la propriu şi la figurat) către lumea liberă, cu doi trandafiri roşii în mână, iar mama rămânea – după cum i-o va spune în scrisorile de mai târziu – «cu spinii lor înfipţi în inimă». Monica Lovinescu credea că pleacă pentru doi-trei ani. Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu avea presentimentul că despărţirea va fi pentru totdeauna. A ştiut din primul moment că plecarea Monicăi o lăsa singură pentru tot restul vieţii, a presimţit că moartea îi va fi umilitoare şi tristă, i-a scris fiicei ei, în metafore care, din păcate, vor corespunde întocmai realităţii, despre «sârma ghimpată» care o va încercui, despre sfârşitul vieţii ei «fără adăpost, fără sprijin, fără mormânt» şi despre «gândul cumplit că fiinţe dezgustătoare şi-ar bate joc de trupul acesta istovit, că le voi auzi vocile rostind cuvinte nemiloase şi că voi îndura, şi dincolo de viaţă, cele mai adânci tristeţi, cele mai grele insulte». Precum personajele din tragedia antică, şi-a presimţit permanent destinul, cu un fel de luciditate mai presus de logică“ , spune editoarea cărţii, Astrid Cambose.

„Sunt fericită că pot să-ţi scriu; e un lucru minunat să pot să-mi deschid inima, să-mi dau iluzia că vorbesc zilnic cu tine, să-ţi spun că am impresia că însăşi despărţirea fortifică dragostea noastră şi că, dacă vreodată vom fi silite de viaţă să încetăm corespondenţa noastră, în fiecare seară noi două ne vom căuta peste depărtare şi vom vorbi peste oameni şi împrejurări.

Amândouă vom spune mereu: «acum se gândeşte la mine» şi niciodată nu vom greşi; poate ne vom striga desnădăjduite nu de îndoiala reciprocă, ci de tragismul împrejurărilor care ne-ar despărţi. [...] Voi căuta să-ţi scriu în fiecare seară, cât voi putea, până când voi putea şi după ce nu voi mai putea. Şi mai ales atunci voi striga: «Monică mică, draga mea»... (24 octombrie[1947], vineri seara)“, îi scria Ecaterina Bălăcioiu -Lovinescu, fiicei sale.

Volumele scrise de Monica Lovinescu

Unde scurte I (Ed. Limite, Madrid, 1978, şi Humanitas, Bucureşti, 1990);

Întrevederi cu Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Ştefan Lupaşcu şi Grigore Cugler (Cartea Românească, 1992); Seismograme. Unde scurte II (Humanitas, 1993);Posteritatea contemporană. Unde scurte III (Humanitas, 1994); Est-etice. Unde scurte IV (Humanitas, 1994); Pragul. Unde scurte V (Humanitas, 1995); Insula Şerpilor. Unde scurte VI (Humanitas, 1996); La apa Vavilonului I (Humanitas, 1999); La apa Vavilonului II (2001); Jurnal 1981-1984 (Humanitas, 2002); Diagonale (Humanitas, 2002); Jurnal 1985-1988 (Humanitas, 2003); Jurnal 1990-1993 (Humanitas, 2003); Jurnal 1994-1995(Humanitas, 2004); Jurnal 1996-1997 (Humanitas, 2005); Jurnal 1998-2000 (Humanitas, 2006); Cuvântul din cuvinte, roman (Humanitas, 2007)

Sursa: adevarul.ro

Distribuie Distribuie Comentarii