Luptând cu disperare pentru a apăra minele de cărbune care au fost cândva inima estului său industrial, soldații ucraineni admit că se chinuie în contextul atacurilor rusești care s-au intensificat, relatează AFP.

„Nu putem face mai mult de atât. Indiferent ce super războinici ar lupta în rândurile noastre, rușii ne depășesc numeric. Doare", spune sergentul șef al brigăzii 59 a Ucrainei, dislocat în regiunea Donețk, al cărui indicativ de apel este „San Sanici”.

Armata Rusiei se află la aproximativ șase kilometri de centrul orașului Pokrovsk, un fost centru minier înfloritor, unde se află unele dintre cele mai mari rezerve de cărbune din Ucraina.

Cucerirea acestui oraș, precum și a minelor înconjurătoare - dintre care unele sunt și mai aproape de pozițiile rusești -- ar fi o lovitură dureroasă pentru armata Ucrainei, comunitățile locale și economia națională, adăugându-se eșecurile înregistrate pe front în ultimele luni.

La începutul acestei luni, principalul operator de mine din zonă, Pokrovsk Coal, care avea 10.000 de angajați înainte de război, și-a suspendat operațiunile.

Era ultimul producător de cărbune cocsificabil al Ucrainei, o componentă cheie în producția de oțel.

Acum, o parte dintre facilitățile acestuia din satul Udacine sunt folosite de brigada lui San Sanici.

Dealurile de aici oferă soldaților o privire asupra terenului înconjurător, în timp ce cavernele, puțurile și subsolurile oferă siguranță subterană.

Dar el nu este sigur cât timp vor avea mai destui oameni sau muniție suficientă pentru a rezista.

„Am crescut în aceste mine”

Viața se învârtea odată în jurul mineritului în regiunea estică Donbas, centrul industrial al URSS, pe care Rusia pretinde că a anexat-o în urmă cu doi ani.

Odată cu închiderea minelor de la Pokrovsk, mulți muncitori s-au relocat, dar alții au fost lăsați fără muncă în sate în mare parte pustii, la doar câțiva kilometri de linia frontului.

Galina Rodionova, operatoare a panoului de control din Udacine, a anticipat aceste evoluții, pe măsură ce drumul ei la serviciu a devenit din ce în ce mai periculos.

„Vedeam fulgerări aici, fulgerări dincolo, explozii ici și colo”, a spus fopsta angajată a minei, în vârstă de 39 de ani.

„Am continuat să muncim din greu, dar într-o zi ne-am uitat unul la celălalt și am decretat: „aceasta este probabil ultima noastră zi aici”.

Conducerea a trimis majoritatea muncitorilor acasă, inclusiv pe Rodionova, după ce mina a fost avariată în decembrie.

Ea a început să lucreze la magazinul de animale de companie al unui prieten dintr-un sat vecin, dar simte străină viața departe de mină.

„Am crescut în aceste mine, am lucrat acolo, ne-am petrecut jumătate din viață în aceste mine. Toți de aici simt la fel, în fiecare oraș", a spus ea, amintindu-și de reuniunile de sărbători și Ziua Minerului pe 31 august.

De mică, Rodionova era adusă la mine de mama ei, pe care nu avea cu cine să o lase în timp ce lucra.

Rodionova spune că este mândră de munca ei, o slujbă dificilă pe care a făcut-o în ultimii 12 ani.

„A fost o muncă grea, dar mi-a plăcut. Nu știu dacă a existat o zi în care să nu muncesc. Nu pot trăi fără muncă", a spus ea.

„Știai că ai o casă, că câștigi bani și îți poți permite lucruri. Acum nu știi... Trăim de la zi la alta în aceste vremuri înfricoșătoare", a spus ea.

„Totul a fost spulberat”, conchide.

Minerii nu-și văd viața în altă parte

Aproximativ 10.000 de oameni trăiesc încă în Pokrovsk și în satele înconjurătoare, au declarat oficialii locali, în scădere față de 82.000 înainte de război.

Iuri, un lucrător angajat la unul dintre puținele șantiere care rămân deschise, este unul dintre ei.

„Dacă închid mina, regiunea va muri”, a spus el, trăgând din țigară înainte de a se urca în autobuzul cu care pleacă pentru tura de noapte.

„Este nerealist să te gândești că ai găsi un alt loc de muncă decât în minerit în acest oraș”, spune și Maksim, un electrician în vârstă de 45 de ani.

Coborând din autobuzul care îl aducea înapoi la amurg, Maksim a spus că se simte relativ în siguranță în tunelurile adânci care oferă protecție împotriva bombardamentelor.

Principalul risc, a explicat el, era să fie lovite transformatoarele care alimentează minele.

„Oprirea energiei înseamnă oprirea ventilației, ceea ce înseamnă că nu va mai fi suficient aer”, a spus el.

Când se întâmplă asta, minerii trebuie să se grăbească să urce sute de metri pe scări într-o cursă de a ajunge la suprafață pentru a avea oxigen.

Maksim, care precum mulți alții provine dintr-o familie de mineri, a spus că nu pleca decât dacă mina se închide.

„Îmi dau seama că este război și că trebuie să fug. Dar sentimentul că te-ai născut aici, că ai propria ta casă și amintiri, este greu de înlăturat, oricât de rău ar sta lucrurile", spune el.

A se muta ar însemna, de asemenea, că va mai putea merge la mormântul mamei sale, care a murit în urmă cu șapte ani.

„Asta îmi va sfâșia sufletul”, a spus el.