Traiectoria actuală a politicii externe a Rusiei nu a fost predestinată și Kremlinul a avut multe șanse să apuce pe o altă cale decât invazia actuală, dezastruoasă a Ucrainei, scrie Alexander Gabuev, cercetător senior la Carnegie Endowment for International Peace, într-o analiză amplă publicată în revista „Foreign Affairs”.

În ultimii 20 de ani, Rusia a avut parte de oportunități istorice de a se deschide, și de a-și găsi un loc și o poziție puternică în ordinea mondială, dar a sfârșit prin a le da cu piciorul.

La momentul învestirii lui Putin, în mai 2000, Rusia intra într-o epocă cu posibilități mai mari decât în orice alt moment al istoriei sale. Pe plan intern, Rusia reușise să supraviețuiască perioadei tumultoase de după destrămarea URSS pentru a face tranziția de la un imperiu la un stat-națiune influent. În ciuda războaielor oribile din Cecenia, Rusia era, la începutul secolului, în mare parte stabilă. Economia sa planificată făcuse loc unei economii de piață. Era o democrație imperfectă, dar vibrantă.

În jurul anului 2003, invazia americană a Irakului și explozia economică a Chinei au creat o conjunctură favorabilă Rusiei pentru a-și umple cuferele pe fondul creșterii prețurilor la petrol, gaz, îngrășăminte și alte bunuri. Acest influx de venituri i-a permis Rusiei să-și plătească rapid datoria externă și aproape să-și dubleze PIB-ul.

„În contrast cu trecutul lor imperial și sovietic zbuciumat, rușii nu fuseseră niciodată atât de prosperi și, în același timp, atât de liberi ca în primul deceniu al secolului al XXI-lea. Având aceste fundamente economice și politice puternice, Rusia era într-o poziție bună să devină o putere globală situată între Est și Vest - beneficiind de legăturile sale atât cu Europa, cât și cu Asia, în timp ce se concentra pe dezvoltarea internă”, apreciază Gabuev.

Rusia a luat calea unui regim autoritarist, un proces pe care în mare măsură societatea și elitele nu au fost capabile sau nu au avut dorința de a-l împiedica. Astfel că, în loc ca Moscova să folosească oportunitățile pentru a-și redefini statutul în lume, în baza unei politici externe bazate pe analiză imparțială și deliberare, Putin și cercul său s-au lăsat antrenați de apetitul pentru putere într-o stare de paranoia tot mai accentuată: în lipsa unui filtru intelectual și instituțional, amenințările militare percepute din partea Vestului au dus la decizii ce au aruncat țara în catastrofa strategică și morală care a devenit războiul din Ucraina.

Premise strălucite

„Când Putin a venit la putere, în 1999, mediul geopolitic extern era mai favorabil Rusiei decât aproape oricare alt moment din epoca modernă.

Niciun vecin sau mare putere nu reprezenta o amenințare serioasă la adresa securității Rusiei. Destrămarea Uniunii Sovietice nu produsese dispute teritoriale între Rusia și vecinii săi de genul celor care ar fi dus la conflicte inevitabile. Iar până la decizia din 2014 de a anexa ilegal Crimeea, Moscova părea în mare parte mulțumită de granițele sale, inclusiv cu Ucraina.

Războiul Rece se încheiase, iar Statele Unite tratau Rusia ca pe o putere în declin care nu mai constituia o amenințare pentru ele și aliații lor. În schimb, Washingtonul a căutat să sprijine Rusia în tranziția sa către democrație și economie de piață. Investițiile străine și tehnologia au contribuit la modernizarea economiei rusești și au început să vindece rănile provocate de adoptarea traumatizantă a unui nou model economic în anii 1990. Mărfurile rusești au fost cumpărate cu entuziasm de multe națiuni europene.

Relațiile Moscovei cu Germania, precum și cu alte țări europene importante, cum ar fi Franța, Italia și Regatul Unit, se aflau la un vârf istoric. În Europa de Est, existau, ca urmare a moștenirii sovietice, legăturile economice și conexiunile personale între Moscova și țări precum Polonia și Republica Cehă, precum și noile state baltice independente. Valurile consecutive de extindere a NATO și a UE în anii 1990 și 2000 au făcut ca vecinii de la vest să devină mai prosperi și mai siguri și, prin urmare, mult mai puțin temători față de potențial revizionism rusesc; deschizând calea unei dinamici de angajament pragmatic și reciproc avantajos care a persistat în cea mai mare parte a anilor 2000.

În acești ani, Rusia și UE au discutat despre consolidarea legăturilor comerciale, precum și a celor economice și energetice. Deși UE nu a invitat Rusia să adere la Uniune, aceasta s-a oferit să armonizeze reglementările comerciale și să elimine multe dintre barierele care limitau legăturile dintre Moscova și Bruxelles.

Relațiile cu China

În ceea ce privește relațiile sale cu Estul, Rusia a reușit să rezolve în 2005 o dispută teritorială veche de zeci de ani cu China, punând în sfârșit relația cu noua superputere pe o bază previzibilă și productivă. Pe atunci, China era cel mai mare importator de hidrocarburi din lume, oferind Rusiei o piață nouă și uriașă, încă în expansiune.

Totodată, având în vedere propria lor securitate energetică, Japonia și Coreea de Sud erau și ele interesate să contribuie la introducerea pe piață a vastelor resurse siberiene de hidrocarburi ale Rusiei. La rândul său, prin crearea de legături cu aceste două democrații asiatice avansate din punct de vedere tehnologic, dar și cu China, Rusia a avut ocazia să profite de potențialul de modernizare rapidă pe care îl avea regiunea Asia-Pacific. Pentru prima dată în istoria sa, Moscova a fost capabilă să își vândă bunurile atât în Europa, cât și în Asia, diversificându-și relațiile comerciale și cultivând noi piețe pe măsură ce accesa bani și tehnologie atât din Vest, cât și din Est.

În cele din urmă, Rusia a menținut legăturile din perioada sovietică cu multe țări în curs de dezvoltare din sudul global. Aceste legături au permis Rusiei să își mențină pe linia de plutire industriile din epoca sovietică, în special sectorul de apărare și energia nucleară civilă, transformând contractele cu țări precum India și Vietnam în surse de venit care au sprijinit producția internă”.

Șanse ratate

Pe acest fond favorabil Rusia a avut șansa de a urma o politică externă cu totul diferită. După încheierea Războiului Rece, Rusia părea să fi ieșit definitiv din cursa pentru dominație globală și avea șansa să se axeze pe un singur obiectiv: maximizarea prosperității pentru poporul rus prin creștere economică și în același timp garantarea securității cu costuri minime.

„Având în vedere relațiile sale economice și de securitate favorabile, Rusia ar fi putut evolua într-o națiune cu o economie similară cu cea a Canadei, cu un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, cu un stoc mare de arme nucleare și cu neutralitate geopolitică. Pe scurt, Rusia avea bazele de care avea nevoie pentru a deveni o mare putere a secolului XXI - prosperă, încrezătoare, sigură și demnă de încredere, și o țară care ar fi putut contribui la rezolvarea unora dintre problemele presante ale lumii”.

În primii ani ai acestui secol, liderii ruși dețineau toate atuurile pentru succes, scrie Gabuev.

„Dacă Rusia s-ar fi angajat pe calea unor legăturilor tot mai strânse cu Estul și Vestul, ar fi avut multe șanse de a-și consolida poziția în lume. În loc să atace Statele Unite pentru lipsa de introspecție publică în legătură cu războiul din Irak, guvernul rus ar fi putut lăsa comentariile critice experților. În plus, diferitele apeluri ale Moscovei la respectarea Cartei ONU ar fi fost luate mai în serios dacă Rusia însăși nu ar fi recunoscut unilateral regiunile georgiene separatiste Abhazia și Osetia de Sud în 2008 sau nu ar fi anexat Crimeea și nu ar fi instigat un război în regiunea ucraineană Donbas în 2014.

În schimb, Rusia ar fi putut să facă o introspecție proprie și să găsească modalități de a începe să vindece rănile istorice ale vecinilor săi. Ar fi putut face lucru concentrându-se pe faptul că rușii înșiși au avut o contribuție decisivă la sfârșitul regimului sovietic, prin admiterea unui anumit grad de responsabilitate, ca stat succesor, pentru fărădelegile imperiale și sovietice, prin deschiderea arhivelor și prin discutarea paginilor mai întunecate ale istoriei, inclusiv a foametei ucrainene din 1932-1933 și a pactului de neagresiune încheiat de sovietici cu Germania nazistă în 1939.

Mai mult, o Rusie care ar fi rămas prietenoasă atât cu China, cât și cu Occidentul condus de Statele Unite ar fi putut rămâne flexibilă și pragmatică atunci când trebuia să decidă cum să răspundă la inițiative geoeconomice precum Acordul cuprinzător și progresiv pentru Parteneriatul Trans-Pacific, în 2016, sau Inițiativa Belt and Road a Chinei, în anii 2010. [...]

Având un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU, cu vaste păduri care absorb dioxidul de carbon și cu resurse naturale pentru a produce combustibili ecologici, cum ar fi hidrogenul, Rusia ar fi putut începe să joace un rol de lider în răspunsul global la schimbările climatice”.

De ce Putin a decis în favoarea războiului din Ucraina

Putin a schimbat cursul politicii externe odată cu revenirea în fruntea statului în 2012. Mandatul prezidențial al lui Dmitri Medvedev (2009-2011) a fost marcat de o resetare a relațiilor cu Washington: SUA și Rusia au ajuns la un numitor comun în mai multe probleme - de la controlul armelor și programul nuclear al Iranului la aderarea Moscovei la Organizația Mondială a Comerțului și un nou parteneriat în domeniul tehnologiei.

Dar această reapropiere a luat brusc sfârșit după revenirea lui Putin la președinție, în 2012.

Simțindu-se trădat de intervenția occidentală în Libia și sprijinul pentru Primăvara Arabă, Putin a căpătat o fixație pentru presupuse eforturi ale SUA de a promova schimbarea de regim în Rusia - o obsesie accentuată de protestele de stradă în Moscova, în 2011. Putin a avut o reacție exagerată la protestele din Ucraina în 2014, care l-a determinat să anexeze Crimeea și să alimenteze un război în regiunea Donbas. În anii următori, relațiile Rusiei cu Occidentul au intrata într-o spirală descendentă. Totuși Rusia avea încă oportunități să le repare. În pofida sancțiunilor, păstra legături energetice considerabile și continua să joace un rol constructiv ăn diplomația nucleară cu Iranul.

Principalul motiv pentru care Rusia a ales o altă cale provine din alegerile nefericite făcute în planul politicii interne.

Îngrijorările privind eforturile percepute ale SUA de a impune democrația via „revoluții colorate” în Georgia și Ucraina au alimentat suspiciunile și ostilitatea în creștere față de Occident.

O altă decizie nefericită a fost primatul acordat sectorului de extracție controlat de stat în dauna unei economii diversificate, ancorate în statul de drept.

Totodată, Putin și cercul său au suprimat tot mai mult discuțiile libere din societate și printre elite privind un stat mai deschis către lume, substituindu-le propagandă și nostalgie imperialistă - acestea au găsit teren fertil pe fondul traumei provocate de destrămarea URSS.

„În încercarea de a se defini ca o mare putere în secolul XXI, Rusia a adoptat o versiune contemporană a confruntării dintre Uniunea Sovietică și Statele Unite în timpul Războiului Rece: doar controlând mai mult teritoriu, confruntându-se cu Occidentul și opunându-se alianțelor de securitate occidentale, a decis Moscova, își poate afirma puterea în lume”, scrie Alexander Gabuev.

Ce ar fi putut face Rusia în loc să invadeze Ucraina

Să prezinte viziunea unei țări sigure cu un înalt grad de autonomie strategică și creștere economică cuprinzătoare. Rezultatul: o bogăție la nivelul Norvegiei, o speranță de viață la nivelul Japoniei și o știință care, printre altele, i-ar fi permis să fie o putere de vârf în abordarea schimbărilor climatice și în urmărirea următoarelor frontiere ale explorării spațiale.

„Doar că o astfel de viziune, pe lângă faptul că ar fi fost complet nouă pentru cultura strategică rusă, ar fi necesitat, de asemenea, instituții de stat solide și mecanisme eficiente de control, ambele fiind de mult timp o anatemă pentru Putin și anturajul său”.

Obsesia lui Putin pentru o superputere în stilul secolului XIX și viziunea alarmistă a expansiunii NATO au fost elementele de la baza dorinței sale de a lua în stăpânire fostele teritorii sovietice, începând cu Ucraina, una dintre cele mai mari și influente țări foste sovietice.

Putin a fost mânat de convingerea împărtășită de naționaliști de linie dură că Rusia nu va mai fi o mare putere fără controlul asupra Ucrainei.

Aspirația sa de a-și exercita dominația asupra Ucrainei a fost sortită eșecului din start

Iar asta din următoarele motive:

În primul rând, elita ucraineană a dorit întotdeauna să păstreze distanța față de Rusia, mai degrabă decât să fie integrată într-o ordine condusă de Rusia. Oligarhii ucraineni știau prea bine că, deși colegii lor ruși puteau fi mai bogați în termeni absoluți, cu un simplu telefon de la Kremlin puteau pierde toată averea acumulată.

Chiar și politicienii ucraineni presupus pro-ruși din Ucraina au folosit pur și simplu ajutorul de la Moscova și sentimentul pro-rusesc din unele regiuni ucrainene ca resursă în luptele interne pentru putere.

Succesul Poloniei după aderarea la NATO, în 1999, și la UE, în 2004, a oferit un model pentru mulți liberali ucraineni.

În cele din urmă, și cel mai important, la începutul anului 2022, la mai mult de 30 de ani de la independența, în pofida diviziunilor dintre diferitele regiuni și segmente populație, Ucraina se definise deja în mare măsură ca o singură națiune. Din 2014, fiecare pas pe care Kremlinul l-a făcut pentru a perturba țara nu a făcut decât să întărească această identitate și să o facă mai antirusească, culminând cu rezistența la nivel național în urma invaziei din 2022.